PIATRA RĂBDĂRII

Cazul lui Iov este unul adânc uman şi tainic dumnezeiesc. Îl putem situa (în parte) între două idei complementare. Una o desprindem din Meister Eckhart: „Consider că un lucru e mai bun decât toate celelalte: să te laşi cu totul în voia lui Dumnezeu, primind astfel cu bucurie şi recunoştință orice lucru cu care te-ar împovăra El, fie batjocură, fie chin sau orice altă suferință; să te laşi condus de Dumnezeu mai degrabă decât de tine însuți. Învățați deci cu bucurie de la Dumnezeu şi urmați-L în toate lucrurile, aşa veți fi în pace! De vă aflați astfel, e îngăduit să primiți şi slava, şi plăcerea! Însă dacă omul e lovit de neplăceri şi de ocară, atunci şi acestea trebuie îndurate cu bună voire şi dragoste. Iar cei care sunt oricând gata să postească vor primi orice mâncare cu mulțumire şi împăciuire.” (Despre omul nobil, cupa din care bea regele. Tratate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, traducere Gabriel H. Decuble). Cealaltă idee o preluăm de la sumerologul Samuel Noah Kramer (apud Petru Ursache), din lucrarea sa Istoria începe la Sumer (Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1962, traducere Cornel Sabin): „Înțelepții sumerieni credeau şi învățau pe ceilalți că nenorocirile omului sunt rezultatul păcatelor şi nelegiuirilor sale, că nu există om fără vină. După ei, aşa cum am văzut, nicio suferință omenească nu poate fi nedreaptă şi nemeritată. Totdeauna, spuneau ei, omul este cel ce trebuie dojenit şi niciodată zeii.”
Cartea lui Remus Valeriu Giorgioni, Lumi paralele. Universul durerii în cartea lui Iov (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, postfață de Petru Ursachi), se ocupă de cazul deosebit al lui Iov, personaj veterotestamentar. Despre o teologie a lacrimilor au scris Sfinții Părinți, pornind, desigur, de la cuvintele Mântuitorului: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Fără îndoială, Iov suferă de o durere (algezie, o numeşte medical autorul) metafizică, în primul rând, şi, abia apoi, nesemnificativ, de suplicii trupeşti. Eseistul, fiindcă nu avem a face cu o exegeză biblică, se ocupă nu de un simbol, ci de un ins văzut în parametri reali, actualizat, cu reacții psihice, cu trăiri foarte omeneşti. Motivul dramei: „Dumnezeu, în «deplin acord» cu Satana, face o experiență pe Iov, transformându-l, din om întreg şi cu scaun la cap, «cel mai bine văzut» din tot Orientul antic, într-un cobai uman” (p. 12). Iov devine pentru ceilalți oameni un reper al suferinței neîndreptățite. Premisa lucrării este una mai cuprinzătoare, a existenței lumilor paralele, cea pământească şi cea spirituală (cerească).
Nu se ştie cine a compus Cartea lui Iov şi nici procesele pe care le-a suferit până la forma canonică. Drama lui Iov, făcând parte din iconomia iubirii lui Dumnezeu, este pilduitoare, se încadrează, prefigurându-l, în modelul jertfei Mântuitorului. Textul se înscrie între cele cinci cărți poetice sau sapiențiale ale Sfintei Scripturi. Este alcătuit, după părerea lui Remus Valeriu Giorgioni, în timpul patriarhilor, fiind presupus ca autor chiar Moise. Iov era renumit în tot Orientul Mijlociu pentru bogăția şi înțelepciunea sa, „era fără prihană şi curat la suflet”, filantrop şi practicant asiduu al credinței. La instigarea Satanei, care îl acuză pe Iov de fățărnicie şi servilism interesat, Iehova acceptă să-l supună pe chibzuitul locuitor al țării Uz (Uț) la probe ale credinței. Cartea este, indubitabil, mesianică, prezentând calvarul unui inocent. Suferințele lui Iov, din ce în ce mai radicale, sunt comentate teologic, moral, filozofic de cei trei (plus unu) prieteni, discuțiile extinzându-se la motivele şi regulile existenței omeneşti, la rolul Atotputernicului, la relația dintre păcat şi pedeapsa cuvenită. În final, după ce ba îşi acceptă, ba protestează împotriva soartei, Iov are, într-o confruntare directă cu Iehova, revelația răspunsului corect: Măreția lui Dumnezeu Atoatecreatorul. În fond, Iov este un Adam necăzut încă în păcat, supus încercării credinței şi restaurat, suferința mântuindu-l. Remus Valeriu Giorgioni îşi extinde sfera de preocupare, dând informații diverse, numeroase, cu o înclinație spre didacticism, urmărind topografii, cronologii, genealogii. Este un bun cunoscător al Bibliei, preocurat de concordanțe, ori de câte ori este nevoie. Uneori se lasă furat de digresiuni, făcând conexiuni ştiințifice, mitologice, etimologii, literare, dând definiții, despicând firul în patru, îndepărtându-se astfel de fervoarea discursului religios.
Drama lui Iov trece prin mai multe faze, de docilitate, perplexitate, nedreptate, neînțelegere, frustrare, mister, inefabilitate, suferință, impulsivitate, însă niciodată nu se situează în afara unei credințe neabătute: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”. Comentatorul reconstituie epoca, face inventare şi comparații culturale, consolidează simboluri, actualizează (nu întotdeauna prea potrivit), mitologizează, stabileşte succesiuni tematice ale sacrului, se comportă ca un poet, ca un narator, ca un eseist, mai puțin ca un exeget. De altfel, Cartea lui Iov este numită frecvent capodoperă a literaturii universale, contaminându-se, desigur, de la Petru Creția, traducătorul ei, şi de la Mircea Ciobanu. Or, acest text conține o puternică şi cuprinzătoare teologie, este adevărat, nu explicită şi nici uşor de aprofundat. Iov nu este, nicidecum, un cobai, un experiment al lui Dumnezeu. El este un martor şi un model al credinței. Numeroşii martiri din primele secole nu s-au purtat altfel. Dialogul dintre el şi cei patru prieteni este unul dintre omul înduhovnicit (lăuntric) şi omul convențional, rămas la nivelul unei gândiri formale, preconcepute. Când compară Epopeea lui Ghilgameş cu Iov sau cu Cântarea Cântărilor, autorul găseşte similitudini ale formei, nu ale conținutului, face comparatism al imaginarului, aşa cum antropologii urmăresc evoluția unor reprezentări culturale. În privința autenticității textului (recurgându-se la argumente filologice), din care Petru Creția a eliminat intervenția celui de-al patrulea prieten, Elihu, socotind-o o inserție târzie, trebuie să se țină seama că avem a face cu un text canonic, cuprins în Biblie, discuții de acest fel nemaiavând relevanță. Autorul găseşte concordanțe cu Psalmii, îndeosebi cu Psalmul 34. Evident, Biblia este o operă concertată, o orgă semantică, bazată pe principiul vaselor comunicante. Congruențe se stabilesc şi cu Eclesiastul, cu Plângerile lui Ieremia, cu Profeții şi, mai recent, cu filosofia lui Emil Cioran. Iar cele trei zile de claustrare ale lui Iona sunt o penitență, prin asceză are loc o transfigurare.
Poemul despre Iov are o dublă încărcătură, elegiacă şi meditativă: „Iov boceşte un mort viu, îşi plânge singur de milă – dar nu-şi blestemă Creatorul” (p. 107). Psihologia protagonistului diferă atunci când se află într-o situație înfloritoare şi atunci când pierde totul. În înțelegerea pe care au avut-o, Dumnezeu i-a cerut Satanei să îl supună pe Iov oricăror încercări, dar să nu îi ia viața. Lui Iov îi rămâne darul cel mai de preț pe care l-a primit de la Dumnezeu, viața. Smerit, la început, năpăstuitul îi cere lui Iahve dreptate, plata pentru credința şi neprihana sa.
Intervin cei trei prieteni care, veniți din compasiune, după şapte zile de tăcere şi interiorizare, devin acuzatorii lui Iov, de pe o poziție partizană, ținând cu Dumnezeu, neînțelegând decât formal drama celui în cauză. Iov nu-şi pierde credința, dar este nedumerit, vrea să înțeleagă rațiunea pentru care a fost abandonat de Creator. Nedreptățirea şi dezastrul lui îl expun în fața celor care până atunci îl cinsteau. Ei cred că Dumnezeu îl pedepseşte pentru păcatele sale ascunse, pentru firea sa prefăcută. Exasperat, Iov cere o întrevedere cu Dumnezeu, are încredere în judecata Acestuia, deşi e contrariat că se tolerează inadmisibil răul, în loc să se exercite, în mod imperios, dreptatea. Elogiind omul şi înțelepciunea acestuia, nefericitul Iov preamăreşte atotputernicia Creatorului. Suferința abuzivă a lui Iov devine paradigmatică pentru toată omenirea, prefigurând jertfa mântuitoare a lui Iisus Hristos. Monologul său, dens şi variat, conține plângeri, părți de imprecație, perorații, meditații cu privire la vremelnicia vieții. Cei trei prieteni (plus unu) reprezintă, în fond, un cor de denigratori care, într-un moment de impas, fac exercițiul unei invidii reprimate. Ca răspuns la frământările lui Iov, Iehova îi dezvăluie chipul slavei şi al puterii sale de necuprins.
Din dorința de a spune cât mai multe, lăsând să se reverse o mare cantitate de interpretări, concordanțe, surse, de paralelisme (cum se preconizează în titlu), divagând, reiterând, complicând, R. V. Giorgioni îngreunează cartea, imprimându-i lentoare şi evazivitate. Discursul este uneori prea familiar, lipsit de hieratismul pe care îl impune o temă sacră, prea pitoresc: „Primul om din istorie a fost şi primul testat: Adam în grădina Eden; influențat de consoartă, el a căzut la examen” (p. 68) sau „Iov «boxa» cu un adversar nevăzut!” (p. 107) sau „se umflă în pene” (p. 182).
În finalul cărții sale, scriitorul compune o reprezentare anabaptistă despre accesul în Împărăția lui Dumnezeu, despre milenarism. Apar şi alte divagații fanteziste, apocaliptice, similiscientiste, despre extratereştri şi despre nave spațiale, despre tratamente naturiste, parapsihologii. Postfața, semnată de distinsul cărturar Petru Ursache este elegantă şi esențială.
Iov rămâne un personaj enigmatic, simbolul unor întrebări insolubile legate de căile Domnului. Mitropolitul Antim Ivireanul îl numeşte, în didahia rezervată pogrebaniei omului prestăvit (adică înmormântării), „mult pătimaşul acela şi îngăduitorul Iov, piatra răbdării”.