Cronica filmului
Călin Stănculescu
ECRANIZAREA – UN GEN UITAT, ŞI NU PREA (ANII 1990 -2012)
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Transferul de la literatură, proză sau teatru, în multe cazuri, nu tocmai de cea mai mare calitate, cu excepția clasicilor, în cinematografia românească, a constituit un mijloc de refuz al societății comuniste, instaurate fără prea multe argumente legale după anul 1945. Fără a fi manifest disidentă, fără a fi manifest potrivnică regimului, ecranizarea în filmul românesc a constituit, ca gen, pe de o parte eliberarea de canoanele impuse de ideologia timpului, dar ?i cârcotirea față de regimul instaurat cu multe sprijiniri străine neamului românesc. Că abordarea literaturii a fost pentru mulți cinea?ti o pavăză împotriva recunoa?terii temelor dictate, ?i cu obstinență urmărite de traiectoriile directivelor ideologiei comuniste, asta nu pare să-i absolve de pa?ii înapoi pe care i-au făcut cinea?tii preamărind, mai mult sau mai puțin, regimul. Scriitorii clasici erau, cât de cât, în afara vânătorii de vrăjitoare. ?i totu?i, un Pintilie a fost drastic interzis cu De ce trag clopotele, Mitică? Con?tienți de menirea lor, cinea?tii, au apelat la literatură cu dublu scop, pentru a-?i afirma valoarea într-un gen pretențios, învățat la ?coală, ca fiind, nu prea de viitor, dar ?i pentru că literatura avea combustia necesară unor mari succese pe ecran, în cazul întâlnirii benefice, în prezența afinităților elective între scriitor ?i cineast. Mai mult, literatura clasică, cu excepții, nu era supusă recitirii de către nenumăratele comisii ideologice, care făureau prezentul ?i viitorul filmului românesc. Iar cea contemporană, dacă primise bunul de tipar de la o editură, nu avea cum să i?te necazuri cu cenzorii. Vezi ecranizările după Zanc, Buzura, Preda, Sălcudeanu, Neagu, Băie?u etc.etc.
Închipuiți-vă deruta din anul 90. Trăiau, bine mersi, ?i Fănu? Neagu ?i Ion Băie?u, Titus Popovici ?i Ioan Grigorescu, Mihnea Gheorghiu ?i Francisc Munteanu, Paul Anghel ?i D.R. Popescu. Nu mai vorbesc de Horia Pătra?cu sau Bujor Nedelcovici, doi scriitori cu probleme sub domnia ceau?istă (primul cu Reconstituirea, al doilea cu Faleze de nisip, care s-a bucurat de o nea?teptată reclamă ideologică venită din gura primului cinefil al țării). O întreagă pleiadă a scenariului românesc, care a abordat, la diferite date, ?i marea literatură română. Or, după 1990, ecranizarea, cu notabile excepții, nu mai este domeniul predilect al cinea?tilor pentru a se mai manifesta, polemic sau nu cu societatea, polemic sau nu cu transferul delicat al literaturii pe marele ecran. De altfel, se poate spune că ecranizarea era ?i un fenomen manifest al lipsei de imaginație a creatorilor de film. Dar, în condițiile unei lupte permanente cu cenzura ideologică, descrisă magistral de regretatul regizor Alexandru Tatos în memoriile sale, cineastul era, de obicei, obligat să renunțe la propriile subiecte, originale, îndrăznețe, polemice sau doar cuminți, pentru a se plia reflectării muncii activistului în mediul rural, realizării planului, în ciuda adversităților, de orice natură, în mediul industrial, acomodării muncitorului la munca de la sat sau a țăranului la munca de la ora?, reflectării ilegalităților minore, descoperite ?i condamnate drept atentate la securitatea statului, dar ?i construirii unui imaginar cinematografic menit să acrediteze forța unui partid uzurpator, cu eroi de duzină, cărora doar farmecul ?i talentul interpreților le-au conferit ceva credibilitate etc. etc.
În primii 17 ani de cinematografie post-decembristă au loc 138 de premiere, dintre care 37 au intrat în producție în perioada filmului socialist. De altfel, primele premiere post-decembriste vor fi dedicate unor filme anterior cenzurate, cu motiv sau fără. Astfel, primul film românesc cu premiera la 26 martie 1990, va fi Adio, dragă Nela !, producție 1972, regia Cornel Todea, scenariul Fănu? Neagu ?i Petre Bărbulescu, comedie polițistă, care fusese interzisă la indicația lui Dumitru Popescu. Dan De?liu joacă aici un ofițer de miliție ce se dă drept avocatul Erba?u (sic!), un tată disperat care-?i caută copiii pierduți în timpul războiului. Tot Fănu? Neagu, alături de Alexandru Papilian vor oferi prilejul ecranizării unor schițe tânărului debutant Jon Gostin pentru filmul Înnebunesc ?i-mi pare rău, produs de Studioul Star Film 22. Schițele alese de talentatul debutant sunt Naveta de Alexandru Papilian ?i În loc de postfață de Fănu? Neagu. Filmul a primit premiile Uniunii Cinea?tilor, Opera Prima pentru regizor ?i două premii de interpretare rol principal feminin – Oana ?tefănescu ?i rol secundar masculin – Gheorghe Visu. Tot în 1990, este prezentat, cu un imens succes de public, filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? la Festivalul filmului de la Costine?ti ( producție – 1981). În acela?i an romanul Fețele tăcerii de Augustin Buzura este ecranizat de Nicolae Mărgineanu sub titlul Undeva în Est. Horea Popescu ?i Liviu Dorneanu adaptează pentru ecran piesa lui Horia Lovinescu Moartea unui artist.
În 1991 are loc premiera filmului Flăcăul cu o singură bretea de Iulian Mihu, adaptare după Cănuță, om sucit de Ion Luca Caragiale, dar ?i a prozei Niculăiță minciună de I. Al. Brătescu-Voine?ti.
Romanul scriitorului Mihai Avramescu, Tinerețe frântă (apărut la Bucure?ti în 1953), este transpus în 1991 pe ecran de regizoarea Marija Marici într-o coproducție Româniafilm cu Televiziunea din Novi Sad.
Paralel cu luptele duse de cinea?ti pentru scoaterea cinematografiei de sub tutela Ministerului Culturii, adică pentru înființarea unor studiouri pentru uz mai mult personal decât general, încep inspirațiile ?i inspirările din cărțile interzise de regimul comunist. Prima este Fenomenul Pite?ti, mărturie semnată de Paul Goma, de la care se inspiră Mircea Daneliuc pentru filmul A 11-a poruncă. Acela?i cineast va semna o originală interpretare a basmului semnat de Ion Creangă Fata mo?neagului ?i fata babei sub titlul Tusea ?i junghiul. Dintre filmele începute din 1989, Drumeț în calea lupilor este ecranizarea lui Constantin Vaeni după cartea documentară a lui Mihai Stoian, Moartea unui savant – Nicolae Iorga, dedicată asasinării marelui istoric. Cine are dreptate ?, filmul postum al regretatului regizor Alexandru Tatos, are drept premisă o piesă semnată de Paul Everac. Scriitorul Mircea Radu Iacoban colaborează cu regizorul Nicolae Mărgineanu la ecranizarea unei biografii Creangă, sub titlul Un bulgăre de humă, marele clasic fiind interpretat inspirat de actorul clujean Dorel Vi?an. Tot în 1991 va apărea pe ecrane Balanța de Lucian Pintilie, ecranizare a romanului omonim semnat de Ion Băie?u. Premii la Geneva, Berlin ?i selecționare la Cannes.
Regizorul documentarist Laurențiu Damian realizează la al doilea film al său de ficțiune, ecranizarea romanului Drumul Câinelui de Ion Lăncrănjan. Filmul trece în titlu la plural câinii, regizorul nu va mai recidiva în ficțiune dedicându-se documentarului, dar primind pentru această dramă ardelenească premiul UCIN pentru cea mai bună ecranizare în 1992. Marea actriță Olga Tudorache, interpreta Ravecăi, va fi distinsă cu un premiu de interpretare. O adaptare plină de har ?i fior poetic semnează regizorul basarabean Mihai Mihăescu după povestirile Păcat boieresc ?i Hoțul de Mihail Sadoveanu (1992). Titlul filmului – Păcatul. George Arion este present pe lista de adaptări de romane polițiste cu scenariul la filmul Atac în bibliotecă, regia fiind asumată de veteranul Mircea Drăgan.
La 1 iunie 1992, de Ziua copilului, apare pe ecrane filmul De-a? fi…Peter Pan, de Gheorghe Naghi, ecranizare liberă a romanului semnat de prozatorul ?i dramaturgul scoțian J. M. Barrie, apărut în 1904. Muzica aparține compozitorului Laurențiu Profeta care a dedicat o operă aceluia?i simpatic personaj, un pu?ti care refuza să crească.
În 1993, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură, Hertha Müller, î?i va vedea ecranizat romanul Vulpe vânător. Realizator, regizorul Stere Gulea.
O coproducție (Germania, Franța, Elveția), la care participăm cu reprezentanți în toate compartimentele filmului, este Rosenemil, autor Radu Gabrea, care ecranizează romanul lui Georg Hermann, scriitor austriac, mort la Auschwitz.
Somnul insulei este ecranizarea romanului Al doilea mesager semnat de Bujor Nedelcovici, regia fiind asumată de Mircea Veroiu., coautor la scenariu. În 1994 este ecranizat romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, scenariul fiind semnat de regizorul filmului ?erban Marinescu. Lansat cu mare tam-tam chiar la re?edința monarhică de la Herăstrău, filmul, al cărui consultant literar a fost Ion Cristoiu, a reprezentat un fiasco de proporții, raportat la ambițiile ?i bugetul utilizat de autori.
Lucian Pintilie atacă un scriitor extrem de controversat, mai întâi, zelos slujitor al ideologiei comuniste, apoi disident, fără pată ?i prihană, dacă a ales exilul, într-un moment benefic pentru propria carieră. Romanul de tip balzacian, practicat pentru a evoca doar defectele unei aristocrații ?i burghezii care nu rimau cu societatea socialistă, Cronică de familie îl atrage pe cineast cu capitolul Salata, pe ecrane O vară de neuitat, Marele premiu al UCIN.
În 1995, Mircea Veroiu ecranizează romanul lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, scenarist fiind alături de regizor scriitorul Ioan Grigorescu. Nici Dan Pița nu se lasă mai prejos ?i abordează prozele lui Mircea Eliade: Pe strada Mântuleasa, La țigănci ?i Uniforme de general, adunate sub titlul Eu sunt Adam !... Filmul este considerat cvasiinutil, ineficient ca abordare a literaturii lui Mircea Eliade ?i minor ca demers cinematografic. Cântecul de lebădă va fi pentru regizorul Mircea Veroiu ecranizarea, nu prea inspirată, a romanului best-seller Femeia în ro?u, semnat de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți ?i Mircea Mihăie? (1996). Răsvan Popescu, unul dintre cei mai harnici scenari?ti după 1990, propune lui Lucian Pintilie textul nuvelei Prea târziu, film politic inspirat de universal mineresc din Valea Jiului. În 1997, textul propus de doi scriitori, Radu Aldulescu ?i Răsvan Popescu, devine substanța filmului Terminus Paradis de Lucian Pintilie, laureat la prestigiosul Festival de la Veneția.
Scriitorul Horia Pătra?cu î?i ecranizează povestirea Cortul (1998), regia fiind încredințată unui debutant – Bogdan Cristian Drăgan. Film – parabolă, Cortul nu s-a bucurat de primirea meritată din partea criticii de film. O povestire semnată de regizorul Ioan Cărmăzan, În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, devine film sub bagheta lui Sini?a Dragin, obținând o serie de importante premii naționale ?i internaționale. Thriller psihologic, eroul fiind un criminal în serie redutabil, jucat excelent de actorul Dan Condurache, opera lui Sini?a Dragin impune un mod original de narațiune în regia de film românească, nu prea dedată până în mileniul trei la reformulări majore de stilistică filmică. Tot în 1999, filmul Război în bucătărie, semnat de Marius Barna este inspirat de nuvela omonimă scrisă de Răsvan Popescu. În acela?i an, Faimosul paparazzo de Nicolae Mărgineanu se inspiră din proza lui Răsvan Popescu, Omul cu cioc ?i ghiare. De altfel, anul 2000 va consemna un zero absolut la capitolul premiere române?ti, explicațiile acestui fapt fiind materializate de sabotarea Legii cinematografiei, inițiată de regizorul Radu Gabrea în timpul mandatului său de Pre?edinte al Oficiului Național al Cinematografiei ( 1997-1999). De?i adoptată cu majoritate de voturi în Parlamentul României această Lege, care prevedea contribuții financiare din partea canalelor de televiziune, de stat ?i particulare pentru revigorarea producției române?ti de film, a fost mult timp boicotată până la intrarea în normalitate, abia din anii 2001-2002.
În anul 2001, o ecranizare importantă, din păcate prost distribuită pe ecranele române?ti, a fost Patul lui Procust, după romanul lui Camil Petrescu, film semnat de tinerii cinea?ti basarabeni Viorica Me?ină ?i Sergiu Prodan. Au fost remarcate aparițiile feminine ale filmului – Maia Morgenstern, Tania Popa ?i Medeea Marinescu care au impus personajele Doamnei T., Emiliei ?i lui Mouthy. În rolul lui Ladima, actorul rus Oleg Iankovski. În 2002, Horia Pătra?cu î?i mai încearcă norocul cu un debutant, Adrian Enache, care va regiza filmul Tancul după o povestire cu nuanțe de comedie socială. În acela?i an, o povestire scrisă la patru mâini de Tudor Popescu ?i Geo Saizescu va fi ecranizată de fiul ultimului, aflat la debut în regia de film cu Milionari de week-end.
Romanul documentar Drumul Damascului, semnat de Doina Jela va fi ecranizat de Lucian Pintilie în filmul După-amiaza unui torționar, operă contestată de autoarea cărții, mai puțin informată despre dimensiunile libertății pe care le au cinea?tii în ecranizarea unor texte. În acela?i an, regizorul Nicolae Mărgineanu ecranizează, cu austeritate stilistică, romanul autobiografic al scriitoarei Nicole Valery-Grosu, Binecuvântată fii, închisoare!, evocare a calvarului din închisorile comuniste, străbătut cu demnitate ?i deschidere spre credință de eroina excelent interpretată de Maria Ploaie. Filmul a primit premii ?i frumoase aprecieri la Festivalul de la Montreal, 2003. În anul 2004, este ecranizată pentru prima oară proza unui mare jurnalist Tudor Teodorescu-Brani?te, Prințul. Scenariul este asumat de regizorii Ioan Cărmăzan ?i Sergiu Nicolaescu, iar opera cinematografică pune în valoare atributele narcisistice ale autorului, aici Sergiu Nicolaescu, ?i iunterpret principal, în diverse ipostaze temporale.
2005 aduce pe ecrane versiunea filmică a romanului Legături bolnăvicioase de Cecilia ?tefănescu, scriitoare care semnează ?i scenariul filmului realizat de Tudor Giurgiu, o primă încercare de proiectare a lesbianismului în con?tiința spectatorilor români.
Anii 2006 ?i 2007, vor fi anii scenariilor originale. În 2008, Radu Gabrea, repatriat după mulți ani de autoexil, în urma cenzurării ?i, ulterior, interzicerii filmului Dincolo de nisipuri, revine în filmul de ficțiune, după experimentul Noro, cu colaborarea scenaristului Răsvan Popescu, la o ecranizare mult mai ambițioasă. Este vorba de transpunerea pe ecran a trilogiei pastorului sas Eginald Schlattner, Coco?ul decapitat, Mănu?ile ro?ii ?i Pianul, amplă operă romanescă, cu trimiteri autobiografice, apreciată polemic în universul german al literelor. Radu Gabrea a ecranizat primele două voleuri ale trilogiei, Coco?ul decapitat ?i Mănu?ile ro?ii, urmând ca în 2013 să fie abordată ?i ultima parte a trilogiei. Coco?ul decapitat evocă burgul transilvan în care conviețuiesc români, sa?i, țigani, evrei, unguri, unde conflictele interetnice sunt generate de al Doilea Război Mondial, eveniment ce determină afilieri, respingeri ?i înregimentări mai mult sau mai puțin definitive. Partea a doua, Mănu?i ro?ii reconstituie atmosfera de teroare dezlănțuită după Revoluția din Ungaria, dar ?i universul concentraționar, pentru prima oară, poate, arătat detailat pe ecranele române?ti în funestele sale determinări ?i parametri. Radu Gabrea infuzează în această parte a doua ?i o nuanță autobiografică, regizorul însu?i fiind o victimă a proceselor generate de protestele studențe?ti. Rigoarea ?i lipsa de melodramatism, exactitatea reacțiilor, adevărul psihologic al personajelor ?i austeritatea construcției filmice fac din Mănu?i ro?ii o operă de referință despre perioada poststalinistă, perioadă tot atât de tragică ?i în existența României.
Inspirată de o piesă de teatru, semnată de Eugen ?erbănescu, ecranizarea lui Marius Barna Departe de America nu inovează, mai deloc, propunând, în schimb, tensionate scene erotice. Mircea Daneliuc î?i autoecranizează romanele cu filmele Marilena ?i Cei ce plutesc. Amintirile luptătorului anticomunist Ioan Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, sunt ecranizate de Constantin Popescu jr. în filmul Portretul luptătorului la tinerețe (2010). Va urma, probabil, al doilea voleu dedicat Elisabetei Rizea din Nuc?oara, inspirat din amintirile acestei curajoase femei care a înfruntat torționarii regimului comunist. O ultimă ecranizare a perioadei este piesa de teatru mediocră Viața mea sexuală, semnată pe ecran de George Cornel Popa, susținută obstinat de un veteran al criticii române?ti de film, care n-a înțeles nimic din mediocritatea storyului.
În ultimele două decenii, ecranizarea a devenit un produs de lux, unele abordări ale literaturii necesitând bugete considerabile, mai ales în cazul evocării trecutului, care se lasă reconstituit cu mari cheltuieli. Mai mult tentațiile literaturii originale, practicate de noii scenari?ti, unii de profesie, cum ar fi Răsvan Popescu, Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu sau Radu Aldulescu, ecranizați de Lucian Pintilie, Radu Gabrea, Dan Pița ?i alții au marcat trecerea la NCR, acronimul des utilizat pentru a desemna Noul Cinema Românesc, ascuns sub Noul val sau alte titulaturi la fel de lipsite de imaginație. Am ajuns totu?i în Puiuland (conform unui regretat coleg de scris despre filme), sintagmă generică pentru o ?coală națională de film, care n-are, nici pe departe, de-a face cu autorul filmului Marfa ?i banii. Vă mai amintiți personajele acestui film? Dacă nu, nu ființăm în Puiuland!
Ar fi interesant de demonstrat ponderea (aritmetică a) inspirației din literatură față de creația scenaristică originală, cel puțin pe parcursul ultimelor ?ase decenii de film românesc. Exercițiul poate demonstra, matematic, capacitatea, bogăția ?i filmicitatea operei scriitorilor în lumea unor cinea?ti cărora scenariul original, era, în acela?i timp, doar pretextul unor geniale opere, sau victima sistemului ideologic. Alternativa era Literatura, trecută prin furcile caudine ale cenzurii. În cele două decenii ?i ceva de film, în libertatea mult a?teptată, din peste 200 de filme, realizate în perioada 1990 – prezent, aproape un sfert au fost inspirate de cuvântul scris, schiță, nuvelă, roman, operă documentaristică, scriitor străin sau român, operă memorialistică sau doar operă clasică. Sunt ?i cazuri, pe parcursul întregului ultim secol evocat în acest serial, în care aceia?i operă literară generează două sau mai multe filme. (Exemplele ar fi O făclie de Pa?ti de Ion Luca Caragiale, sau Ciuleandra, de Liviu Rebreanu, cu câte două ecranizări, distanțate în timp, sau Balanța, ecranizat mai întâi de Alexandru Tatos sub titlul Mere ro?ii, apoi de Lucian Pintilie, dar ?i D'ale carnavalului, într-o primă versiune semnată de A. Miheles ?i Gheorghe Naghi ?i apoi, în cu totul altă cheie stilistică, de Lucian Pintilie.) Realitatea aceasta demonstrează că literatura, rămâne încă ?i în condițiile unei libertăți normale de expresie, o sursă majoră de inspirație pentru creatorii din lumea filmului, obligați să apeleze la substanța povestirii, basmului, nuvelei, romanului, storyului, cum vreți să-i ziceți, pentru a se manifesta plenar în parametrii altei arte.
Închipuiți-vă deruta din anul 90. Trăiau, bine mersi, ?i Fănu? Neagu ?i Ion Băie?u, Titus Popovici ?i Ioan Grigorescu, Mihnea Gheorghiu ?i Francisc Munteanu, Paul Anghel ?i D.R. Popescu. Nu mai vorbesc de Horia Pătra?cu sau Bujor Nedelcovici, doi scriitori cu probleme sub domnia ceau?istă (primul cu Reconstituirea, al doilea cu Faleze de nisip, care s-a bucurat de o nea?teptată reclamă ideologică venită din gura primului cinefil al țării). O întreagă pleiadă a scenariului românesc, care a abordat, la diferite date, ?i marea literatură română. Or, după 1990, ecranizarea, cu notabile excepții, nu mai este domeniul predilect al cinea?tilor pentru a se mai manifesta, polemic sau nu cu societatea, polemic sau nu cu transferul delicat al literaturii pe marele ecran. De altfel, se poate spune că ecranizarea era ?i un fenomen manifest al lipsei de imaginație a creatorilor de film. Dar, în condițiile unei lupte permanente cu cenzura ideologică, descrisă magistral de regretatul regizor Alexandru Tatos în memoriile sale, cineastul era, de obicei, obligat să renunțe la propriile subiecte, originale, îndrăznețe, polemice sau doar cuminți, pentru a se plia reflectării muncii activistului în mediul rural, realizării planului, în ciuda adversităților, de orice natură, în mediul industrial, acomodării muncitorului la munca de la sat sau a țăranului la munca de la ora?, reflectării ilegalităților minore, descoperite ?i condamnate drept atentate la securitatea statului, dar ?i construirii unui imaginar cinematografic menit să acrediteze forța unui partid uzurpator, cu eroi de duzină, cărora doar farmecul ?i talentul interpreților le-au conferit ceva credibilitate etc. etc.
În primii 17 ani de cinematografie post-decembristă au loc 138 de premiere, dintre care 37 au intrat în producție în perioada filmului socialist. De altfel, primele premiere post-decembriste vor fi dedicate unor filme anterior cenzurate, cu motiv sau fără. Astfel, primul film românesc cu premiera la 26 martie 1990, va fi Adio, dragă Nela !, producție 1972, regia Cornel Todea, scenariul Fănu? Neagu ?i Petre Bărbulescu, comedie polițistă, care fusese interzisă la indicația lui Dumitru Popescu. Dan De?liu joacă aici un ofițer de miliție ce se dă drept avocatul Erba?u (sic!), un tată disperat care-?i caută copiii pierduți în timpul războiului. Tot Fănu? Neagu, alături de Alexandru Papilian vor oferi prilejul ecranizării unor schițe tânărului debutant Jon Gostin pentru filmul Înnebunesc ?i-mi pare rău, produs de Studioul Star Film 22. Schițele alese de talentatul debutant sunt Naveta de Alexandru Papilian ?i În loc de postfață de Fănu? Neagu. Filmul a primit premiile Uniunii Cinea?tilor, Opera Prima pentru regizor ?i două premii de interpretare rol principal feminin – Oana ?tefănescu ?i rol secundar masculin – Gheorghe Visu. Tot în 1990, este prezentat, cu un imens succes de public, filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? la Festivalul filmului de la Costine?ti ( producție – 1981). În acela?i an romanul Fețele tăcerii de Augustin Buzura este ecranizat de Nicolae Mărgineanu sub titlul Undeva în Est. Horea Popescu ?i Liviu Dorneanu adaptează pentru ecran piesa lui Horia Lovinescu Moartea unui artist.
În 1991 are loc premiera filmului Flăcăul cu o singură bretea de Iulian Mihu, adaptare după Cănuță, om sucit de Ion Luca Caragiale, dar ?i a prozei Niculăiță minciună de I. Al. Brătescu-Voine?ti.
Romanul scriitorului Mihai Avramescu, Tinerețe frântă (apărut la Bucure?ti în 1953), este transpus în 1991 pe ecran de regizoarea Marija Marici într-o coproducție Româniafilm cu Televiziunea din Novi Sad.
Paralel cu luptele duse de cinea?ti pentru scoaterea cinematografiei de sub tutela Ministerului Culturii, adică pentru înființarea unor studiouri pentru uz mai mult personal decât general, încep inspirațiile ?i inspirările din cărțile interzise de regimul comunist. Prima este Fenomenul Pite?ti, mărturie semnată de Paul Goma, de la care se inspiră Mircea Daneliuc pentru filmul A 11-a poruncă. Acela?i cineast va semna o originală interpretare a basmului semnat de Ion Creangă Fata mo?neagului ?i fata babei sub titlul Tusea ?i junghiul. Dintre filmele începute din 1989, Drumeț în calea lupilor este ecranizarea lui Constantin Vaeni după cartea documentară a lui Mihai Stoian, Moartea unui savant – Nicolae Iorga, dedicată asasinării marelui istoric. Cine are dreptate ?, filmul postum al regretatului regizor Alexandru Tatos, are drept premisă o piesă semnată de Paul Everac. Scriitorul Mircea Radu Iacoban colaborează cu regizorul Nicolae Mărgineanu la ecranizarea unei biografii Creangă, sub titlul Un bulgăre de humă, marele clasic fiind interpretat inspirat de actorul clujean Dorel Vi?an. Tot în 1991 va apărea pe ecrane Balanța de Lucian Pintilie, ecranizare a romanului omonim semnat de Ion Băie?u. Premii la Geneva, Berlin ?i selecționare la Cannes.
Regizorul documentarist Laurențiu Damian realizează la al doilea film al său de ficțiune, ecranizarea romanului Drumul Câinelui de Ion Lăncrănjan. Filmul trece în titlu la plural câinii, regizorul nu va mai recidiva în ficțiune dedicându-se documentarului, dar primind pentru această dramă ardelenească premiul UCIN pentru cea mai bună ecranizare în 1992. Marea actriță Olga Tudorache, interpreta Ravecăi, va fi distinsă cu un premiu de interpretare. O adaptare plină de har ?i fior poetic semnează regizorul basarabean Mihai Mihăescu după povestirile Păcat boieresc ?i Hoțul de Mihail Sadoveanu (1992). Titlul filmului – Păcatul. George Arion este present pe lista de adaptări de romane polițiste cu scenariul la filmul Atac în bibliotecă, regia fiind asumată de veteranul Mircea Drăgan.
La 1 iunie 1992, de Ziua copilului, apare pe ecrane filmul De-a? fi…Peter Pan, de Gheorghe Naghi, ecranizare liberă a romanului semnat de prozatorul ?i dramaturgul scoțian J. M. Barrie, apărut în 1904. Muzica aparține compozitorului Laurențiu Profeta care a dedicat o operă aceluia?i simpatic personaj, un pu?ti care refuza să crească.
În 1993, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură, Hertha Müller, î?i va vedea ecranizat romanul Vulpe vânător. Realizator, regizorul Stere Gulea.
O coproducție (Germania, Franța, Elveția), la care participăm cu reprezentanți în toate compartimentele filmului, este Rosenemil, autor Radu Gabrea, care ecranizează romanul lui Georg Hermann, scriitor austriac, mort la Auschwitz.
Somnul insulei este ecranizarea romanului Al doilea mesager semnat de Bujor Nedelcovici, regia fiind asumată de Mircea Veroiu., coautor la scenariu. În 1994 este ecranizat romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, scenariul fiind semnat de regizorul filmului ?erban Marinescu. Lansat cu mare tam-tam chiar la re?edința monarhică de la Herăstrău, filmul, al cărui consultant literar a fost Ion Cristoiu, a reprezentat un fiasco de proporții, raportat la ambițiile ?i bugetul utilizat de autori.
Lucian Pintilie atacă un scriitor extrem de controversat, mai întâi, zelos slujitor al ideologiei comuniste, apoi disident, fără pată ?i prihană, dacă a ales exilul, într-un moment benefic pentru propria carieră. Romanul de tip balzacian, practicat pentru a evoca doar defectele unei aristocrații ?i burghezii care nu rimau cu societatea socialistă, Cronică de familie îl atrage pe cineast cu capitolul Salata, pe ecrane O vară de neuitat, Marele premiu al UCIN.
În 1995, Mircea Veroiu ecranizează romanul lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, scenarist fiind alături de regizor scriitorul Ioan Grigorescu. Nici Dan Pița nu se lasă mai prejos ?i abordează prozele lui Mircea Eliade: Pe strada Mântuleasa, La țigănci ?i Uniforme de general, adunate sub titlul Eu sunt Adam !... Filmul este considerat cvasiinutil, ineficient ca abordare a literaturii lui Mircea Eliade ?i minor ca demers cinematografic. Cântecul de lebădă va fi pentru regizorul Mircea Veroiu ecranizarea, nu prea inspirată, a romanului best-seller Femeia în ro?u, semnat de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți ?i Mircea Mihăie? (1996). Răsvan Popescu, unul dintre cei mai harnici scenari?ti după 1990, propune lui Lucian Pintilie textul nuvelei Prea târziu, film politic inspirat de universal mineresc din Valea Jiului. În 1997, textul propus de doi scriitori, Radu Aldulescu ?i Răsvan Popescu, devine substanța filmului Terminus Paradis de Lucian Pintilie, laureat la prestigiosul Festival de la Veneția.
Scriitorul Horia Pătra?cu î?i ecranizează povestirea Cortul (1998), regia fiind încredințată unui debutant – Bogdan Cristian Drăgan. Film – parabolă, Cortul nu s-a bucurat de primirea meritată din partea criticii de film. O povestire semnată de regizorul Ioan Cărmăzan, În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, devine film sub bagheta lui Sini?a Dragin, obținând o serie de importante premii naționale ?i internaționale. Thriller psihologic, eroul fiind un criminal în serie redutabil, jucat excelent de actorul Dan Condurache, opera lui Sini?a Dragin impune un mod original de narațiune în regia de film românească, nu prea dedată până în mileniul trei la reformulări majore de stilistică filmică. Tot în 1999, filmul Război în bucătărie, semnat de Marius Barna este inspirat de nuvela omonimă scrisă de Răsvan Popescu. În acela?i an, Faimosul paparazzo de Nicolae Mărgineanu se inspiră din proza lui Răsvan Popescu, Omul cu cioc ?i ghiare. De altfel, anul 2000 va consemna un zero absolut la capitolul premiere române?ti, explicațiile acestui fapt fiind materializate de sabotarea Legii cinematografiei, inițiată de regizorul Radu Gabrea în timpul mandatului său de Pre?edinte al Oficiului Național al Cinematografiei ( 1997-1999). De?i adoptată cu majoritate de voturi în Parlamentul României această Lege, care prevedea contribuții financiare din partea canalelor de televiziune, de stat ?i particulare pentru revigorarea producției române?ti de film, a fost mult timp boicotată până la intrarea în normalitate, abia din anii 2001-2002.
În anul 2001, o ecranizare importantă, din păcate prost distribuită pe ecranele române?ti, a fost Patul lui Procust, după romanul lui Camil Petrescu, film semnat de tinerii cinea?ti basarabeni Viorica Me?ină ?i Sergiu Prodan. Au fost remarcate aparițiile feminine ale filmului – Maia Morgenstern, Tania Popa ?i Medeea Marinescu care au impus personajele Doamnei T., Emiliei ?i lui Mouthy. În rolul lui Ladima, actorul rus Oleg Iankovski. În 2002, Horia Pătra?cu î?i mai încearcă norocul cu un debutant, Adrian Enache, care va regiza filmul Tancul după o povestire cu nuanțe de comedie socială. În acela?i an, o povestire scrisă la patru mâini de Tudor Popescu ?i Geo Saizescu va fi ecranizată de fiul ultimului, aflat la debut în regia de film cu Milionari de week-end.
Romanul documentar Drumul Damascului, semnat de Doina Jela va fi ecranizat de Lucian Pintilie în filmul După-amiaza unui torționar, operă contestată de autoarea cărții, mai puțin informată despre dimensiunile libertății pe care le au cinea?tii în ecranizarea unor texte. În acela?i an, regizorul Nicolae Mărgineanu ecranizează, cu austeritate stilistică, romanul autobiografic al scriitoarei Nicole Valery-Grosu, Binecuvântată fii, închisoare!, evocare a calvarului din închisorile comuniste, străbătut cu demnitate ?i deschidere spre credință de eroina excelent interpretată de Maria Ploaie. Filmul a primit premii ?i frumoase aprecieri la Festivalul de la Montreal, 2003. În anul 2004, este ecranizată pentru prima oară proza unui mare jurnalist Tudor Teodorescu-Brani?te, Prințul. Scenariul este asumat de regizorii Ioan Cărmăzan ?i Sergiu Nicolaescu, iar opera cinematografică pune în valoare atributele narcisistice ale autorului, aici Sergiu Nicolaescu, ?i iunterpret principal, în diverse ipostaze temporale.
2005 aduce pe ecrane versiunea filmică a romanului Legături bolnăvicioase de Cecilia ?tefănescu, scriitoare care semnează ?i scenariul filmului realizat de Tudor Giurgiu, o primă încercare de proiectare a lesbianismului în con?tiința spectatorilor români.
Anii 2006 ?i 2007, vor fi anii scenariilor originale. În 2008, Radu Gabrea, repatriat după mulți ani de autoexil, în urma cenzurării ?i, ulterior, interzicerii filmului Dincolo de nisipuri, revine în filmul de ficțiune, după experimentul Noro, cu colaborarea scenaristului Răsvan Popescu, la o ecranizare mult mai ambițioasă. Este vorba de transpunerea pe ecran a trilogiei pastorului sas Eginald Schlattner, Coco?ul decapitat, Mănu?ile ro?ii ?i Pianul, amplă operă romanescă, cu trimiteri autobiografice, apreciată polemic în universul german al literelor. Radu Gabrea a ecranizat primele două voleuri ale trilogiei, Coco?ul decapitat ?i Mănu?ile ro?ii, urmând ca în 2013 să fie abordată ?i ultima parte a trilogiei. Coco?ul decapitat evocă burgul transilvan în care conviețuiesc români, sa?i, țigani, evrei, unguri, unde conflictele interetnice sunt generate de al Doilea Război Mondial, eveniment ce determină afilieri, respingeri ?i înregimentări mai mult sau mai puțin definitive. Partea a doua, Mănu?i ro?ii reconstituie atmosfera de teroare dezlănțuită după Revoluția din Ungaria, dar ?i universul concentraționar, pentru prima oară, poate, arătat detailat pe ecranele române?ti în funestele sale determinări ?i parametri. Radu Gabrea infuzează în această parte a doua ?i o nuanță autobiografică, regizorul însu?i fiind o victimă a proceselor generate de protestele studențe?ti. Rigoarea ?i lipsa de melodramatism, exactitatea reacțiilor, adevărul psihologic al personajelor ?i austeritatea construcției filmice fac din Mănu?i ro?ii o operă de referință despre perioada poststalinistă, perioadă tot atât de tragică ?i în existența României.
Inspirată de o piesă de teatru, semnată de Eugen ?erbănescu, ecranizarea lui Marius Barna Departe de America nu inovează, mai deloc, propunând, în schimb, tensionate scene erotice. Mircea Daneliuc î?i autoecranizează romanele cu filmele Marilena ?i Cei ce plutesc. Amintirile luptătorului anticomunist Ioan Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, sunt ecranizate de Constantin Popescu jr. în filmul Portretul luptătorului la tinerețe (2010). Va urma, probabil, al doilea voleu dedicat Elisabetei Rizea din Nuc?oara, inspirat din amintirile acestei curajoase femei care a înfruntat torționarii regimului comunist. O ultimă ecranizare a perioadei este piesa de teatru mediocră Viața mea sexuală, semnată pe ecran de George Cornel Popa, susținută obstinat de un veteran al criticii române?ti de film, care n-a înțeles nimic din mediocritatea storyului.
În ultimele două decenii, ecranizarea a devenit un produs de lux, unele abordări ale literaturii necesitând bugete considerabile, mai ales în cazul evocării trecutului, care se lasă reconstituit cu mari cheltuieli. Mai mult tentațiile literaturii originale, practicate de noii scenari?ti, unii de profesie, cum ar fi Răsvan Popescu, Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu sau Radu Aldulescu, ecranizați de Lucian Pintilie, Radu Gabrea, Dan Pița ?i alții au marcat trecerea la NCR, acronimul des utilizat pentru a desemna Noul Cinema Românesc, ascuns sub Noul val sau alte titulaturi la fel de lipsite de imaginație. Am ajuns totu?i în Puiuland (conform unui regretat coleg de scris despre filme), sintagmă generică pentru o ?coală națională de film, care n-are, nici pe departe, de-a face cu autorul filmului Marfa ?i banii. Vă mai amintiți personajele acestui film? Dacă nu, nu ființăm în Puiuland!
Ar fi interesant de demonstrat ponderea (aritmetică a) inspirației din literatură față de creația scenaristică originală, cel puțin pe parcursul ultimelor ?ase decenii de film românesc. Exercițiul poate demonstra, matematic, capacitatea, bogăția ?i filmicitatea operei scriitorilor în lumea unor cinea?ti cărora scenariul original, era, în acela?i timp, doar pretextul unor geniale opere, sau victima sistemului ideologic. Alternativa era Literatura, trecută prin furcile caudine ale cenzurii. În cele două decenii ?i ceva de film, în libertatea mult a?teptată, din peste 200 de filme, realizate în perioada 1990 – prezent, aproape un sfert au fost inspirate de cuvântul scris, schiță, nuvelă, roman, operă documentaristică, scriitor străin sau român, operă memorialistică sau doar operă clasică. Sunt ?i cazuri, pe parcursul întregului ultim secol evocat în acest serial, în care aceia?i operă literară generează două sau mai multe filme. (Exemplele ar fi O făclie de Pa?ti de Ion Luca Caragiale, sau Ciuleandra, de Liviu Rebreanu, cu câte două ecranizări, distanțate în timp, sau Balanța, ecranizat mai întâi de Alexandru Tatos sub titlul Mere ro?ii, apoi de Lucian Pintilie, dar ?i D'ale carnavalului, într-o primă versiune semnată de A. Miheles ?i Gheorghe Naghi ?i apoi, în cu totul altă cheie stilistică, de Lucian Pintilie.) Realitatea aceasta demonstrează că literatura, rămâne încă ?i în condițiile unei libertăți normale de expresie, o sursă majoră de inspirație pentru creatorii din lumea filmului, obligați să apeleze la substanța povestirii, basmului, nuvelei, romanului, storyului, cum vreți să-i ziceți, pentru a se manifesta plenar în parametrii altei arte.