CELIBIDACHE 100

În ultimul an de facultate, la venirea lui Sergiu Celibidache în România, am fost luat de la cursuri de un prieten ?i dus la repetițiile Filarmonicii cu celebrul dirijor. Sala Ateneului era plină, în majoritate fiind foarte mulți studenți, care n-ar fi avut bani pentru a intra la concert. De la faimoasele concerte lecție de duminică dimineața, ale lui Leonard Bernstein, difuzate de TVR într-o perioadă în care toți speram o deschidere, nu mai văzusem vreodată de ce la anumite pasaje trebuie pus arcu?ul pe strunele viorii într-un anumit unghi pentru a releva un anume sentiment. Fiind un om neinstruit în materie de muzică clasică, am rămas cu această repetiție în memorie, mai ales că am urmărit concertul la televizor am avut strania simțire că sunt în versul lui Odysseas Elytis, „iar ca sentiment un cristal.”
Mulți dintre români au aflat de Sergiu Celibidache, de faptul că era un du?man al regimului comunist sau că refuza să facă înregistrări pentru că niciun echipament nu era destul de bun pentru a reda atmosfera unui concert ascultat în sală. Pentru cei care l-au văzut la repetiții marcarea a o sută de ani de la na?terea lui este în schimb o surpriză, nu neapărat pentru că nu ?tim a număra, ci doar pentru că anumiți oameni rămân vii în memoria celor ce l-au urmărit.
Născut pe 28 iunie 1912 în Roman, județul Neamț, începe să învețe pianul la vîrsta de patru ani. Predestinat unei cariere politice de către tatăl său, Sergiu Celbidache pleacă din casa părintească, studiază matematica, filozofia ?i muzica întreținîndu-se singur. În 1935 se mută la Paris unde-?i continuă studiile. Ascultând la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen se entuziasmează, scrie ?i el unul pe care-l trimite profesorului la Berlin. Acesta vede viitorul muzician ?i-l invită în capitala Germaniei, de care viitorul dirijor va fi legat o lungă perioadă de timp. Anii vor curge ?i, cu toate greutățile vieții, faimosul muzician va urca în respectul publicului ?i al profesioni?tilor datorită originalității interpretărilor lui fiind considerat un adevărat specialist în Bruckner, Debussy ?i Ravel.
Nu vreau să parcurg aici toate drumurile făcute de Sergiu Celibidache în Europa sau în SUA, dar pentru mine, ca ascultător de muzică clasică întâlnirile, nu directe, de la televizor în ultimii ani ai mă?tii de normalitate ținute de Ceau?escu pentru un occident orbit de a?a-numita lui independență față de Moscova, 1978 ?i 1979, au fost anii în care o orchestră lipsită de strălucire a devenit sub bagheta lui o pasăre măiastră, iar pentru mine începutul unei perioade de revelație, cînd am învățat că „transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, câțiva dintre noi, muzică.”
Cu atât mai mult un festival, care să comemoreze în asemenea manieră cei o sută de ani, într-un an marcat de U.N.E.S.O. ca fiind anul Sergiu Celibidache, face din transmiterea de către TVR un eveniment în sine ce transcede limitele unei săli de concert sau micul cerc al inițiaților. Uitându-mă retrospectiv pe intensitatea ?i varietatea faptelor ce au avut loc în aceaste zile memorabile, îmi dau seama de locul pe care maestrul trebuie să-l ocupe în galeria personalităților culturale române?ti, ce ne-au făcut cinste de-a lungul vremurilor. În afara concertelor, au fost dezvelirea bustului dirijorului în Roman, pe 28 iunie a.c., premiera filmului „Român născut să dirijeze o lume”, film relizat de Fundația Sergiue Celibidache în coproducție cu TVR ?i multe altele despre care ați aflat deja.
Concertele, de care vorbeam, au strâns la Bucure?ti o mulțime de fo?ti elevi, prieteni ?i admiratori ai muzicianului dintre care enumăr pe Anton Garcia Abril, Enrique Garcia Asensio, Ansamblul German Brass, Cvartetul Henschel, Rony Rogoff, Ida Haendel, Misha Dacic, Peter Sadlo, Dan Grigore ?i Mark Mast. Nu nume celebre au făcut audiența, ci mai ales filozofia pedagogică a maestrului, pentru care era însă?i măsura generozității sale, mulți muziceini români primind din partea sa burse de studiu în străinătate. De altfel în ultima zi a festivalului a putut fi auzită în premieră mondială Suita românească „Haz de necaz” a lui Sergiu Celibidache, ceea ce ne aduce aminte că autorul se considera mai mult compozitor la începuturile carierei sale muzicale.
TVR a făcut, practic, ?i de această dată dovada necesității sale ?i diferenței ce o caracterizează față de televiziunile comerciale. Transmiterea unui concert, mai ales dintr-un spațiu negeneros, cum e cel al Ateneului Român, este o probă de virtuozitate tehnică, pe care nu mulți sunt pregătiți să ?i-o asume. Calitatea sunetului, în principal, alegerea cadrelor într-o transmisiune în direct unde nu există faze de poartă, dar unde încărcătura emoțională devine cople?itoare, discreția intrinsecă a prezenței ?i încăpățânarea de a trasmite ?i înmagazina astfel de evenimente cruciale pentru cultura româneacă fac din alăturarea TVR la acest eveniment o devenire firească pentru o țară care a suferit ani de zile din cauza lipsei profunde a acestui tip de comunicație. Să nu uităm că în acest an se împlinesc zece ani ai unui copil al TVR, canalul cultural, iar aceste îmbogățiri a arhivei de aur sunt normale în unicitatea lor.