Spectator
Nicolae Prelipceanu

LEAR(A)

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012

În 2008, când Andrei Şerban punea pe scena de la Bulandra–Icoanei, sau Toma Caragiu, un Lear cu actrițe, s-au găsit destule voci critice, sau pur şi simplu căutătoare de nod în papură. Papură să fie, că noduri se găsesc destule, cum ar spune, cu alte cuvinte, un personaj caragialian. Cei care sunt în stare să se detaşeze de amănunte şi să privească lucrurile ceva mai în profunzime au putut găsi virtuțile acelui spectacol care s-ar mai juca şi acum dacă n-ar fi atât de greu de montat decorul, o zi jumate montatul şi tot pe-atâta demontatul, total, deci, trei zile. Timp în care, fireşte, scena de la Grădina Icoanei rămâne blocată.
Scenografia, altfel foarte adaptată tragicei poveşti a regelui care-şi dă regatul pe mâna celor două fiice ticăloase, nedreptățind-o pe cea de-a treia, cea bună, concepută de Dragoş Buhagiar, a fost şi s-a dus, pentru că Andrei Şerban s-a hotărât pentru o variantă prescurtată, esențializată spune regizorul, cu acelaşi scenograf, dar de data asta constrâns la un decor mult mai simplu. În această nouă reprezentare a tragediei lui Shakespeare, cea mai bună piesă a lui, în opinia multor specialişti, Andrei Şerban a operat reduceri drastice, atât ale unor scene, cât şi ale unor personaje, deci şi de text. E adevărat că piesa lui Shakespeare poate fi înțeleasă şi în această variantă, poate chiar mai accesibilă minților mai puțin deprinse cu un efort intelectual susținut, pentru că de un efort intelectual este vorba la fiecare prezentare a unei asemenea opere. Dar există şi pericolul ca povestea aceasta să nu mai fie înțeleasă în toate resorturile ei decât de cei care cunosc piesa, au citit-o sau, măcar, au văzut-o reprezentată în integralitatea sa, celorlalți unele lucruri le rămân străine, poate prea slab motivate, cazul morții lui Edmund, în duel cu fratele său bun, Edgar, sau a lui Regan, otrăvită de sora sa. Plus alte câteva episoade, cum sunt cele ale scrisorilor – nu pierdute, ci manipulate – care circulă între unii şi alții, mai mult ca provocări decât în scopul comunicării.
Dacă în primul spectacol erau angrenate un număr mare de actrițe, cu majoritatea rolurilor dublate, în aceasta, care va avea premiera la toamnă, participarea s-a redus simțitor. Iată, pentru memorie, distribuția din 2008: Lear – Mariana Mihuț; Gloucester – Valeria Seciu/ Dana Dogaru; Edmund – Ioana Pavelescu/ Rodica Lazăr; Edgar – Andreea Bibiri/ Emilia Bebu; Goneril – Daniela Nane / Maria Obretin; Regan – Irina Ungureanu/ Mihaela Mihăescu; Cordelia – Nicoleta Hâncu/ Ilinca Manolache; Albany – Iuliana Ciugulea/Lia Bugnar; Kent – Virginia Mirea/ Ada Navrot; Bufonul – Virginia Mirea/Dorina Chiriac; Cornwall – Ana Ioana Macaria; Oswald – Liliana Pană/Ilinca Manolache; Regele Franței – Lia Bugnar/ Nicoleta Hâncu; Regele Burgundiei – Cristina Casian/ Gabriela Romanov; Doctorul – Lia Bugnar/ Nicoleta Hâncu; Cavalerul – Cristina Casian/ Gabriela Romanov; Ansamblu: Anca Constantin, Geo Dinescu, Ana Covalciuc, Gabriela Romanov, Profira Serafim. Adică vreo 27 de actrițe, într-o acțiune stufoasă şi complexă, mult simplificată, cum spuneam, la spectacolul cel nou, în pregătire. În care regăsim câteva dintre componentele „lotului” 2008, dar de obicei în alte roluri. Şi-au păstrat rolul: Mariana Mihuț, Dana Dogaru şi Dorina Chiriac; apar în alte roluri: Ana Ioana Macaria, Ioana Pavelescu, Virginia Mirea, Maria Obretin, Rodica Lazăr şi Emilia Bebu. Dar mai bine să notăm distribuția cea nouă, aşa cum apare ea: Lear – Mariana Mihuț; Bufonul – Dorina Chiriac; Goneril – Rodica Lazăr; Regan – Emilia Bebu; Cordelia – Cosmina Stratan; Edmund – Virginia Mirea; Edgar – Ana Ioana Macaria; Gloucester – Dana Dogaru; Kent – Ioana Pavelescu; Albany – Manuela Ciucur; Cornwall – Maria Obretin. După cum se vede, şi ordinea a fost schimbată în distribuție, Bufonul trecând imediat după rolul Lear, pentru că el este un fel de alter ego al regelui, un inspirator al acestuia începând cu momentul când îşi dă seama de greşeala fatală pe care a făcut-o, un fel de inspirator şi-al altora care joacă scene ale nebuniei în acest spectacol, cum sunt chiar Kent (Caius) şi Edgar (Tom). Importanța Bufonului este subliniată şi în final, cu el (ea) adormit (ă) într-un colț al scenei exact când se petrec întâmplările cele mai crude, morțile celor două surori, a bastardului lui Gloucester, a Cordeliei şi a lui Lear. Pentru că, nu-i aşa, „somnul rațiunii naşte monştri”, nebunul fiind cel mai normal, deci rațiunea, toți ceilalți fiind, ei de fapt, nebunii, aşa cum se întâmplă adesea chiar în opere literare de după Shakespeare.
Mariana Mihuț este din nou extraordinară în acest, poate, cel mai greu rol din teatrul shakespearian, cu momentele de nebunie ca apogeu al întregii sale prezențe pe scena Lear-ică, când apare cu o coroană de spice şi flori pe cap, amintind de departe o Ofelie, inclusiv cu rostirea oarecum cântată, şovăielnică, a monologului respectiv. Îi răspunde, cu un aplomb de mare actriță, Dorina Chiriac, într-un Bufon dezlănțuit, care ocupă toată scena, barată în dreapta de un perete înalt cu o singură uşă şi deschisă în stânga spre spectatori. Rezoneur şi provocator, ea deschide anumite scene, îl face pe Lear să înțeleagă în ce situație s-a pus, este, într-un fel, motorul spectacolului. Cu un final oedipian, Dana Dogaru construieşte un Gloucester complex, aflat şi el, cumva, în situația lui Lear, şi anume de a-şi fi nedreptățit exact pe acel fiu care-i este credincios, în favoarea celuilalt, bastardul. Un personaj care, aşa cum observă el însuşi, a fost manipulat grosolan tocmai pentru că nu se aştepta să existe pe lume atâta ticăloşie. Exact ca-n realitatea noastră de azi. Teribilă Ana Ioana Macaria, de data asta în rolul lui Edgar (şi Tom), complex şi el, un rol al omului cinstit, de carte (prima sa apariție e una de intelectual cititor), pus în situația de a se ascunde din cauza unor acuzații nedrepte care-i vin de unde se aştepta mai puțin. Scenele nebuniei, căci şi la ea există aşa ceva, compun un personaj tragic de mare intensitate şi rezonanță. În fine, cu scene ambigue, de nebunie jucată, cum de altfel pare o clipă că e şi cazul celei înainte pomenite, Ioana Pavelescu îşi compune personajul cu multă atenție şi virtuozitate, fiind unul dintre pilonii spectacolului, alături de cele pomenite până aici. În rest, apariții mai palide, chiar dacă bine integrate în concepția spectacolului lui Andrei Şerban. Într-un fel, rolul bufonului se distribuie în cam toată zona „bună”, adică la Lear, Edgar, Kent, singurul „pozitiv” care rămâne el însuşi, greoi şi dirijat moral fără evadări în cuvinte sau fraze în doi peri, este Gloucester. Ar mai fi şi Cosmina Stratan în Cordelia, dar aceasta e o apariție deloc convingătoare, impresia pe care o ai ca spectator fiind aceea că tânăra actriță este depăşită de rolul care i s-a dat. De fapt, toate trei fiicele lui Lear sunt interpretate exterior în acest spectacol, ticăloşia nefiind, nici ea, ca şi cinstea, prea uşor de jucat. Virginia Mirea rămâne în nota sa de actriță care-şi construieşte rolurile cu talent şi seriozitate, iar Maria Obretin şi Manuela Ciucur se păstrează într-o zonă de penumbră, deşi, în textul inițial, lui Albany (Manuela Ciucur) i se oferă un final generos.
Andrei Şerban declara despre acest spectacol, refăcut după patru ani: „Am vrut să reduc Lear la esența lui”, explicând mai departe:
„Faptul că în timpul lui Shakespeare personajele feminine erau jucate de bărbați, opțiune nerealistă, avea ca efect distanțarea de realitate. Elizabetanii, ca şi grecii, au descoperit, cu mult înaintea lui Brecht, că distanțarea este o metodă eficace, metafizică şi practică, pentru a vedea şi a înțelege mai bine viața.
Încerc să-mi imaginez cum se simțea un actor antic jucând monologul Medeei, în care ea trebuia să-l urască pe bărbat cu furie dezlănțuită. Cât despre actorul elizabetan, părea oare bizar ca el, un bărbat, să joace rolul unei fete (Viola, Rosalinda) care se deghizează în băiat, iar apoi redevine femeie? De ce ambiguitatea de a vedea pe scenă un bărbat jucând o fată era atrăgătoare atât pentru spectatorul grec cât şi pentru cel elizabetan? Ce e sigur e că, datorită distanțării, actorul clasic avea mai multă libertate, înțelegea şi juca mai convingător personajul de sex opus. În Japonia l-am văzut pe Tamasaburo, actorul principal al teatrului Kabuki, făcând să plângă toate spectatoarele din sală; aparent el comunica o calitate esențial feminină mai convingător ca orice actriță.
Decizia ca în acest spectacol cu Lear rolurile să fie jucate de femei, invers ca în timpul lui Shakespeare, mi s-a părut o continuare firească în zilele noastre a vechii tradiții a travestiului.
Lear, o piesă cu multe roluri de bărbați, fiind jucate cu dăruire, pasiune şi distanțare creativă de nişte actrițe excelente, are şansa să câştige în sensibilitate, emoție şi empatie. Astfel speram ca vechea piesă să apară total nouă.”
Speranța marelui regizor se împlineşte, spectacolul cu Lear (a), cu a-ul adăugat de însuşi Andrei Şerban, este o lectură nouă, proaspătă, incitantă la meditație a bătrânului şi genialului text.