Jazzul ca stare de spirit
Petru Ilieşu

PORTICO SAU DESPRE FELUL ÎN CARE SE ARATĂ INSULA

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012

Se făcea că asta se întâmplă într-o dimineață de august când încă nu suntem toropiți de căldură şi că citesc un text din Allan Ginsberg şi că mi se părea că e încă unul care a spus cam tot despre ceea ce as putea şi dori să spun şi eu, de parcă am fi trăit aceeaşi existență deşi obsesiile noastre, să le spun „lumeşti”, au fost, sunt destul de diferite.
Ce Doamne mai poți scrie după ce citeşti Lysergic Acid sau Laughing Gas şi ce mai poți asculta după Tuesday Wonderland (Esbyorn Swenson Trio), o piesă care poate străbate toate orele zilei până a se pierde în dialogul liniştit dintre pian şi micro universul înconjurător străbătut de amintiri şi nostalgii neclare, uşoară alertă şi vagi revelații.
Se făcea apoi că ziua s-a scurs în câteva secunde, imagine, după imagine, cu tot miezul de muzică, senzații şi gesturi de care m-am despărțit. Am apărut într-un fel de instalație compartimentată cu pereți uriaşi de sticlă, un fel de vitrine unde cineva există, se mişcă încet şi straniu, şovăielnic, pe un fond sonor stratificat, abia perceptibil şi totuşi copleşitor ca stare, cineva în care mă recunoşteam dar totuşi străin de mine. Eram parcă propriul meu vizitator păşind distanțele dintre sunete, mergând mereu fără să se apropie, şoptind din când în când câteva cuvinte care se pierdeau în spațiul ce traversa distanțele dintre sunete într-un fel de teritoriu al jazului contemporan alimentat de fuziuni etnice şi alternări de frazele muzicale ale unei eterne căutări.
Se făcea că ascult din nou Portico. Trei albume şi două perioade destul de distincte ale unei trupe care are o prezență la fel de impresionantă atât în înregistrările din studio cât şi în cele din concert. Cerebral, complex şi excentric, rafinat şi sofisticat stilul grupului se încadrează în toate aceste atribute-categorii.
News from Verona începe primul album: Knee deep în the North Sea, o deschidere în care spațiul se întinde vast, în depărtările cutreierate de violoncel pentru a reveni apoi în dansul însuflețit, vioi al saxofonului (Jack Wyllie), conversând despre întâmplările care au avut loc în spatele scenei, întâmplări cunoscute doar de cei patru muzicieni. Aici se face loc în mijlocul țesăturii dintre instrumente, unui arhipelag straniu, compus din viziunile unor tineri jazzmani care au impresionat prin personalitate şi substanță. Aici s-a pus amprenta pe întreaga evoluție a grupului, chiar dacă, cel de-al treilea album se deschide mai mult spre ambiental şi electronic.
Zavodovshi Island, continuă albumul şi pare incursiunea într-un dans dominat de monologul interogativ şi provocator al saxofonului, cu o energică finalizare ca şi cum s-ar rosti: Am ajuns. Iată-ne pe această insulă a milioanelor de pinguini a căror mişcare defineşte cromatic, repetă, proliferează, ritmează, îmbină jocurile dintre alb şi negru în această emisferă (ca pretext sudică) a unei posibile călătorii.
Knee deep în North Sea nu este nici ea (ca piesă de care m-aş teme să spun ceva cu pretențiile unui critic) altceva decât o nouă poveste, destăinuită prin intermediul fiecărui instrument, cu mici dispute între suflător şi o percuție ce se susține prin repetiții într-o complicitate cu violoncelul. Uneori parcă aş păşi din depărtare, tot mai aproape pe o trecere de pietoni zebrată, urmărindu-mi umbra şi fiind năpădit de abundența unor crâmpeie de energii hrănitoare, pline de promisiuni emoționale. Altfel dozată instrumentar, superbă introducerea din concertul de la Glasgow din noiembrie 2009, cu o amplitudine copleşitoare a saxofonului, blândă şi protectoare, care este poate cea mai de reținut marcă a grupului Portico. Şi amintiri despre Oregon dar într-o bună planetă personală unde nu există nici o competiție şi nici o ordine prestabilită. Unde şi amintiri despre Cinematic Orchestra şi chiar Avishai Cohen dar pregnant, inconfundabil Portico. Şi apoi Paper scissor stone (de pe Isla) cu amprenta sa tipică pentru Portico, puțină melancolie şi interogații, cu porții de intrare pentru fiecare instrument, ori Citygazze, dinamică, vioaie, nedescriptivă, doar jucăuşă. Sau Pompidou Pt.2, în acelaşi spirit, cu sentimentul său de bucurie simplă, care nu uită însă a rememora câteva amintiri.
În Line (de pe cel de-al doilea album Isla, album onorat cu prestigiosul premiu britanic Mercury) din nou hipnotic şi invaziv, sosind şi dispărând în intensități pe acest fundal, sunetul delicat, fin al saxofonului sopran, întrerupt rar de câteva acorduri de contrabas (Milo Fitzpatrick), pentru a da relief acestui peisaj aşternut parcă spre infinit. O adevărată linie în orizont.
Isla, care dă numele celui de-al doilea album, o piesă energetică, în spiritul simfoniilor şi topirea sa meditativă în Down Patrol, o altă piesă cu un relief neaşteptat şi care nu ezită să treacă frontiera în free jazz cu puțină frenezie (în special în performările din concert), întreținută de sferele turtite de percuție (Nick Mulvey) amintind de nişte OZN-uri şi apoi într-o temperamentală cavalcadă de rock jazz care se încheie brusc.
Cel de-al treilea album al trupei numit simplu Portico Quartet este ceva mai speculativ (Rubidium, LackerBoo, Window seat ) dar chiar şi aşa, evident mai învăluitor în evoluțiile din concert (Live la Cafe de la Danse – Paris, 6 feb 2012 sau Amsterdam) – „voiajele imaginare” deasupra unor teritorii necunoscute, cu perspective nemărginite, bântuite de culori şi forme misterioase care emană uşor prevenitoare o atmosferă densă. Şi „Spinner”, de o manieră mai complexă sau „4096 Colours” în care spațiul de răspândire al sunetului întâlneşte (pe Continent) meditația lui Nils Peter Molvaer, unul dintre cei mai valoroşi muzicieni contemporani. Steepless – singura compoziție cu linie vocală – alunecând spre Portishead poate mai mult prin vocea afectat-insidioasă a vocalistei suedeze Cornelia. Ruins, este, pentru feelingul meu, secvență de vârf, regăsind decorurile muzicale din primele două albume, cu scurtele şi cunoscutele escapade în jazz rock, urmate de momente de extensie liniştită a unei linii melodice care continuă pe urmă în ritmul sacadat şi impregnat cu divagațiile saxofonului, cu sunetele sale de argint țâşnind într-un crepuscul cu insecte sonore şi apoi...linişte. Mai insistent în percuție (Duncan Bellamy), în concertul din aprilie 2012, la Dom Club Moscova, refăcând traseul dintre faimosul Hang Drum şi instrumentația High-Tech spre City of Glass (Portico Quartet 2012), cu hipnotice reluări ale frazelor sonore, aproape de minimalism, un spațiu împărțit generos între suflător şi pulsul electronic (Keir Vine) care segmentează fără să rupă o posibilă galerie de imagini dintr-un nesfârşit peisaj. Ceea ce pare să poată fi văzut şi pe fereastra Trenului spre Montauk...
Un nou prilej de a relua apariția mea inițială, mişcarea înceată şi stranie, şovăielnică, pe fondul sonor stratificat, abia perceptibil şi totuşi copleşitor în care mă recunoşteam, mă regăseam ca fiind propriul meu vizitator traversând distanțele dintre sunete, mergând mereu spre un acelaşi loc miraculos fără să-l ajungă, dar pe care-l poate auzi; înconjurat de cuvinte ce se pierd în cadrul supraexpus al unei privelişti, cutreierat de sunetele eternei căutări. Aşa cum se întâmplă în Life mask, cu, din nou amintirile despre Oregon; sensibilitatea discretă a suflătorului, lirismul şi liniştea poematică, rarele intervenții ale basului care întregeşte astfel povestirea, nuanțele şi dialogul plin de generozitate, acceptare şi dăruire, cu vizualizarea unor straturi subțiri de lumină colorată care se aştern lent unele peste altele. Mască peste mască, şi apoi o nouă mască peste o nouă mască sub care, filă cu filă, palpită viețile noastre paralele într-o simfonie enigmatică, înțeleaptă şi caldă. O piesă de care cu greu mă despart, poate doar furat de apariția unuia dintre cei trei iepuri albi ivit țopăind curios în dreptul uşii. M-am ridicat şi cu privirea încă tulburată de voluptatea sunetelor am făcut câțiva paşi prin gradină, fără nici un fel de țintă şi m-am întors tocmai când această piesă îşi desfăşura conținutul, parcă interminabil, la timp să surprind însă momentul în care iepurele s-a ridicat uşor în aer şi a trecut pe deasupra tufelor aprinse de crăițe, ca un abur din ce în ce mai evanescent, din care a crescut ochiul său la fel de irizat şi roşu ca un imens caleidoscop de mătase învăluitoare.