Meridian
Juan Benet

TLB

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012

Până când într-o noapte se auziră bătăi în poartă, chemări prelungite un scurt răstimp. La început, însă, fusese o bătaie discretă – „discretă şi în acelaşi timp urgentă” –, urmată de tăcerea celui ce chemase în aşteptarea unui răspuns menit să rămână suspendat.
Moara nu era departe de turnul a cărui umbră, degenerată şi omniprezentă, coagulare azoică a unei istorii episodice în fluxul funerar al frunzişului şi rămurişului, nu se desprindea din masa arborilor (nuci corpolenți şi neîngrijiți, frasini rotunjiți, smochini născuți în interiorul şi în afara naosului fără boltă, cu rădăcinile înfipte în golurile dintre pietrele încrustate cu simbolul făuritorului anonim) ci mai degrabă, fără contur, părea să deposedeze noaptea de caracterul ei celest, pentru a-l impune pe cel plăsmuit de ea, susur tainic, fără voce, fără timbru, fără ecou şi fără ton, ce aduna, restituia şi răsplătea murmurul imaginar al mării în ofranda calmului continental. O pereche de bufnițe îşi schimbă zborul tăcut cu unul razant şi prelung, îndreptat parcă spre Cawdor, pentru a aduce la cunoştința stăpânului sosirea, într-un moment neprielnic, a inoportunului intrus.
Turnul era vizitat doar de câteva ori pe an, cel mult de trei; abia dacă se vedea de pe şoseaua montană, înconjurat de arborii din vale, chiar dacă constituia cel mai bun punct de observație pentru urmărirea evenimentelor din Mantua căci, deşi în ruină, clopotnița lui putea fi totuşi folosită. Şi în timp ce caselor din satul părăsit le lipseau acoperişurile şi porțile – pereți de piatră năruiți pe neaşteptate, olane în straturi de zarzavat, grinzi, fante pentru pisici, căpriori, muchii de şarpante calcinate – moara (care profita de legătura cu râul printr-un canal cu apă de două palme, năpădit de vegetație) situată la baza turnului, departe de sat, rămânea închisă, blocată cu bârne, fără ca cineva să se fi încumetat s-o viziteze după întâmplarea ce dusese la oprirea ei; după întâmplarea aceea, în urmă cu mai mult de o jumătate de secol, destul de mult după o jumătate de secol, aproape un secol.
Printre oamenii ce se abăteau pe la turn se spunea că în unele nopți se zărea lumină printre bârne, dar nimeni – nici măcar iscoadele, sau cei ce vizitau turnul, paznicii de munte la începutul primăverii sau în ultima parte a verii – nu aruncau o privire pentru a se încredința. Până când, într-un miez de noapte, tânărul bătu în poartă şi aşteptă în linişte răspunsul. Nu se cunoştea motivul, poate pentru a câştiga un pariu. Una dintre acele provocări juvenile şi iernatice, dintr-o sâmbătă de decembrie, când doar de dragul unui rămăşag putea fi spart blocul de gheață şi dezolare al câmpiei din jur. Fără îndoială că-l auziseră, căci nu dormeau niciodată; dar pentru orice eventualitate (în zăbava pe care n-o prevăzuse) se cramponau de sosirea lui, neaşteptând altceva decât nesăbuitul pariu al lăudărosului tânăr, făcut cu altul tocmai la miez de noapte, în singura tavernă deschisă în zilele de sâmbătă.
Aşteptă o vreme şi, înțelegând că nu i se răspundea, bătu din nou în poartă cu pumnul şi cu cotul. Apoi, făcându-şi mâinile pâlnie strigă de mai multe ori, cu toată puterea, gândindu-se doar la câştigarea pariului:
– E cineva aici?
Fără îndoială că-l auzeau – pentru că nu se aşteptau la altceva, presimțind că-ntr-o zi sau în alta pariul acela, sau altul asemănător, se va împlini – făcând să se ridice câteva fire de praf, schimbând câteva priviri ce puteau fi luate drept licărul trist al fantelor dintre bârne.
– E cineva aici? repetă cât putu de tare, dar nu pentru a se face auzit de cei ce s-ar fi aflat înăuntrul morii, ci de cei rămaşi lângă turn, şi doar cu gândul la câştigarea pariului.
În final, cu cenuşa oricărei temeri de-acum stinsă, înfruntă poarta cu dispreț, fără să țină seama că orice dovadă de curaj se putea întoarce împotriva lui – ademenindu-l cu frica – oricât de puțin perceptibilă s-ar fi făcut prezența pe care era nevoit s-o ofenseze. Făcu doi paşi, luă o piatră şi o aruncă în bârnele ce obturau fereastra, lemnul restituind un sunet incapabil să se propage în întunericul ce făcea din el ecoul abjectei circumspecții a morții, în fața unei forțe ce nu avea nevoie decât de-o clipă pentru a o blestema. Căci pariul nu era o răzbunare, ci tocmai neputința de a o duce la bun sfârşit. Iar la urmă, înainte de a se depărta, stând cu spatele, izbi cu piciorul în poarta care abia dacă scrâşni în perimetrul pustiu al morii, căci oftaturile sfioase nu erau perceptibile, iar privirile schimbate de locatarii ei nu erau deloc uimite în fața sumbrei convingeri că dacă două tipuri de ranchiune există şi trăiesc împreună, în schimb nu există un loc unde să poată fi măsurată reciproca lor neputință.
Înainte de a porni pe drumul pietruit, se întoarse şi strigă pentru ultima oară:
– E cineva aici?
Apoi se pierdu în noapte, în zona împădurită ce înconjura dărăpănata sihăstrie dindărătul căreia se auzeau glasurile, glasurile înăbuşite de vegetație ale celor ce aşteptau lângă turn.
Ecoul paşilor săi – bocanci cu ghinturi pe lespezi şi pietre de pavaj – se stinseră, glasurile lor se risipiră când ajunseră la şosea, şi doar când locul se reintegră singurătății lui de ocolit, uşa de bârne a morii se deschise şi o singură voce, multiplă şi contradictorie, ascuțită şi totodată gravă, compoziție în acord cu sunetul a o mie de discrepanțe ale timpului şi ale urii, se adresă cuiva din întuneric:
– Suntem aici, puteți intra.
Juan Benet: Cuentos completos. Alianza Editorial S.A. – Madrid, 1984
(Traducere: Radu Niciporuc)