Miscellanea
Marian Drăghici

Poemul lui Franois Pamfil

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012

Am aflat că François Pamfil nu mai e. Extraordinarul, unicul François Pamfil. Personajul meu de poem. La începutul anilor 90, în iureşul postdecembrist, când l-am cunoscut, unde altundeva decât în atmosfera tabagic-înecăcioasă a restaurantului scriitorilor, am vorbit – de fapt eu am ascultat – şi am băut mult, dar subțire, cu François Pamfil. Cum înainte, nefiind membru US, nu călcasem prin incinta de pomină, acum, cu libertatea tam-nesam picată din cer, incapabil să o gestionez altfel, recuperam din plin, temeinic, aproape zi de zi, un loc al meu în memoria acelui spațiu interzis abuziv amar de vreme. Nu păhăruțul mă chema acolo, încă nu-l inventasem, cât atmosfera crud-descătuşată, rumoarea ei paroxistică, dizarmonică, uneori strident-intensificată, cu apariții mirobolante, cum în provincia mea sudică nu prea întâlnisem. Pe François Pamfil îl ştiam vagamente din revista ARTA, din scrisul lui îndelung ciocănit, maxim expresiv, şi plastica suveran austeră. Acum, pe viu, verva şi distincția de hâtru corb croncănitor, aerul hieratic, nerezidual, în gestică şi cuvinte – personajul mi s-a părut dintotdeauna coborâtor din Câlția şi din Mateiu –, m-au fermecat instantaneu, definitiv. Iluzionist şi povestaş, François trăia – în interiorul unei lumi proprii, imaginare –, un vis de somnambul paradoxal, căci hiperlucid, din care nu se făcea să-l trezeşti „la realitate” nici cu un clinchet de păhăruț. Între atâtea, povestise odată cum a ieşit cu prima sa expoziție la Belgrad, şi ce succes grozav a avut, şi ce ocazie a fugii din lagăr ratase el, fiul de franțuzoaică şi feciorul marelui Eduard Pamfil, ca să revină aci, acasă, în oala sub presiune a ceauşismului proaspăt dezlănțuit. După această relatare, pitoresc-suspectă ca orice similificțiune, l-am surprins cu poemul de mai jos, când, la o nouă întâlnire, i l-am spus – şi, de atunci, la cererea sa calin-convingătoare, de nerefuzat, mai de fiecare dată când ne vedeam. Efectul cuvintelor asupra lui François era magic. Fața prelung-osoasă căpăta brusc o expresie concentrată, vag mirată, ochii mari se făceau o idee mai mari, palma mâinii stângii peria din reflex părul capului tuns şcolăreşte, şi preț de aceleaşi câteva versuri întreg chipul emaciat-obosit se redesena cumva detensionat, împăcat. Atâta tot. Mult nu ne-am mai văzut, cum se întâmplă, iar la ultima discuție, din urmă cu doi-trei ani, când m-a rugat să-i mai spun o dată poemul lui François Pamfil, am constatat cu părere de rău că-l uitasem. Aşa, pur şi simplu. Îl reproduc aici din volumul Partida de biliard din pădurea rusească apărut în 1995 – poemul fiind scris, vasăzică, prin 93-94, când războaiele inter-iugoslave încă nu-şi etalaseră grozăvia, chit că până la gălețile pline cu ochi omeneşti şi pieile jupuiților de vii atârnând la uscat pe crengile duzilor, mult nu mai era! – omagiu şi ofrandă nu atât unui nemaipomenit prieten, căci nu a fost asta, cât unuia dintre artiştii cei mai stilați-rafinați-rasați din câți am cunoscut la Casa Monteoru, şi nu numai, meşter de subțire al imaginarului plastic, dublat, cum se spune, de un intelectual cu discurs sigur, în verb şi pe hârtie:

În binecuvântatele grădini ale Serbiei
a cântat într-o noapte de vară
cocoşul galic François Pamfil.
Nu cocoşul de tablă de pe casă,
nu cocoşul roşu care zboară la cer –
cocoşul galic al lui Pamfil,
deci cocoşul galic François Pamfil.

E mult de-atunci spune povestea,
e mult spune François Pamfil,
cocoşul galic a zburat peste fluviu acasă
cu ceva glorie, cu bani, cu toată viața în față,
a consimțit să fie tăiat, să fie fiert,
să fie servit la masă.

E mult de-atunci o, găinuşelor –
în răcoroasele grădini ale Serbiei bubuie tunul
cocoşul roşu zboară din creangă în creangă, zboară la cer
cocoşul de tablă scârțâie pe casă
scârțâie şi nici nu-i pasă
scârțâie şi nici nu-i pasă.