Miscellanea
Florin Toma
Aurel Pantea şi Nimicitorul
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Totuşi-totuşi, oricât de prăbuşită ar fi vara aceasta într-un dezgust înspăimântător de multe ale ei, să nu lăsăm a trece nesemnalat un poem excepțional din România literară din 7 iulie, semnat Aurel Pantea. La câtă delirică se comite astăzi, de o mediocritate uneori spre înaltă, febrice inductoare de confuzie şi tulburi ierarhii, resimțirea vibrației unui poem cu adevărat majestuos, profund şi autentic, răvăşitor prin tematică şi stilistic ca şi fără cusur, este – pentru minte, inimă şi literatură – curată sărbătoare. Evident, avem în față o secvență-vortex, poate însăşi inima viitorului, anunțat ca atare, volum Nimicitorul, din care Viața Românească nr. 3-4 a publicat un copios eşantion. Impresionează, în cele 12 versuri mari şi late, violența perfect cumpănită, sferică aş zice, a viziunii, determinarea atroce şi irepresibila forță a suflului, aerul spăşit dar încă neînvins de sacralitate demonică – şi, dincolo de atari „abilități” deloc la mâna oricui, caracterul imperios necesar al discursului, rostul său existențial absolut indiscutabil.
Ca şi Angela Marinescu, dar altfel, net masculin, Pantea scrie în regimul urgenței, sub ghilotină cum s-ar zice, zguduit numai el ştie cum în demonia lumii interioare repetitiv implozive. Noutatea, surpriza încântătoare, revelația însăşi, sunt – îndrăznesc să spun – ale atitudinii. Mai exact: ale nuanței atitudinii. Nimeni, din câte ştiu, în poezia noastră mai mult sau mai puțin recentă, dintre autorii care frecventează această temă cam aiurea bătătorită, nu s-a mai lipit de Iisus astfel, ca Aurel Pantea, culminant expiator, în acelaşi sărut al indentificării toropitoare şi sfâşierii dramatice, cu tot reculul contrarietății, poetului parcă năimindu-i-se deodată, în acelaşi flash halucinat al paginii, şi Ioan ucenicul iubit, şi bietu’Petru cu jalnica-i tăgadă, şi Iuda, unealta vânzării. În toată existența sa poetică, de până la 60 de ani, Pantea a scobit cu o consecvență a certei vocații în limita limbajului/limbajelor, până la a i se revela/năzări/năimi, dincolo de sute şi mii de „răsărituri semantice”, însuşi miezul lor orbitor, nud şi pulsatil, care este taman principiul viului: Cuvântul. Aci, solilocviul bardului postmodern şi postistoric față către față cu instanța divină şi problema liminară pusă direct – pe tapet, nu în discuție –, tranşant-antiretorică, omeneşte-prea omeneşte, sunt, dacă mi se permite jocul de cuvinte, ale unui mare-liric-de-sfârşit-de-lume-în-sfârşit-iluminat. Pantea nu se dă îndărăt de la licență, suflul discursului nu-i permite asta, şi de aici, poate, acea Dichterexistenz al Sünde/Existența poetului ca păcat, de care vorbea oareşicând, ştiind bine ce spune, Rainer Maria Rilke. Opresc scurtul pre-text, să citim încă o dată poemul:
Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,
e o chestiune clasată, face parte din inventa-rul problemelor
rezolvate. Înainte de a cunoaşte febrele ei, sudoarea de sânge,
pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,
şi cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,
cu omul din mine care se va sfîrşi. Sunt sediul Tău precar,
Mîntuitorule, păcatul a construit în mine multe
fortărețe, în fiecare din acestea eu sunt soldat împotriva Ta,
în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,
dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne,
cu partea din mine, care Te iubeşte şi va cunoaşte nimicirea,
şi totul mi-e foarte aproape.
Nimicitorul, viitorul volum al lui Aurel Pantea, se anunță ca un eveniment în poezia de azi. (M. D.)
Oncle Bernard. În primul rând, o comparație pofticioasă cu vinul, fiindcă Bernard Pivot însuşi este precum licoarea în cauză: cu cât se învecheşte (pardon! avansează în vârstă, iată că are deja 77 de ani!), cu atât are mai multă savoare. Nu trebuie omis nici detaliul că iubeşte la nebunie vinul, întrucât s-a născut la Lyon, dar rădăcinile familiei sunt înfipte prin preajmă, în faimoasa regiune viticolă Beaujolais. Deci, omul e originar 100% de la poalele viței-de-vie (de altfel, pentru a i se citi în profunzime gustul de strugure, este necesar să i se citească Dictionnaire amoureux du vin, apărut la Plon, în 2006). Într-o postare tot din această secțiune, Miscellanea, am amintit despre coincidențele zilei de 14 iulie a acestui an. Şi am început cu Gustav Klimt, când, de fapt, trebuia să vorbim, în primul rând, de Ziua Națională a Franței. Şi să declarăm cu mâna pe inimă că, tot cu acea ocazie, am avut privilegiul de a-l urmări pe TVR 1, înainte de miezul nopții, într-o ediție antologică a emisiunii Profesioniştii, realizată de Eugenia Vodă, pe ultra-elegantul, crocantul, fermecătorul, iramplasabilul, inegalabilul şi bulversantul om de cultură francez numit Bernard Pivot. Pe care, nota bene, nu ştim de ce, ba ştim de ce!, îl simțim, îl percepem, ni-l apropriem şi îl adorăm ca pe un unchi de-al nostru...atrag atenția asupra construcției de-al nostru, deci, nu al nostru, care fixează într-un interval şi mai apropiat afectiv subiectul posesiei!... sau ca pe un dascăl, şi nu unul locuind cine ştie unde, departe hăăăt! la capătul lumii, ci chiar vecin de-al nostru, profesorul de franceză pe care l-am avut în copilărie. Sigur, o să trecem cu părere de rău peste alegrețea şi firescul dialogului. Vom încerca să plasăm în planul doi de importanță, deşi a fost ceva cu totul şi cu totul surprinzător, chiar chimia (cum se zice, si non è vero, è ben trovato!) dintre cei doi oameni, şi nu oricare, ci – vorba unui film celebru al adolescenței mele şi tinereții acestui domn – Un bărbat şi o femeie. Nu mai spunem nimic, dar absolut nimic, despre faptul că Bernard Pivot este o instituție a criticii franceze (de 50 de ani, cărțile pe care el le-a anunțat ca eveniment au devenit întotdeauna best-sellers!) sau că postulanții la abilitatea de a fi francofon nu trebuie, în ruptul capului, să omită din programul de pregătire Les Dictées de Bernard Pivot, Albin Michel, 2006. În fine, o să facem un detur de complezență, spre a ocoli ideea genială de a difuza, abia-abia cu ocazia Zilei Naționale a Franței – ştiu, de pildă, că Bernard Pivot a fost, în ultima vreme, de câteva ori în România – acest tulburător interviu (la finalul căruia – c’était l’heure du plaisir – am plescăit pur şi simplu de satisfacție şi ne-a scăpat o lacrimă de nostalgie după vremurile în care aveam răgazul psiho-somatico-istoric de a urmări Bouillon de culture sau, mai demult, să citim despre Apostrophes...o, tempora!), într-o emisiune a Eugeniei Vodă ce poartă titlul firesc al excelenței (fiindcă da, sigur că da, numai profesioniştii au ceva important a-şi spune şi, apoi, a împărtăşi celorlalți!).
Deci, facem, în mod iresponsabil, abstracție de toate acestea şi resuscităm în minte un amănunt (fireşte că am fi vrut mai multe!) venit de foarte departe, din timp. Doar unul. Un detaliu benign, peste care o memorie carentă ar putea trece nepăsătoare. Dar care, pe noi, oameni culturali serioşi, ne ține legați nu de solemnitatea unei întâlniri cu adevărat istorice, ci de punctul de intersecție a naturalului cu dimensiunea sa comică. Nu de gravitatea emoționantă a unei biografii, ci de o bagatelă care solicită surâsul. El este legat de venirea lui Bernard Pivot (pentru prima oară, dacă nu mă-nşel) în România, în 1991 sau 1992. Şi de îmbulzeala apocaliptică de la uşa Uniunii Scriitorilor a ziariştilor, scriitorilor, oamenilor de cultură (Bouillon de culture făcea furori!), spre a intra – în acelaşi timp cu invitatul, fireşte, aşa cum se face! – şi a prinde un loc în Sala Oglinzilor, spre a-l asculta pe cel adulat. Şi de – aici urmează anecdota – replica aiuritoare, ce a făcut apoi istorie în toare redacțiile, a unui gazetar, tânăr pe atunci şi dornic de afirmare ca un Rastignac, cu o dicție bolovănoasă şi care, încurcând amarnic lipsa de inhibiții cu impolitețea, se lăuda cu comportamentul său frust şi manfişist. Acesta, reuşind în sfârşit, după ce dăduse din coate zdravăn, să se apropie de oaspete până aproape de situația bouche à l’oreille, dintr-o răsuflare i s-a prezentat (bineînțeles că singur!) lui Bernard Pivot, simplu, cazon şi peizanereşte, cu o formulă rămasă azi în patrimoniu: „Jo sui Gregoar lecriven!”. Care patrimoniu? Vă las pe dvs. să răspundeți. Şi, ca să explicăm chichirezul acestei note, încheiem cu o replică, împrumutată de oncle Bernard de la pişicherul de Woody Allen, care spunea: Bine, răspunsul e Da!, dar care e întrebarea?. Devenită chiar titlul unei false autobiografii, apărută la Albin Michel în 2011: Mais quelle est la question? C’est pas d’question, oncle Bernard!
Ca şi Angela Marinescu, dar altfel, net masculin, Pantea scrie în regimul urgenței, sub ghilotină cum s-ar zice, zguduit numai el ştie cum în demonia lumii interioare repetitiv implozive. Noutatea, surpriza încântătoare, revelația însăşi, sunt – îndrăznesc să spun – ale atitudinii. Mai exact: ale nuanței atitudinii. Nimeni, din câte ştiu, în poezia noastră mai mult sau mai puțin recentă, dintre autorii care frecventează această temă cam aiurea bătătorită, nu s-a mai lipit de Iisus astfel, ca Aurel Pantea, culminant expiator, în acelaşi sărut al indentificării toropitoare şi sfâşierii dramatice, cu tot reculul contrarietății, poetului parcă năimindu-i-se deodată, în acelaşi flash halucinat al paginii, şi Ioan ucenicul iubit, şi bietu’Petru cu jalnica-i tăgadă, şi Iuda, unealta vânzării. În toată existența sa poetică, de până la 60 de ani, Pantea a scobit cu o consecvență a certei vocații în limita limbajului/limbajelor, până la a i se revela/năzări/năimi, dincolo de sute şi mii de „răsărituri semantice”, însuşi miezul lor orbitor, nud şi pulsatil, care este taman principiul viului: Cuvântul. Aci, solilocviul bardului postmodern şi postistoric față către față cu instanța divină şi problema liminară pusă direct – pe tapet, nu în discuție –, tranşant-antiretorică, omeneşte-prea omeneşte, sunt, dacă mi se permite jocul de cuvinte, ale unui mare-liric-de-sfârşit-de-lume-în-sfârşit-iluminat. Pantea nu se dă îndărăt de la licență, suflul discursului nu-i permite asta, şi de aici, poate, acea Dichterexistenz al Sünde/Existența poetului ca păcat, de care vorbea oareşicând, ştiind bine ce spune, Rainer Maria Rilke. Opresc scurtul pre-text, să citim încă o dată poemul:
Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,
e o chestiune clasată, face parte din inventa-rul problemelor
rezolvate. Înainte de a cunoaşte febrele ei, sudoarea de sânge,
pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,
şi cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,
cu omul din mine care se va sfîrşi. Sunt sediul Tău precar,
Mîntuitorule, păcatul a construit în mine multe
fortărețe, în fiecare din acestea eu sunt soldat împotriva Ta,
în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,
dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne,
cu partea din mine, care Te iubeşte şi va cunoaşte nimicirea,
şi totul mi-e foarte aproape.
Nimicitorul, viitorul volum al lui Aurel Pantea, se anunță ca un eveniment în poezia de azi. (M. D.)
Oncle Bernard. În primul rând, o comparație pofticioasă cu vinul, fiindcă Bernard Pivot însuşi este precum licoarea în cauză: cu cât se învecheşte (pardon! avansează în vârstă, iată că are deja 77 de ani!), cu atât are mai multă savoare. Nu trebuie omis nici detaliul că iubeşte la nebunie vinul, întrucât s-a născut la Lyon, dar rădăcinile familiei sunt înfipte prin preajmă, în faimoasa regiune viticolă Beaujolais. Deci, omul e originar 100% de la poalele viței-de-vie (de altfel, pentru a i se citi în profunzime gustul de strugure, este necesar să i se citească Dictionnaire amoureux du vin, apărut la Plon, în 2006). Într-o postare tot din această secțiune, Miscellanea, am amintit despre coincidențele zilei de 14 iulie a acestui an. Şi am început cu Gustav Klimt, când, de fapt, trebuia să vorbim, în primul rând, de Ziua Națională a Franței. Şi să declarăm cu mâna pe inimă că, tot cu acea ocazie, am avut privilegiul de a-l urmări pe TVR 1, înainte de miezul nopții, într-o ediție antologică a emisiunii Profesioniştii, realizată de Eugenia Vodă, pe ultra-elegantul, crocantul, fermecătorul, iramplasabilul, inegalabilul şi bulversantul om de cultură francez numit Bernard Pivot. Pe care, nota bene, nu ştim de ce, ba ştim de ce!, îl simțim, îl percepem, ni-l apropriem şi îl adorăm ca pe un unchi de-al nostru...atrag atenția asupra construcției de-al nostru, deci, nu al nostru, care fixează într-un interval şi mai apropiat afectiv subiectul posesiei!... sau ca pe un dascăl, şi nu unul locuind cine ştie unde, departe hăăăt! la capătul lumii, ci chiar vecin de-al nostru, profesorul de franceză pe care l-am avut în copilărie. Sigur, o să trecem cu părere de rău peste alegrețea şi firescul dialogului. Vom încerca să plasăm în planul doi de importanță, deşi a fost ceva cu totul şi cu totul surprinzător, chiar chimia (cum se zice, si non è vero, è ben trovato!) dintre cei doi oameni, şi nu oricare, ci – vorba unui film celebru al adolescenței mele şi tinereții acestui domn – Un bărbat şi o femeie. Nu mai spunem nimic, dar absolut nimic, despre faptul că Bernard Pivot este o instituție a criticii franceze (de 50 de ani, cărțile pe care el le-a anunțat ca eveniment au devenit întotdeauna best-sellers!) sau că postulanții la abilitatea de a fi francofon nu trebuie, în ruptul capului, să omită din programul de pregătire Les Dictées de Bernard Pivot, Albin Michel, 2006. În fine, o să facem un detur de complezență, spre a ocoli ideea genială de a difuza, abia-abia cu ocazia Zilei Naționale a Franței – ştiu, de pildă, că Bernard Pivot a fost, în ultima vreme, de câteva ori în România – acest tulburător interviu (la finalul căruia – c’était l’heure du plaisir – am plescăit pur şi simplu de satisfacție şi ne-a scăpat o lacrimă de nostalgie după vremurile în care aveam răgazul psiho-somatico-istoric de a urmări Bouillon de culture sau, mai demult, să citim despre Apostrophes...o, tempora!), într-o emisiune a Eugeniei Vodă ce poartă titlul firesc al excelenței (fiindcă da, sigur că da, numai profesioniştii au ceva important a-şi spune şi, apoi, a împărtăşi celorlalți!).
Deci, facem, în mod iresponsabil, abstracție de toate acestea şi resuscităm în minte un amănunt (fireşte că am fi vrut mai multe!) venit de foarte departe, din timp. Doar unul. Un detaliu benign, peste care o memorie carentă ar putea trece nepăsătoare. Dar care, pe noi, oameni culturali serioşi, ne ține legați nu de solemnitatea unei întâlniri cu adevărat istorice, ci de punctul de intersecție a naturalului cu dimensiunea sa comică. Nu de gravitatea emoționantă a unei biografii, ci de o bagatelă care solicită surâsul. El este legat de venirea lui Bernard Pivot (pentru prima oară, dacă nu mă-nşel) în România, în 1991 sau 1992. Şi de îmbulzeala apocaliptică de la uşa Uniunii Scriitorilor a ziariştilor, scriitorilor, oamenilor de cultură (Bouillon de culture făcea furori!), spre a intra – în acelaşi timp cu invitatul, fireşte, aşa cum se face! – şi a prinde un loc în Sala Oglinzilor, spre a-l asculta pe cel adulat. Şi de – aici urmează anecdota – replica aiuritoare, ce a făcut apoi istorie în toare redacțiile, a unui gazetar, tânăr pe atunci şi dornic de afirmare ca un Rastignac, cu o dicție bolovănoasă şi care, încurcând amarnic lipsa de inhibiții cu impolitețea, se lăuda cu comportamentul său frust şi manfişist. Acesta, reuşind în sfârşit, după ce dăduse din coate zdravăn, să se apropie de oaspete până aproape de situația bouche à l’oreille, dintr-o răsuflare i s-a prezentat (bineînțeles că singur!) lui Bernard Pivot, simplu, cazon şi peizanereşte, cu o formulă rămasă azi în patrimoniu: „Jo sui Gregoar lecriven!”. Care patrimoniu? Vă las pe dvs. să răspundeți. Şi, ca să explicăm chichirezul acestei note, încheiem cu o replică, împrumutată de oncle Bernard de la pişicherul de Woody Allen, care spunea: Bine, răspunsul e Da!, dar care e întrebarea?. Devenită chiar titlul unei false autobiografii, apărută la Albin Michel în 2011: Mais quelle est la question? C’est pas d’question, oncle Bernard!