Surprize, surprize poetice...

Puțini dintre cei care-l cunoşteau cât de cât pe excelentul gazetar Adrian Pârvu şi-ar fi imaginat că în al şaselea deceniu al tumultoasei sale de până acum vieți, după atâta exercițiu jurnalistic, el să explodeze în variantă poetică într-un volum de debut de o, cel puțin pentru mine, surprinzătoare, desăvârşită maturitate a discursului liric, în „Poetul, vărul şi poporul”. De altfel, autorul s-a bucurat şi de o receptare pe măsură, fiind imediat primit în primele rânduri ale generației din care, nu numai biologic, face parte. De aceea, când Adrian Pârvu mi-a spus că are pregătit „pe țeavă”, cum se zice, un volum de sonete, prima mea impresie a fost s-a cam dilit. Asta pentru că una e să evoluezi, chiar strălucit, în ample viziuni în vers liber, şi alta e să suporți şi să surclasezi în acelaşi timp rigoarea teribilă a unei specii cum e sonetul. Mulți, aici, şi-au frânt gâtul, fiindcă nu e suficient să înşiri în chingile prozodiei cuvinte „ce din coadă au să sune”, chiar impresionant, ci aceste forme fixe trebuie să-şi asocieze un conținut pe măsură, o materie care aproape să te facă să uiți că te afli în îngrăditura, în „puşcăria” unui sonet. Exemplul clasic şi greu de depăşit al simbiozei perfecte formă-conținut îl constituie, desigur, universul sonetelor lui Shakespeare. Iar şansa lui Adrian Pârvu, şansă, o spun din start, valorificată pe deplin, a fost că însăşi materia ființei sale şi care e şi substanța primului volum se potriveşte impecabil în (cu) matricea sonetului. E vorba de acel scepticism deopotrivă ironic şi tandru, de un sarcasm îmblânzit de amintire, de presimțirea unei căderi, a unui sfârşit sumbru. Şi aş cita în acest sens „Sonetul de joi”: „Dacă e joi, pleca-vom cu toți la vânătoare,/ogarii şi hăitaşii sunt pregătiți de ieri,/ pădurea e-mpânzită cu falnici grăniceri/ şi sânge va să curgă prin limpede izvoare./ O lance cumpăni-vor destoinici cavaleri,/ din corn, slujbaşi anume vor înălța cântare,/ să scoată la lumină mistreți şi căprioare,/ prin ale dimnineții mortale scânteieri./ Tu încă dormi iubito, dar către prânz te scoală,/ adună bucătarii şi ascuțiți cuțite,/ să duduie cuptorul, să fiarbă apa-n oală/ şi să-mpleteşti coroane: doar ştii că nu suport/ să nu se dea onoruri cuvenite celor ce s-or întoarce cu vânătorul mort”. Să se observe aici că frumosul, livrescul tablou al unei vânători medievale e răsturnat subit în ultimul vers de imaginea victimei vânătorii, care e chiar vânătorul. Procedeul acesta al întoarcerii pe dos al unui sentiment sau al unei imagini căreia i se suprapune negativul ei e des folosit şi cu folos în „Amor corteze”. (Fac aici o paranteză: cartea de care vorbesc, ca şi primul volum al poetului, a apărut la Ed. Tracus Arte. Şi nu pot să nu remarc faptul că Ioan Cristescu, directorul editurii, îşi respectă programul inițial, acela de a publica literatură română vie. Judecând după numărul de titluri ale scriitorilor noştri contemporani care au apărut aici, s-ar zice că, vorba lui Tăriceanu, literatura română „duduie”. Sper ca aşa să şi fie). Revenind la Adrian Pârvu, versurile din sonetele sale mi-au adus de multe ori aminte de Mircea Dinescu cel Tânăr, încă necorupt de elanuri gastronomice, iar jocul cu rimele de sticlă – de calambururile inubliabile ale lui Şerban Foarță. Şi, ca să închei, având în vedere aceste surprinzătoare schimbări de ton, de manieră şi de construcție poetică ale autorului, n-ar trebui să ne mire că în viitor Adrian Pârvu s-ar putea să facă incursiuni în gazel, în rondel sau, cunoscându-i statura, în – de ce nu? – K1. Pâna atunci însă, recomand cu toată sinceritatea această carte.