Miscellanea
Eugenia Ţarălungă

breviar editorial

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012

Europa centrală de peste ocean. Exil şi construcție identitară, de Monica Spiridon, Editura Scrisul Românesc, 2011, 192 pagini
Pentru mulți dintre cei născuți în România, Biblioteca Congresului American, Washington D.C. poate fi văzută doar în poze, pe net sau – iată! – pe o copertă de carte. Pentru şi mai mulți (nu că şi-ar propune toți aşa ceva!) a publica un volum la Johns Hopkins University Press este similar cu a pătrunde tainele specialiştilor de la Cape Canaveral.
Virgil Nemoianu şi cărțile sale deja clasicizate – nu numai A Theory of the Secondary. Literature, Progress and Reaction (J.H.U. Press, 1989) – au prilejuit apariția acestui volum al Monicăi Spiridon care atrage atenția încă de la copertă, de vreme ce vocația unei lucide construcții de sine nu se desăvârşeşte decât în imperiul cărților şi al modelelor livreşti (Goethe fiind cel dintâi), chiar dacă indiscutabil Borlovenii constituie pentru Virgil Nemoianu un loc central, un axis mundi, „matca sa bănățeană, cu rădăcini central-europene adânci”. În capitolul „Diaspora: un incubator al viitorului”, autoarea priveşte Tradiție şi libertate (2001) ca „volum de bilanț” şi remarcă: „Funcția „societală” a literaturii şi relația sa cu ideologia este altă preocupare strategică a lui Virgil Nemoianu. În carte, se fructifică un capital de ipoteze etalate în teza sa de doctorat publicată în Elveția, consolidate în timp şi aplicate unor sfere culturale diverse. Autorul a insistat constant asupra circularității relației dintre realitate, planul cognitiv-estetic şi cel ideologico- politic, în care esteticul, şi creația literară în speță, joacă un rol esențial. Foarte pe scurt, o serie de macro-imagini ale lui, dependente de un anumit context şi formulate în cadrul unor scheme cuprinzătoare de mentalitate, sunt transpuse de literatură în viziuni de tip poetic, generatoare de scheme, structuri, stereotipii etc., care pot acționa retroactiv asupra logicului şi formelor sociale în genere. În acest proces, literatura are avantajul forței de fixație, de osificare şi de pregătire a debuşeului final al modelelor sale în ideologic, imaginar, eventual didactic, cu real impact asupra socialului.
O altă temă constantă de reflexie este spiritualitatea religioasă şi acomodarea sa perfectă cu pragmatismul lumii moderne, mai ales într-o societate ca cea americană, foarte religioasă şi în acelaşi timp pragmatică, liberală, seculară – paradox doar aparent, semnalat încă de Alexis de Tocqueville.”
Volumul antologhează şi texte inedite, afinitățile elective ale lui Virgil Nemoianu cuprinzându-i laolaltă pe „marele Tolkien”, Regele Mihai, Mircea Ivănescu.

Etica politică, de Mihail Manoilescu, colecția mentor, Editura Spandugino, 2012, 330 pagini, traducere din lb. franceză de Elena Manoilescu, prefață de Vasile Morar, repere biografice, note şi postfață de Mihai Dinu
Înclinat spre sintagme cu totul arhaice gen „performanță morală” în lumea politicii, Mihai Manoilescu este un gânditor, pe urmele lui Karl Schmidt, Hans Jonas şi ale altor „nemți”-nemți:
„Iată exemple de record moral, pe care am dori să le vedem generalizân-du-se, deoarece şi în domeniul etic ceea ce este astăzi excepțional poate deveni mâine regulă şi ceea ce este astăzi record poate deveni mâine standard”. Abraham Lincoln şi George Washington reprezintă modele ideale ale omului politic democratic. Un anume idealism cavaleresc răzbate şi din următorul fragment: „În etica politică, precum şi în crimele judecate de curtea cu jurați, contează mobilul omenesc. Dacă adversarul este sincer şi de bună credință şi dacă el se sacrifică personal pentru cauza – bună sau rea – pe care a îmbrățişat-o, trebuie să te descoperi în fața lui. Poți să-l combați cu obiectivitate, pentru motive de datorie şi pentru îndeplinirea obligațiilor luate față de mandantul tău, statul, a cărui apărare ți-ai asumat-o, dar nu ai dreptul să-l disprețuieşti! Căci poți lovi fără să insulți şi poți să condamni fără să urăşti!
Să mi se ierte încă o amintire personală, scoasă dintr-o viață bogată în episoade diverse. Fiind tradus în 1927 în fața Con­siliului de război pentru a fi pregătit reîntoarcerea pe tron a principelui Carol al României, aflat pe atunci în exil la Paris, un acuzator Comisar Regal a avut lipsa de eleganță să mă compare în declarația sa cu un colonel român care, în timpul Primului Război Mondial, a trecut la inamic.
Atunci, strângându-mi toate puterile, i-am strigat cu violență de pe banca mea de acuzat: „Eşti liber să mă judeci, eşti liber să mă condamni, dar nu mă insulta!” Emoția a fost foarte vie şi apărătorilor mei, care cuprindeau patru şefi de partide, purtând nume ilustre, precum mareşalul Averescu şi profesorul Iorga, le-a fost dat cu uşurință să pună la pământ, prin intervențiile lor fulgerătoare, pe imprudentul Comisar Regal! Prin ecoul acestei amintiri mişcătoare, întărim în conştiința noastră învățătura generală, care n-ar trebui niciodată uitată: să-ți respecți întotdeauna inamicul politic ajuns în clipe grele...”
Din aceeaşi familie spirituală cu Kogălniceanu, Cuza, Eminescu, Petre Carp, Mareşalul Averescu, Nicolae Iorga, Ctin Stere, (ing.) Mihail Manoilescu este o personalitate fără egal, ocultată zeci de ani (dar cu idei preluate şi aplicate la nivelul economiei naționale de țări ale Americii de sud), este definită – sau delimitată, mai bine zis – de Vasile Morar în prefața sa: „Cercetătorul dornic să se apropie de personalitatea complexă a celui care a fost gânditorul, inginerul, profesorul, economistul, sociologul, omul politic, industriaşul, finanțistul, oratorul, publicistul, memorialistul, istoricul şi eseistul Mihail Manoilescu are la dispoziție tot atâtea căi de acces la diferitele fațete ale acesteia câte domenii de manifestare au fost acoperite de proteica sa activitate. Dar chiar şi dacă, năzuind la o cunoaştere exhaustivă, va izbuti să acopere întreg acest câmp multidisciplinar, este probabil că multe dintre trăsăturile omului Manoilescu pe care creația şi biografia sa publică nu le lasă să se întrevadă îi vor rămâne necunoscute”. Revenind la dimensiunea politică, iată pe scurt ce ar trebui să fie un politician responsabil: „Omul politic este mandatarul voluntar al unui grup social, mandatar însărcinat să lupte pentru realizarea unui ideal social sau național.”

Singurătatea luminii. (Călăuza), de Paul Eugen Banciu, colecția Planetarium, seria Prozatori contemporani, Editura Anthropos, 2012, 283 pagini
O copertă alb-negru, din vremuri când deviza era „Cât sunt munți, merită să trăim”, un titlu de un roşu-sângeriu, al sângelui care vreme de 7 decenii a tot străbătut vene, artere, a străbătut, mai ales, o inimă – cea a autorului Paul Eugen Banciu, prozator, eseist, scenarist, critic de artă, director de bibliotecă județeană, este născut pe 30 nov. 1943, la Botoşani: „Mă simt înțepenit între cele două lumi. Toate visele şi proiectele mi-au devenit nişte pânze de păianjen firave între nodurile cărora sunt prinse alte cărți, alte manuscrise pe care nici nu mai doresc să le văd apărute. Ce contrast izbitor între ceea ce e în sufletul meu acum, când pipăi îmbătrânirea cu fiecare ceas şi chiar clipe pe care le simt scurgându-mi-se prin vine ca nişte cheaguri către inimă, de la extremități spre mijloc, în sens invers – şi fericirea pe care am curmat-o trezindu-mă către această zi!... Avalanşa de diagnostice medicale nu poate doborî un montaniard, o călăuză, chiar dacă viața se mai măsoară în sferturi de viață: „M-am recuperat sub titlul externării de „ameliorat”, dar fără un diagnostic precis. Anemia îmi apăruse în anul Cernobâlului, la câteva luni după eliminarea a două pietre de la ambii rinichi, la Şpirla, refugiul din Piatra Craiului, când, după zile bune în care trăsesem la coardă paisprezece băieți şi fete mai zdraveni decât mine, am căzut într-un somn letargic de aproape cincizeci şi şase de ore. Timp în care soția mă alimentase doar cu ginseng şi 9Vita şi câte o cană cu ceai.
Îmi vedeam din nou fața neagră a existenței, acel semn al destinului împotriva căruia luptasem. N-am luat nici o picătură din flacoanele doctorului nici după acel drum cu țintă precisă, iar după externare băteam Bucegii. (Am mai scris asta şi o repet, în ideea că această carte va putea să stea la baza unui roman, unde nu voi mai fi eu eroul principal, ci un nume, o persoană a treia, iar timpii acțiunii vor fi ceva mai puțin fluctuanți ca în acest text. Trebuie să amintesc şi aceste lucruri, pentru că fără ele nu apar în reala lor dimensiune muntele, cerul şi viața, aşa cum le simt eu). Nu mai pot scrie complet detaşat de ceea ce am trăit.
Nu mai pot fugi în „infinitul” nostru uman, limitat la cincizeci, şaizeci, şaptezeci de ani de existență din fața unei vieți de roman, pe care am dus-o şi-am evitat până acum să mi-o aduc aminte scufundându-mă în ficțiuni, în mari cicluri romaneşti, menite să fie scrise în zece ani. Nu ştiu ce resort sau ce semn va fi acesta, când demersurile mele de a scrie o carte pentru tineret, cu muntele şi despre munte, având în mijlocul ei patru personaje principale: o mamă, două fete şi o călăuză s-au lovit de patru ori de impasul voinței de rememorare. Structural sunt un pesimist, un om ce dibuie rapid dramaticul şi-l trăieşte cu cea mai mare intensitate, aşa încât nu puteam să scriu o nouă variantă a Cireşarilor pe situații reale, după cum nu sunt nici un Jules Verne. Copiii citesc, maturii privesc la televizor. De scriitori nu se mai ştie decât într-un grup mic dinafara uniunii lor de creație.
Singurele cărți ce s-ar mai citi ar fi cele pentru copii, dar tocmai acelea nu sunt scrise, pentru că majoritatea scriitorilor au în ei ceva grav, acea percepție a cancanului sau dramaticului pe care nu o are omul obişnuit. Copiii însă au nevoie de candoare, de aventuri nevinovate în finalul cărora să învingă binele, altfel îi transformi în nişte infirmi.”

Roluri de compoziție, de Geo Vasile, Editura Rafet, 2011, 228 pagini. După debutul în poezie cu ediția bilingvă Nimfe & Kimere (2010), italienistul şi criticul literar Geo Vasile (n. 1942) publică şi dă de lucru juriilor de proză cu primul său roman, volumul Roluri de compoziție – care avusese mai anțărț şi subtitlul Acte impure. Două voci se împletesc – autorul şi cititorul, bărbatul şi femeia, creatorul şi receptorul/ cronicar-descriptor şi, când vine vremea, executor testamentar. Receptorul este aşadar o receptoare, Ruth Gigurtu, cea care echilibrează, prin acuitatea intuiției, empatiei şi a comentariului, mulțimea de himere globulare care au populat ardenta şi sufocanta existență zilnică a profesorului David F. Cernica, ajuns într-un final romancier pe mai multe continente: „Aşadar, două lumi puse față-n față: cea a lui David Cemica, autoreferențială (poate fi găsit între oele 11 şi 19 la telefonul 021. 324.76.67), şi cea generată de imaginarul unor mari romancieri, confirmându-se sau infirmându-se reciproc, inducând ideea că raiul este doar un satelit al infernului, primind lumina flăcărilor acestuia, aşa cum luna pe cea a soarelui. Secretul succesului lui David Fundeni Cernica rezidă în iscusința de a țese structuri muzicale de semne şi coincidențe, relatarea sa fiind un compendiu de preludii, refrene, pasaje metaforice ce nu evită spectacolul baroc. Acte impure captivează mai ales prin ceea ce sugerează. Ingenioasa vitrină stilistică a lui David Cernica afişează detalii alături de evenimente decisive pe un ton egal şi prin sugestii abia conturate, ca şi cum ar mima hipnoticul itinerar, nostalgic şi detaşat, al unui manuscris scăpat dintr-un incendiu.
„Mă numesc Ruth Gigurtu. Textul de mai sus îmi aparține şi se doreşte un fel de introducere cerută în chip expres de autorul-narator care a preferat să semneze cartea cu unul din numeroasele sale pseudonime, de data asta, optând pentru Geo Vasile. Sunt conştientă că este vorba de o imensă fraudă a maestrului meu David F. Cernica, un caz tipic de halucinație literară: citind multe din romanele traduse şi apărute în anii de sfârşit şi început de mileniu, asemeni celebrului personaj Don Quijote, a ajuns să creadă că le-a scris chiar el şi să mi le povestească ca atare, jucând cu aplomb rolul protagonistului. Eu am intrat în acest joc molipsitor şi deviant al relației cititor-scriitor, neavând tăria să-i spun că ştiu cine sunt adevărații autori, din două motive: eram conştientă cât rău pot să fac trezind un somnambul din transă, dar şi de talentul său indeniabil de povestitor... al cărților altora. Şi-n fond şi la urma urmelor, cărțile sunt făcute din cărți, în Renaştere nu exista noțiunea de plagiat, Shakespeare a copiat enorm, ca să nu mai vorbim de marchizul de Sade care a recunoscut public că a luat tot ceea ce i-a trebuit din cărțile înaintaşilor săi, de vreme ce, din romanele, tragediile şi poeziile sale s-a furat în aceeaşi măsură.
Totodată nu este exclus să-mi fi transmis maladia psihogeonă de care, în mod sigur, suferea. Câştigându-i încrederea, treptat am devenit un fel de monograf, cronicar-descriptor şi executor testamentar al maestrului meu David Cernica, o dovadă în acest sens fiind faptul că mi s-a încredințat publicarea unor fragmente din această carte.”

Agartha fălticeneană, de Roxana Cristian, Editura Rosmarin, 2012, 208 pagini. Devotată memoriei şi vieții lui Vasile Lovinescu – celui care a reuşit nu să suspende (ca Mircea Eliade), ci să integreze timpul, neafectat de căderea ciclică – Roxana Cristian creează, prin această carte, o punte tainică spre modelul Vasile Lovinescu şi, mai mult, spre modelul modelului lui: „El cunoaşte esențele eterne. Modelul lui inițiatic este al lui Aissa ibn Maryam (Iisus, fiul Mariei). Maqâm-ul lui (stațiunea spirituală) este a lui Sayyidunâ Aissa (Domnului Iisus)”.
Ne-am oprit la Jurnalul alchimic, despre care Roxana Cristian, fină cunoscătoare a Cunoaşterii tradiționale, remarcă: „Aspectele doctrinare din acest Jurnal sunt mai numeroase decât în oricare altă parte publicată sau ne­publicată a operei scriitorului. De la structura in divinis a Principiului la statutul „răului” în manifestare, de la „ideile” lumii informale la „gestul metafizic” al omului, Vasile Lovinescu abordează marile probleme ale doctri­nelor tradiționale din unghiuri nemaisurprinse vreodată de alți gânditori. Rodul unor îndelungi meditații, efectuate mai ales în plimbările sale mereu reînnoite printre colinele fălticenene, este, în fond, o continuare a operei doctrinare a lui René Guénon, F. Schuon şi A. Coomaraswamy, singura de anvergură după ştiința noastră, făcută în acelaşi timp cu rigoare, dar şi cu exaltațiune. Gânditorul împlineşte, în fond, multe din ele idei doar sugerate de opera guénoniană. Din această perspectivă, Jurnalul lui Vasile Lovinescu este şi jurnal metafizic.
Dar în aceleaşi plimbări prin pei-sajul unui târg fabulos, transformate de multe ori în uimitoare pelerinaje căutarea Graalului, în sensul cel mai concret al cuvântului, Vasile Lovinescu va fi descoperit, desigur, şi multe din hieroglifele atâtor simboluri pe care le fixează în paginile aceluiaşi jurnal. Sunt simboluri pe care nu le extrage din „imaginarul” scriitorului, cum s-ar putea crede, ci ele coboară din ambianța, uneori de basm, pe care o mai secretă încă o natură generoasă şi plină de semne, pe care el le „citea” pentru că le asimțea, pentru că le trăia. Căci simbolurile nu sunt numai forme de expresie ale unui limbaj suprarațional, ele sunt intrinseci realității, constituind o punte de legătură între Pământ şi punte pe care urcă şi coboară influențele spirituale.
O reală comunicare se poate stabili astfel între om şi Cosmos, între om şi Cer, printr-un „limbaj al păsărilor” care facilitează comuniunea. „Traducerea” acestui limbaj îşi găseşte de cele mai multe ori în paginile acestui Jurnal o expresie inspirată şi inefabilă.
În sfârşit, poate cea mai surprinzătoare parte a Jurnalului lui Vasile Lovinescu, pentru că este unică în domeniul ei, o constituie acele notări de practică a meditației, de tehnică inițiatică, de metodă spirituală care dezvăluie aspecte rare şi ascunse, de o covârşitoare impor-tanță pentru trăirea sacrului.”

eu, mama tare şi tu, de Ania Vilal, Editura Brumar, 2011, 64 pagini. Până să îşi lege numele, anul acesta, de Premiul pentru debut de la Botoşani (fie el şi acordat de Uniunea Scriitorilor din R. Moldova), Ania Vilal s-a bucurat de girul Ninei Vasile şi al Norei Iuga.
Mare parte din plămada acestei prime cărți vine din zilele şi serile de la Mănăstirea Râşca de pe lângă Fălticeni (să tot fi fost prin anul 2007), când poetul Adrian Urmanov, adică părintele Serafim, îi zorea pe poeți să devină odată poeți, ba le mai şi punea la dispoziție cursuri de creative writing prin care să ardă etapele. „O scriitură lapidară, albă” spunea Nora Iuga, consecutivă parcă unei mari traume, un cataclism dincolo de care vindecarea este garantată prin asemănarea febrilă cu celălalt. Un Celălalt a cărui aşteptare nu se ştie când se va sfârşi: „O să vii./ O să mă-ncolăcesc/ strâns/ pe trupul tău,/ o să te-mbrac cu mine,/ ca să-ți țin de cald,/ mai ales la început şi/ la sfârşit./ Să nu-ți fie frică. Dacă-ți curge/ sânge din nara dreaptă,/ eu îmi voi ridica mâna stângă./ O să fie bine.”

Din secolul marilor clasici. Studii şi articole de istorie literară, de Sara Iercoşan, Casa Cărții de Ştiință, 2010, 244 pagini.Patru grupaje dense care reunesc articole de nivel universitar publicate de-a lungul a patru decenii, cu începere din 1969: „Texte paşoptiste exponențiale şi destinul lor istoric”, „Maioresciene”, „Despre marii clasici şi câteva din capodoperele lor”, „Romanele anului 1894”. Autoarea îşi prezintă astfel volumul: „Textele, cuprinzând comentarii ale unor opere repre­zentative, abordări, dintr-o altă perspectivă, ale câtorva probleme de istorie literară controversate, contribuții do­cumentare, rectificări etc., au fost supuse, pe alocuri, re­vizuirii. La sfârşitul fiecăruia este specificat anul primei apariții.”
Mai totul te duce urgent cu gândul la Pierre Bourdieu, sistemul de învățământ fiind „garant” al reproducerii sociale, dar vine Al. Cistelecan şi pune lucrurile la punct, amintindu-şi, într-un interviu din „România literară” de studenția lui în care avusese de-a face cu profesori de tot felul: „Seminarii extrem de atractive erau şi cele ale lui Leon Baconsky, Sergiu Pavel Dan, Sara Iercoşan sau Octavian Schiau. Cu toții ne lăsau să zburdăm cum vrem în interpretări, ceea ce crea spectacol.”

Voioasa expunere a ordinii mondiale, de Alexandru Bălăşescu, Editura Curtea Veche, 2010, 102 pagini. „Antropologia, între Camil Petrescu şi pornografie” – aşa îşi intitulează prefața Vintilă Mihăilescu. Pornind de la lucitoare imagini înconjurătoare, pixelate au ba, autorul ajunge în pas vioi spre acea (dez)ordine mondială căreia nu ne putem sustrage, putem cel mult să o observăm: „Exersată pe trei continente, privirea lui Alexandru Bălă­şescu surprinde adesea prin conexiunile pe care le operează, destabilizând privirea narcisist parohială de care avem parte, de regulă, în spațiul public românesc actual. De aici şi o mobilitate a privirii problematizatoare, care face adesea, în doar câteva paragrafe, volute care te pun cel puțin pe gânduri. Pornind, de pildă, poetic, de la picăturile de lapte care au căzut din sânul Herei, dând naştere Căii Lactee, Bălăşescu ajunge la alte constelații, cele politice şi tot ce înseamnă star sistem. Rezultatul este şi el din această categorie care te pune pe gânduri: devenite imagine de consum („canibalism vizual“), stelele cerului nostru public contribuie la „metamorfoza uma­nului în corp celest“. Da, chiar aşa, să fie oare o simplă întâm­plare faptul că am numit „stele“ preoții şi preotesele recentului cult al corpului care a cuprins planeta? Şi pentru a încheia parcă potențialitățile privirii, Bălăşescu devine, în final, vizio­nar: „este uşor să ne închipuim, fireşte, o lume condusă de imagini virtuale care să fie, efectiv, politicieni, artişti, lideri de opinie şi care să aibă în spate o armată de creatori. Într-un fel, lucrul acesta se întâmplă deja, însă nu am înlocuit încă (sau nu în totalitate) elementul anatomic uman din vârful creației cu elementele electronice generative ale propriei imagini“.
Dacă după citirea acestui volum vi se va întâmpla să vedeți idei pe stradă, nu vă speriați, se cheamă antropologie. Iar Alexandru Bălăşescu vă poate fi o călăuză bună!”

Morții mă-tii, de un cristian, Casa de pariuri literare, 2012, 314 pagini. Dimensiuni, litri (de spermă), diametre – chiar ale inelelor arborelui genealogic, la o adică. Departe de Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş, că doar am intrat în alt mileniu, chiar dacă pe copertă avem un portativ înjghebat copilăreşte şi volumul se termină cu o cheie sol desenată, cum vă spuneam, naiv-copilăreşte, alături de transcrierea fonetică a 2 strofe din „Mai boni lais ovăr ză ouşăn/ Mai boni lais ovăr ză si”. Privitor la „faze” (cu „muzicile” ne-am lămurit), similaritatea se referă numai la cuvintele din patru litere, recurente aici, ba cu pu, ba cu su, ba chiar şi propoziția de început a romanului (scurtă, naiv-copilărească, fireşte) sună fix aşa, 4+3+4 = „Cici are țîțe”. Nu „Ana are mere”. Un „ochean întors” spre vremea post-copilărie, spre pariurile unei generații sau chiar ale unei literaturi. O perioadă în care ordinare erau, după cum urmează: trabantul, şahul, tataia, Feodor Dostoievski, vata pe băț, cartofii cu brânză, o tură cu bicla, coliva, bigudiurile, sticla în care se făcea pipi (trebuia să aibă diametrul adecvat). Şi deodată, ele devin extraordinare, elemente ale unei lumi recompuse, aşa cum recompui un cântec dintr-o frântură auzită cum-necum pe vreo fereastră şi dintr-o memorie afectivă subterană. Memorie care ne duce spre cei ce nu mai sunt, şi aveți aici un fragment dintr-un cristian ce tare seamănă a Cristi Popescu, fără de care altfel s-ar fi văzut moartea în cărțile ultimelor două decenii şi jumătate: „De ce ți-e frică de morți? Morții nu fac rău la nimenea pentru că sunt ca nişte păpuşi. Poți să râzi de ei, că nu se supără. Cel mai bine e să-i laşi cu ochii deschişi, ca să vadă cine vine la înmormântare. La noi la țară, când intră copiii în camera mortului, le punem o carte deschisă pe față, ca să nu viseze urât ăia micii noaptea. Da’ pe la 6-7 ani, se-nvață toți. Ce fel de bărbat eşti tu dacă ți-e frică de morți ? Hai să-ți explic şi altfel Când ai trac la un examen, o chestie, intră în sală şi uită-te la profi ca şi cum te-ai uita la unii care stau pe budă, cu pantalonii în vine. Să vezi cum îți revii din emoții. Aşa şi la morți. Când priveşti unu, gândeşte-te că-i pui o carte de colorat deschisă pe față. N-o să-ți mai tremure genunchii.“