Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu

revista revistelor

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012

LUCEAFĂRUL 5-6. Mai-iunie 2012. Gabriel Chifu (cea care-i ia interviul, Andra Rotaru, insistă pe volumul lui de versuri Însemnări din ținutul misterios, premiat de USR între timp), întrebat dacă „Volumul a apărut în urma unei experiențe reale. A potențat această experiență poezia?”, răspunde: Volumul a fost scris, într-adevăr, „în urma unei experiențe reale”. Evident, aceasta „a potențat”, aşa cum observi, poezia. Atunci când balanța vieții tale se înclină amețitor de la a fi spre a nu mai fi, când în orice clipă poți să închizi ochii pentru totdeauna şi tu eşti conştient de aceasta, şi mintea ți-a rămas limpede, şi realizezi pe de-a-ntregul pericolul care te paşte, atunci, desigur, îți faci un bilanț, un rezumat, îți faci chiar un rechizitoriu şi, în nopțile nesfârşite când nu poți adormi de durere fizică, înveți să-ți pui întrebări şi, cum nu cunoşti alt meşteşug, cauți să dai neliniştii tale formă verbală. În alte pagini, intervenții la Colocviul de critică al ASB şi la Colocviul romanului românesc, titlurile spun destul: „Mutația valorilor estetice sau schimbarea codurilor de lectură?” de Răzvan Voncu, „Literatura, între imanență şi iminență” de Paul Aretzu, „Revizionisme vechi şi noi” de Paul Cernat, „1989-2011. Mutații ale valorilor estetice” de Radu Voinescu, „Critica şi ştiințele umane” de Florin Mihăilescu, „Didactica romanului” de Al. Vlad, „Personajele Cărții şoaptelor” de Varujan Vosganian, „Şamanul şi jocurile” de Horia Gârbea. Apoi, „Virgil Mazilescu – 70” de Geo Vasile.

CULTURA 376. Din 31 mai 2012. Directorul săptămânalului, Augustin Buzura ne aminteşte că în 1924 Rebreanu scria: „De o sută de ani se propovăduieşte ‘europenizarea’ noastră pe toate cărările. Oameni de Stat, scriitori, filozofi, artişti, încântați de binefacerile civilizației, ne-au impus tot ce s-a făcut aiurea în mod organic. Avem constituție belgiană, legi franceze, parlamentarism britanic, literatură futuristă, pictori expresionişti, democrație, capitalism… Avem de toate şi totuşi simțim toți ca n-avem nimic. Constituția noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale, care se repetă papagaliceşte la întruniri şi prin ziare; literatura şi artele, cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate şi fără nici o înrâurire asupra celor cărora se adresează: democrația noastră nu trăieşte decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulți de către o mâna de îndrăzneți… O sută de ani de asemenea europenizare n-a tăiat pofta unora de a continua experiențele. Ni se cere să stăm cu ochii mereu spre Apus sau spre Răsărit şi să facem întocmai ce se face acolo. Noi înşine parcă am fi incapabili de orice creații. Şi chiar de orice sforțare rodnică. Geniul nostru să se corcească în corsete străine fără de care parcă n-am fi în stare să creştem“. Buzura trage o concluzie: „Dacă din enumerările lui Rebreanu nu ar lipsi Marele Licurici, textul lui Rebreanu ar părea scris mai zilele trecute”. În alte pagini semnează Claude Karnoouh, Rodica Grigore, Constantin Coroiu, C. Stănescu, Dan Berindei, Monica Săvulescu Voudouri. Rețin G. Neagoe – „Legionarul” Ştefan Aug. Doinaş.

ÎNSEMNĂRI IEŞENE 5. Mai, 2012, seria a III-a. Un editorial memorabil, ”Cu sau fără barbă?”, semnat de redactorul-şef Alexandru Dobrescu, legat de comanda pentru statui ieşene noi (recomandate de primărie pentru Piața Voievozilor), la nivel de machete: ”– Domnule, e revoltător! sare profesorul Caproşu, ăsta nu-i Alexandru cel Bun. Domnitorul nu purta barbă. Nici un voievod român din veacul al XV-lea nu avea barbă. Mustăți, da, însă barbă, nici vorbă… Adică nu mai respectăm deloc adevărul istoric? Nici Ştefan cel Mare n-avea barbă, nici… Îl ascult pe profesor şi mă gândesc cum se repetă istoria! Acum taman 130 de ani, când a ajuns la Iaşi statuia ecvestră comandată lui Frémiet, o seamă de cărturari au reclamat lipsa oricărei asemănări cu portretul lui Ştefan cel Mare din Evangheliarul de la Humor şi cu deosebire faptul că sculptorul îl cadorisise pe voievod cu o barbă de toată frumusețea. Episcopul Melchisedec al Romanului propusese chiar o «bărbierire» a statuii. Fără succes, se înțelege. Aşa că, dezvelită cu tot fastul, opera lui Frémiet a impus conştiinței publice un Ştefan cel Mare bărbos, imposibil de înlocuit”… Revista continuă să publice din tabletele lui Gr. T. Popa (Gr. T. Popa – se împlinesc 120 de ani de la naştere, a fondat Însemnări ieşene alături de M. Sadoveanu şi G. Topârceanu în 1936; revista apare sub egida Universității de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”). În alte pagini: Doina Uricaru, Ioan Moldovan, Ştefan Afloarei, Tiberiu Brăilean, Ion ?urcanu, A. D. Rachieru, Constantin Cubleşan, Mircea Tomuş, N. Georgescu, Cornel Ungureanu, Anton Adămuț.

CRONICA 5 / 2012. Redactorul-şef Valeriu Stancu ne aminteşte cum a preluat Rusia țaristă Basarabia, citând dintr-o lucrare dedicată lui Ion C. Brătianu: „Basarabia a fost dezlipită de la sînul Moldovei, prin mijloace lăturalnice. După victoria ruşilor – cari cereau Principatele române pînă la Dunăre, – ambii beligeranți au intrat în tratative. Între timp Franța declară război Rusiei comunicînd aceasta şi Înaltei Porți. Locțiitorul de dragoman nu comunică însă ştirea la timp Sultanului său, ci o trimite numai lui Dimitrie Moruzzi, însărcinat a duce tratativele; acesta la rîndu-i, comite şi el o indiscreție şi comunică ştirea declarării războiului, reprezentanților Rusiei cari îşi reduc astfel pretențiunile numai la Basarabia, renunțînd la celelalte puncte. Reprezentantul Înaltei Porți necunoscînd adevărata situație, se grăbeşte a semna tratatul care înjumătăția astfel Moldova.” (Constant Răutu – „Ion C. Brătianu Omul – Timpurile – Opera (1821-1891)”, Institutul tipografic „Datina”, Turnu-Severin, 1940)... Continuă Valeriu Stancu: Marele dragoman Dumitrache Moruzzi („interpretul delegației turceşti de pace” – C. C. Giurescu) şi-a trădat misiunea. Cel care l-a convins să o ia cătinel pe drumul trădării a fost un neguțător şi zaraf armean, Manuc Bei, cel de la care se trage numele vestitului han bucureştean, un ticălos inveterat, ce a jucat mereu la două capete, ce şi-a bătut joc şi de români, şi de turci, şi de ruşi. Distinsul istoric vorbeşte fără nici un echivoc despre pacea de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, „pace prin care, fără ruşine şi în disprețul oricărui drept, ni se ia jumătate din Moldova”… Faptul că, la porunca sultanului, ienicerii l-au scurtat de cap pe trădătorul Dumitrache Moruzzi pe 25 octombrie al aceluiaşi an e o palidă consolare pentru România şi pentru românii care de două sute de ani (cu două mici excepții: 1918-1940 şi 1941-1944) trăiesc desprinşi de patria mumă! Mai multe alte pagini sunt dedicate Basarabiei. Rețin: „dialoguri neconvenționale” cu Cezar Ivănescu (nedatat) şi „Cezar Ivănescu: Intrarea în canonul literar” de Theodor Codreanu.

SCRISUL ROMÂNESC 5/ 2012. Florea Firan (redactor-şef): Afirmat ca poet şi traducător, Virgil Mazilescu (pseudonimul lui Virgil Auru) s-a impus încă de la primul său volum… în care poetul îşi rememorează copilăria… S-a născut la 11 aprilie 1942 în oraşul Corabia, județul Olt… a murit la 10 august 1984…. Şi în al doilea volum… poetul îşi evocă locurile natale… Memorialiştii şi-l amintesc pe Virgil Mazilescu, fire activă, care dispunea de o „energie până la vehemență, cu-prins până la ultima fibră a făpturii de însemnătatea în lume a poeziei”... Semnează şi în acest număr Gabriel Coşoveanu, Monica Spiridon, Ioan Lascu, Marian Victor Buciu, Virgil Nemoianu, C.M Popa, D.R. Popa (şi Irina Mavrodin, care a murit în 22 mai 2012). Din D.R. Popescu: ”România şi-a câştigat libertatea visată, da, da, dar cum grozavul nostru cuvânt fraier înseamnă, în germană, liber, înseamnă că suntem o țară de fraieri? De fraieri liberi, desigur”… Ovidiu Ghidirmic: „Din practica propriu-zisă a criticii şi istoriei literare se desprinde un adevăr axiomatic: nu metoda face critica, dar critica face metoda. Sau mai precis: critica îşi alege metodele cele mai adecvate în funcție de realitatea textului literar. Şi aici se vede talentul criticului, care ştie să aleagă metodele ce se potrivesc cel mai bine textului comentat”…

ACOLADA 5 / 2012. Gheorghe Grigurcu, director, într-un editorial de atitudine, de actualitate: „Evenimentele ultimelor săptămâni au marcat un fenomen firesc, în aşteptarea căruia ne aflăm, intrigați doar de ritmul capricios în care se producea: disoluția regimului Băsescu. În pofida contextului tulbure, cu atâtea fețe dureroase, un fenomen îmbucurător precum orice ține de revenirea la normalitate. Autoritarismul de carton al actualului (încă) preşedinte al țării cedează văzând cu ochii. Semn că românii au învățat ceva din sumețirea lor eroică din decembrie 1989, nedispuşi fiind a mai tolera la nesfârşit un personaj care, aşa cum s-a mai spus, făcea impresia unui dictator în mizerie, a unui Ceauşescu în format redus, silindu-se a se integra unui context democratic”. De consemnat şi „Jocul de-a identitatea” (cronica literară nu tocmai confortabilă semnată de Gh. Grigurcu la Andrei Pleşu). Semnează şi în acest număr: Barbu Cioculescu, C.D. Zeletin, C. Mateescu, Şerban Foarță, C. Trandafir, C. Călin, Adrian Alui Gheorghe, Pavel Şuşară, Magda Ursache, Alex Ştefănescu, Luca Pițu, Tudorel Urian, N. Prelipceanu, Radu Ulmeanu, Angela Furtună. Rețin: „Fețele totalitarismului: Limbajul de lemn” de Adrian Dinu Rachieru, dar şi „Vintilă Horia şi începuturile exilului său anticomunist” de Nicolae Florescu (plus C. Cubleşan: „Vintilă Horia – Transliteratură şi realitate”).

ASTRA 329-330. „Supliment. Literatură, arte şi idei” – numărul 1-2 / 2012, coordonat de Dina Hrenciuc Pişcu. Un „Poem de zi” (pe prima pagină) semnat de Angela Marinescu, intitulat „Drept înainte”: mă mişc, fac gesturi cu mâinile / îmi rotesc în orbite ochii, / mănânc dulceață, / îmi pipăi sânii (unul a dispărut) / abdomenul şi sexul / scriu prostii / mai am câteva minute / până să pot întinde mâna / să ating / comunismul / marxismul / şi plusvaloarea. De consemnat o anchetă: „Unde e artă, e protest?” – răspund tineri scriitori. Scrie cel ce o realizează, Bogdan Coşa: ”Anul 2012 a început într-o notă tulbure… proteste şi manifestații, mici revolte, incendieri, lupte de stradă… Ce fac artele în momente ca acestea? Scriitorul, pictorul, au ei datoria să se implice? Ar mai putea contribui astăzi semnificativ la dimensiunea etică sau estetică a mişcărilor?”. În alte pagini Al. Cistelecan (cronică), Mircea Tomuş (recenzie şi Anul Caragiale), Marius Ianuş (poezie), Alexandru Muşina şi Ovidiu Moceanu (proză), Mihail Vakulovski (traduceri). Şi Matei Vişniec, Daniel Pişcu, Alexandru Matei…

MOZAICUL 4 / 2012. Şase pagini consacrate Aktionsgruppe Banat (AGB) – Grupul de Acțiune Banat. Scrie Ion Bogdan Lefter: La finele anilor 1960 şi la începutul deceniului următor, în multiculturala Timişoară vin rînd pe rînd la universitate, la germanistică, Johan Lippet, Werner Kremm, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, Richard Wagner, Ernest Wichner, William Totok, Albert Bohn. Foarte repede, în 1972, cînd unii deveniseră deja studenți, alții erau încă elevi sau terminaseră liceul şi se pregăteau pentru admiterea la facultate, inclusiv cîțiva care n-au mai făcut cariere scriitoriceşti ulterioare, tinerii bănățeni, etnic germani, de fapt şvabi, alcătuiesc o grupare coerentă şi încep să-şi formuleze un program. În esență, ei propun o literatură – mai ales o poezie – de acroş direct al realității, cu semnificații explicit sociale şi politice, şi anume pe înainte-menționata linie de stînga anti-nazistă, marxizantă, aparent aliniată ideologiei regimului, dar – de fapt – contestatară, profund nonconformistă, radical critică nu doar față de extremismul de dreapta, ci față de orice formă de limitare a libertății… După 2009, cînd Hertei Müller i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură, interesul pentru mediul în care s-a format a readus în atenție vechiul, radicalul Grup de acțiune Banat, dizolvat în urma „acțiunii” disproporționate şi bestiale a poliției politice din epocă.

CRONICA VECHE 4 / 2012. Nichita Danilov (o convorbire cu directorul noii reviste, N. Turtureanu): ”După 89 nu aveai cum să nu te manifeşti în publicistică. Realitatea năvălea peste tine cu forța unei avalanşe. Era o provocare şi o descătuşare a energiilor creatoare. Şi a frustrărilor acumulate de-a lungul unei apăsătoare perioade de tăcere. Numai cei foarte prudenți, ca să nu zic altfel, sau cei care aveau un păcat pe suflet au păstrat tăcere. Nu toți, desigur, căci unii tocmai ca să-şi acopere păcatele au devenit foarte vocali. Nu a fost cazul meu. Eu nu aveam nimic de ascuns. Şi nu aveam nici o datorie față de nimeni. Prin urmare, spiritul civic a răbufnit din mine la suprafață, la început cu asupra de măsură. Publicistica a fost pentru mine o lecție şi o provocare... Mi-am ascuțit uneltele de scris. Publicistica mi-a dezinhibat şi mi-a deschis calea spre proză”… În alte pagini: Al. Zub, N. Panaite, Dan Bogdan Hanu. Şi Mircea Radu Iacoban: A fost emisă, în sfârşit, Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor privind acuza de malpraxis în cazul decesului scriitorului Cezar Ivănescu… Hotărârea este ornată cu eschive, contraziceri şi abdicări de la logică, asezonate cu pure invenții de calibrul ”Cezar Ivănescu obez (abia ieşise din greva foamei!)”…