INSPECȚIUNE: DESPRE INCOMUNICABILITATE

Situația schiței Inspecțiune în ansamblul exegezei caragialiene este, după cum se ştie, deosebită: comentatorii aproape că s-au simțit obligați să propună o explicație pentru moartea enigmatică a onestului slujbaş. Şi e destul de probabil ca acei exegeți care nu şi-au făcut încă publice interpretările la această schiță să aibă fiecare cîte o propunere de explicație.
Cercetările (mai ales cele recente) asupra operelor lui Caragiale au pus în lumină un aspect semnificativ: faptul că textele sale sînt adesea un spațiu al „capcanelor”, al ambiguității sistematice, al plăcerii autorului de a-şi conduce lectorul pe piste false. De multe ori, textele sînt o provocare adresată atenției cititorului. În această privință, schița Inspecțiune este exemplară: textul este un pariu incitant, fapt dovedit de situația că, în timp, numărul interpretărilor a crescut.
Analiza din rîndurile următoare vine să confirme şi ea eficacitatea provocării lansate prin această schiță. Ea recuperează date ale textului care, după cunoştința noastră, nu au fost luate pînă acum în seamă. Aceste date întemeiază posibilitatea unei noi interpretări, şi îi oferă astfel cititorului şansa de a sesiza corect condițiile provocării reprezentate de acest text.

Fabula vizibilă şi strategia ei narativă

Principiul de bază al analizei este că textul expune, în primă instanță, o fabulă şi o strategie a ei, ambele vizibile. Termenii sînt aproximativ echivalenți cu conceptele de „fabulă” şi de „subiect” întrebuințați de formaliştii ruşi: fabula este constituită din ansamblul ordonat cronologic al evenimentelor. Strategia ei înseamnă modul în care luăm cunoştință de evenimente.
Fabula e cunoscută şi nu vom insista asupra ei. Strategia narativă corespunzătoare va fi însă analizată în amănunțime.
Pentru relatarea fabulei, autorul se foloseşte de convenția narativă a povestitorului-martor. Naratorul se găseşte în apropierea personajelor la berărie, rămîne cu cei trei funcționari (şi nu pleacă împreună cu Anghelache), îi însoțeşte pe aceştia în căutările lor nocturne, iar atunci cînd grupul se destramă, rămîne bineînțeles singur şi consemnează ceea ce a auzit de la unul din slujbaşi că s-a întîmplat la casieria lui Anghelache.
Calitatea principală a acestui martor este impersonalitatea. El înregistrează întîmplările şi dialogurile şi le comunică cititorului fără niciun comentariu. Abținerea de la a interpreta ce se vede şi se spune e frapantă mai ales în finalul schiței, cînd expunerea reproduce mai puțin dialogurile.
Impersonalitatea naratorului-martor are o consecință importantă, asupra cititorului. Consecința e că, neaflînd mai mult decît îi spune (şi ştie) naratorul, cititorul resimte un vid de interpretare a faptelor, şi în virtutea acestui lucru, el îşi însuşeşte treptat convingerile celor trei camarazi; astfel, explicația pe care şi-o dau aceştia despre comportamentul aberant al colegului lor devine încet şi explicația cititorului însuşi. Se poate spune, prin urmare, că astfel lectorul e ajutat (în mod perfid) să se asimileze ficțiunii.
Efectul acestui „ajutor” e însă stupefacția: uimiți sînt camarazii, uimit este şi cititorul, cînd se dovedeşte că toți au avut o credință falsă: credința că Anghelache ar fi furat. Dar frustrarea cititorului e mult mai mare; ieşit acum din universul ficțiunii, el se poate gîndi că autorul (nu naratorul: autorul) nu vrea să îi spună de ce s-a sinucis funcționarul.
Convenția povestitorului-martor, impersonalitatea acestuia, incapacitatea lui de a-i oferi cititorului o explicație pentru comportamentul ieşit din comun al lui Anghelache (ca şi pentru decizia acestuia de a se sinucide) sînt părți componente ale strategiei narative vizibile. Efectul conjugat al acestora asupra cititorului este crearea unei stări de descumpănire. Dacă doreşte să găsească o explicație, acesta va fi obligat, la o eventuală a doua lectură, să se descurce pe cont propriu. Iată pariul, iată provocarea.

De la strategia narativă vizibilă, la cea ascunsă

Şansa unei explicații se află în text. Ea se conturează, pornind de la aducerea la suprafață a unei strategii narative paralele. În mod interesant, această a doua strategie îi e oferită de către autor cititorului chiar prin intermediul cuvintelor povestitorului. E strategia ascunsă a schiței.
Strategia ascunsă înseamnă un sistem de simboluri (ce devine vizibil datorită repetițiilor) cu o semnificație unitară: simbolul culorii, al tăcerii şi al absenței, simbolul autorității şi cel al sacrului.

(a) Simbolul culorii: multe din lucrurile sau ființele cu care vine în contact Anghelache sînt marcate prin alb: sora lui e „ca o icoană albă”, Mitică, ultimul om care-l vede „e alb ca varul” (mîinile îi sînt de asemenea albe), iar pista pe care sînt îndrumați prietenii pentru a-l găsi pe Anghelache duce la... lăptărie. Prin contrast, camarazii orbecăiesc tot timpul.
(b) Simbolul tăcerii şi al absenței: din momentul plecării din berărie, Anghelache nu mai poate fi contactat de către aceia care doresc atît de mult să îl întîlnească din nou. Nici Eliza, sora lui, nici Mitică, ultimul care îl mai vede în viață, nu pot să îi ajute pe camarazi să îl găsească pe Anghelache. La rîndul său, Anghelache însuşi refuză o nouă întîlnire, deşi ştie că este căutat. Refuzul său de a mai comunica este subliniat cu umor negru şi în ultima scenă, cînd, la morgă, unul dintre colegi îl întreabă plîngînd pe cel defunct de ce s-a sinucis: „n-a vrut să răspunză”, vine comentariul. Un comentariu despre care ar trebui să ne întrebăm dacă îi aparține cu adevărat naratorului-martor sau, mai degrabă, autorului însuşi.
(c) Simbolul autorității: din scurtul timp pe care Anghelache îl petrece lîngă prietenii săi la berărie, cititorul află că funcționarul are o poziție specială în fața colegilor; este o poziție de autoritate şi de prestigiu, care se traduce în împrejurarea că, foarte nervos fiind, el îşi permite (ceea ce nu-i stă în obicei) să-şi insulte interlocutorii fără a primi, practic, replică. Prestigiul lui Anghelache e făcut de altfel evident încă de la începutul discuției, cînd spusele sale (despre cazul casierului delapidator) sînt ascultate cu toată atenția şi seriozitatea. Prestigiul lui e ulterior confirmat de discuția prietenilor (rămaşi acum singuri) cu inspectorul financiar.
(d) Simbolul sacrului: cînd Eliza, sora lui Anghelache, apare le fereastră, trezită din somn de slujbaşii speriați, naratorul comentează: „Şi la fereastră apare o icoană albă...”. Vizita odată încheiată, „icoana cea albă se retrage de la fereastră stingîndu-se în întuneric”. Tot o icoană, „icoana unui martir în urma chinurilor”, este Mitică: „...fălcile-i sunt încleştate; nasul tras; ochii pierduți în extaz... El le zîmbeşte – zîmbetul sfînt al martirului care întrevede, prin deschizătura regiunilor cereşti, lumina vieții eterne... ”.

Setul de simboluri pe care îl comentăm aici e marcat în mod continuu de ambiguitate. Fiecare element al setului e susceptibil de două interpretări, dintre care una are justificare la nivelul fabulei vizibile: Eliza e albă, probabil din cauza cămăşii de noapte, Mitică e alb pentru că e la capătul unei nopți de chef, Anghelache merge la lăptărie din acelaşi motiv. Nici Eliza, nici Mitică nu pot oferi mai multe informații despre Anghelache, pentru că pur şi simplu împrejurările nu le permit. Tot astfel, Anghelache are prestigiu în virtutea onestității şi meticulozității sale. În sfîrşit, prezența elementelor sacrului (icoana, martirul, extazul etc.) se poate justifica metatextual prin cunoscuta înclinație a lui Caragiale de a parodia clişeele retorice ale literaturii romanțioase. De ce nu am avea de-a face şi în cazul de față doar cu aşa ceva ?
Problema e însă următoarea: dacă e adevărat că, luate separat, elementele setului îşi dizolvă conținutul simbolic în contextul fabulei şi al strategiei narative vizibile, nu e mai puțin adevărat că, privite în grup, ele converg spre o semnificație tulburător de unitară: albul e în mod tradițional simbolul imaculării sacre (imaculata concepțiune, de exemplu), autoritatea este şi o relație a transcendenței cu imanentul, iar absența şi tăcerea sînt moduri recunoscute de manifestare mundană a sacrului. Despre prezența sacrului în lumea profană, subliniată prin indiciile de la punctul (d) nu mai e necesar să argumentăm.

Recuperarea fabulei ascunse

Sacrul, aşadar, apare în mod aluziv în mai multe locuri din text. El este menționat cu insistență, iar această insistență nu poate fi întîmplătoare. De aceea, cititorul care a pornit să-şi construiască o explicație pe cont propriu este invitat să urmeze această cale a referințelor aluzive. La capătul ei se găseşte o nouă fabulă, una ascunsă de această dată, care propune o cheie de interpretare a fabulei vizibile.
Nu e prea greu de imaginat către ce trimit simbolurile sacrului presărate în text. În modelul cultural al europeanului, ideea de sacru (şi de contact al acestuia cu umanitatea) e descrisă în evangheliile Noului Testament: acolo, divinitatea îşi trimite către oameni mesageri (îngerul mai întîi, Iisus, mai apoi, şi din nou îngerul), purtători de adevăruri salvatoare. Mesagerul principal le comunică oamenilor adevărurile întemeietoare de credință, dar în ignoranța şi neputința lor de a înțelege, oamenii îl jertfesc pe cel ce le propunea mîntuirea.
Această istorie binecunoscută îşi oferă resursele de semnificație textului lui Caragiale. Fabula ascunsă se articulează astfel pe modelul istoriei evanghelice, după cum urmează:

(i) Anghelache este, ca şi mesagerul din istoria sacră, un trimis al transcendenței (persoanele şi locurile ce-i sînt apropiate poartă amprenta sacrului: Eliza, Mitică şi... lăptăria).
(ii) Anghelache este şi el posesorul unui adevăr salvator, pe care trebuie să-l aducă la cunoştință pămîntenilor.
(iii) Asemenea grupului apostolilor, camarazii lui Anghelache se străduiesc să priceapă adevărul pe care vrea să îl comunice Anghelache.
(iv) Ca şi în cazul mesagerului din evanghelii, apar, la un moment dat, îndoieli despre infailibilitatea de comportament al lui Anghelache.

Fabula ascunsă nu se rezumă însă doar la aceste elemente. Ea constă de asemenea – şi încă în mod esențial – în două adăugiri care îi dau individualitate:

(v) Singurul personaj care se pătrunde de adevărul lui Anghelache devine incapabil să mai comunice: Mitică.
(vi) Neputînd să îi lumineze pe camarazi cu adevărul pe care trebuie să îl comunice, Anghelache se sinucide.

Punctele (v)-(vi) sînt esențiale prin diferențiere: spre deosebire de istoria din evanghelii (unde acei apostoli care cred pînă la capăt în infailibilitatea Mîntuitorului nu ajung prin aceasta să se izoleze de ceilalți), în fabula ascunsă din textul lui Caragiale, iluminarea devine echivalentă cu ieşirea celui iluminat din circuitul comunicării. În al doilea rînd, trimisul din evanghelii are momentul său de cutremurător tragism („Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai lăsat ?...”), depăşit totuşi, în final, prin înviere; în cazul trimisului din fabula ascunsă a schiței lui Caragiale, însă, tragismul este absolut şi de nedepăşit: nu există nici cel mai mic semn că eşecul lui Anghelache va fi compensat printr-o reuşită ulterioară.
Fabula ascunsă a textului reconstruieşte, aşadar, istoria evanghelică: Anghelache se străduieşte să îi ilumineze prin adevărul pe care trebuie să îl comunice pe cei din jurul său. Adevărul lui este un adevăr esențial pentru oameni, şi tocmai aceasta este miza comunicării cu camarazii. Fiind un adevăr din categoria celor relevate, el nu poate fi exprimat într-un mod mai clar (şi mai puțin paradoxal) decît îl exprimă Anghelache. Cei ce îl ascultă nu-i pun lui Anghelache la îndoială competența de a comunica astfel de adevăruri. Ei sînt aşadar dornici să se împărtăşească de revelațiile lui, dar, în acelaşi timp, sînt incapabili a înțelege ceva. Pedeapsa pe care o primesc pentru această incapacitate este că Anghelache le devine inaccesibil. Cine e de aceeaşi natură cu el (Eliza), sau cine îl înțelege (Mitică) iese din circuitul comunicării şi nu îi mai poate ajuta pe ceilalți cu nimic. Eşuînd în misiunea sa şi devenind inutil celor pe care voia să îi mîntuiască (camarazii), Anghelache nu mai are altceva de făcut decît să se sinucidă.

Fabula ascunsă, cheia fabulei vizibile

Multe din enigmele textului se elucidează, dacă privim istoria acestui umil funcționar drept alegoria tentativei (în mod necesar eşuate) de întemeiere a unor credințe salvatoare pentru omenire. Furia lui Anghelache, de pildă, nu se explică printr-o eventuală dereglare psihică ce răbufneşte în condiții favorabile. În mod cert, Anghelache e la fel de normal ca şi colegii săi. În planul fabulei ascunse însă, mînia sa are altă semnificație: ea se explică prin faptul că personajul devine exasperat de incapacitatea amicilor de a recepta adevărul esențial pe care îl transmite (singurul care înțelege este Mitică; Mitică devine un iluminat; dar tocmai de aceea, Mitică nu mai poate comunica). În acelaşi sens trebuie interpretat şi refuzul lui Anghelache de a se întîlni încă o dată cu colegii pe care îi admonestase în berărie. În planul fabulei vizibile, refuzul nu înseamnă nimic mai mult decît supărare. În planul fabulei ascunse însă, refuzul echivalează cu retragerea din lume a unui mesager transcendent care astfel lasă lumea (însetată totuşi de adevărurile sale) în întuneric.
Şi natura adevărului susținut de Anghelache devine acum explicabilă. Funcționarul emite în fața prietenilor o opinie paradoxală în privința casierului fugit cu banii publici în America: opinia că delapidatorul e „un nenorocit”, că adevărații vinovați sînt şefii lui, care nu l-au controlat la vreme şi că, prin urmare, în inocența lui, delapidatorul a alunecat în păcat, fiind invitat să o facă. Explicația produce stupoare în rîndul camarazilor. Dar să observăm asemănarea frapantă a acestei explicații cu mitul adamic al fructului oprit. Şi să subliniem că, din perspectiva fabulei ascunse, e normal ca slujbaşul să emită o părere paradoxală: orice adevăr sacru este astfel.
Analiza propusă aici permite şi alte explicații pentru elementele textului. Sînt explicații care merg pînă la detalii.
Plîngînd în fața cadavrului lui Anghelache, unul dintre amici cere „ca un prost” o explicație pe care Anghelache, „cuminte”, nu o va da niciodată. Cuvintele „prost” şi „cuminte”, nu au o justificare rezonabilă prin fabula vizibilă: plînsul nu e o prostie în împrejurări ca acelea trăite de tînărul slujbaş. Cît priveşte „cumințenia” celui defunct, termenul nu poate exprima decît gustul pentru umor negru – pe care însă nu-l putem atribui naratorului, ci autorului. Explicația analizei de față pentru folosirea acestor cuvinte ia însă ca punct de referință nu fabula vizibilă, ci pe cea ascunsă: „prostia” tînărului şi „cumințenia” decedatului descriu de fapt condiția (sau statusul) protagoniştilor: da, tînărul este „prost” pentru că e pămîntean, iar, aşa cum ne arată fabula ascunsă, pămîntenii sînt opaci la adevărurile gnostice; pe de altă parte, Anghelache e „cuminte”, pentru că e depozitarul adevărului de care pămîntenii nu se pot împărtăşi.
În acelaşi sens pot fi descifrate şi unele remarci plasate în final, parcă la întîmplare: cu puțin înainte de aflarea tragicului deznodămînt (şi reluînd probabil spusele resemnate ale unuia dintre amici), naratorul spune: „În definitiv, au conştiința împăcată că şi-au dat toată osteneala, ca buni camarazi şi amici. Oamenii (s.m., E.I.) au făcut tot ce puteau face; de-acum aibă Dumnezeu grijă de Anghelache ”. Expresia „aibă Dumnezeu grijă” este desigur interpretabilă ca un clişeu, folosit atunci cînd cineva a epuizat toate resursele de acțiune. E ciudată însă folosirea termenului oamenii, căci, în mod normal, contextul permitea nefolosirea lui. Odată întrebuințat, cuvîntul intră în opoziție contextuală cu celălalt termen, Dumnezeu: iată încă o referire la statusul camarazilor şi al lui Anghelache, în raport cu fabula ascunsă.

În loc de concluzii: de ce eşuează Anghelache ?

Analiza din aceste rînduri spune, aşadar, că Anghelache s-a sinucis pentru că a eşuat în misiunea sa. Ne putem însă întreba în continuare: de ce eşuează în fond Anghelache ? Aceasta nu este pur şi simplu o întrebare suplimentară. Dimpotrivă, răspunsul la ea angajează esența însăşi a sofisticatei arhitecturi de semnificații din această schiță. Iar prin acest răspuns, analiza se închide de la sine.
Să observăm mai întîi că protagoniştilor acestei istorii tragice nu li se poate imputa responsabilitatea eşecului. Eşecul e, fireşte, eşecul de a transmite un adevăr, astfel încît el să fie înțeles. Dar potrivit atît fabulei ascunse, cît şi celei vizibile, nimeni nu e vinovat de acest eşec. Pe de-o parte, camarazii sînt plini de bunăvoință şi fac tot ce pot ca să îl priceapă pe Anghelache. Pe de altă parte, Anghelache nu poate fi mai clar decît este în expunerea adevărului său. El vede cu disperare neputincioasă cum ceea ce spune trece pe lîngă puterea de înțelegere a colegilor săi. În mod vădit aşadar, textul lui Caragiale nu incriminează pe niciunul dintre protagonişti.
Rămîne, în aceste condiții, o singură variantă de răspuns: responsabil pentru misiunea eşuată a lui Anghelache este ceea ce se interpune între el şi camarazi: limbajul însuşi. Din cauza limbajului eşuează Anghelache. Din cauza limbajului camarazii sînt incapabili să se împărtăşească de adevărul esențial pe care îl are Anghelache de transmis. Aşadar, în universul acestei schițe, limbajul (a cărui destinație de principiu este de a-l apropia prin adevăr pe om de Dumnezeu şi, de asemenea, pe oameni unii de alții) nu reuşeşte să facă nimic din toate acestea. De aceea, semnificativ este că alesul pe care îl reprezintă Mitică este un ales care nu mai poate folosi limbajul.
În „Inspecțiune”, prin urmare, limbajul îşi aşază protagoniştii în ipostaze perdante. Niciuna dintre părțile implicate nu e însă conştientă de acest lucru. Aceste două elemente dau evenimentelor narate înfățişarea de istorie necesară, inevitabilă.
Pandantul acestei semnificații atît de laborios construite în „Inspecțiune” este în „Căldură mare”: acolo, comunicarea prin limbaj (de această dată, doar comunicare mundană) se topeşte într-o imensă comedie a neînțelegerii. Şi acolo neînțelegerea se dovedeşte, în cele din urmă, inevitabilă. Astfel, ambele schițe ne apar drept reperele unei mari viziuni a lui Caragiale, asupra căreia ar trebui probabil să se stăruiască mai mult: metafizica incomunicabilității.

Emil Ionescu este profesor de lingvistică generală la Universitatea din Bucureşti