Anul Caragiale
Traian D. Lazăr
PAUL GUSTY DESPRE CARAGIALE
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
C?ine a fost Paul Gusty? Născut în 1859, în Bucureşti, Paul Gusty a debutat ca actor şi sufleur în trupa lui M. Pascally. Din anul 1882, a fost angajat la Teatrul Național Bucureşti pe postul (funcția) de copist de roluri. Era pe acest post şi în timpul directoratului lui Caragiale, şi după. Dar îndeplinea şi funcția de regizor (director de scenă). Făcea localizări de piese de teatru şi traduceri. A ajuns, pentru scurtă vreme, şi director al Teatrului Național Bucureşti. A decedat în 1944. Amintirile sale despre Caragiale, publicate în săptămânalul interbelic Vremea, sunt menționate, dar nevalorificate de Ş. Cioculescu, Marin Bucur şi Ştefan Cazimir.
Când şi în ce împrejurări l-a cunoscut pe Caragiale? Ca oameni de teatru, Caragiale şi Gusty ştiau unul de altul. Făcuseră amândoi parte, dar în perioade diferite, din trupa lui M. Pascally, ca sufleuri. Caragiale debutase ca autor dramatic în 1879 pe scena TNB, iar Gusty, copist de roluri la TNB, se remarcase ca autor de localizări (Deputații în halat şi Arză-i-ar focul Bucureşti), unele jucate pe scena Naționalului. „Am făcut cunoştință mai de aproape cu Caragiale prin 1887,” scrie Gusty. Se întâlneau foarte des în casa actorului C. Nottara, prieten din copilărie al lui Gusty. Mai veneau şi alți oameni de teatru (ai scenei): Gr. Ventura, Dem. Racovitză, Vasilache Siderescu, d-na Şevlovsky, fostă artistă şi Al. Alexandrescu. Se juca pocker.
Impresii despre piesele de teatru ale lui Caragiale. În calitate de om de teatru şi apoi de salariat (angajat) al TNB, Paul Gusty a cunoscut direct problemele privind reprezentarea pieselor lui Caragiale pe scena TNB, de la debutul dramaturgului în 1879, până la moartea acestuia şi după aceea. Impresiile sale constituie deci, o sursă de prim ordin în acest domeniu. Din amintirile sale aflăm că scoaterea de pe afiş a comediei O noapte furtunoasă după numai 2 reprezentații în febr. 1879, se făcuse, credeau contemporanii, „din motive politice.” D. I. Suchianu, în Note şi Amintiri scrie însă, că piesa a fost scoasă în urma stăruințelor lui V. Alecsandri. Caragiale a tradus piesa Roma învinsă, de Al. Parodi. „A fost o traducere minunată care a plăcut şi lui Alecsandri”, spune Gusty. Cea de a doua piesă de teatru a lui Caragiale, comedia într-un act, Soacra mea Fifina, s-a jucat în febr. 1883, „fără succes deosebit”, scrie Gusty. În schimb piesa O scrisoare pierdută a avut, încă de la premieră (13 nov. 1884), „un succes răsunător, cel mai mare pe care-l obținuse până atunci un autor original. S-a jucat de 18 ori (în stagiunea 1884-1885 nn), o serie neajunsă de nici o altă piesă originală.” D’ale carnavalului a fost o „piesă premiată de Comitetul Teatrului (Național Bucureşti nn), dar ostentativ respinsă de public (apr. 1885 nn).” Drama Năpasta „a fost primită cu răceală de critică şi public” la premieră (4 febr. 1890).
Personalitatea (firea) lui Caragiale. Relatările lui Paul Gusty pot servi la descifrarea personalității lui Caragiale, întrucât l-a cunoscut îndeaproape, înainte ca acesta să devină director al TNB, când frecventau amândoi casa actorului C. Nottara şi în timpul directoratului, când a colaborat cu Caragiale ca regizor şi autor de localizări, precum şi după aceea.
Ca director, Caragiale „era dârz, harnic, neobosit, ordonat, precis în ordine, sever în execuția lor. Imediat după sosirea lui, s-a făcut curățenie serioasă în teatru. Repetițiile mergeau ca un ceasornic. Punctualitatea era la ordinea zilei, cea mai mică întârziere pedepsită. Era priceput în toate, îl găseai inspectând toate colțurile Teatrului, sosea fără de veste în sălile de repetiție, într-un cuvânt ne încremenise cu atâta desfăşurare de energie. Toate mergeau ca pe roate. <...> Deşi era foarte sever în administrație, severitatea lui respira voioşie, aluneca în glumă, în cuvinte de duh... şi toți căutau să-i fie pe plac, mai cu seamă că simțiseră că avea o mână de fier, fără mănuşă de piele de Suedia,” îşi amintea Paul Gusty.
Măsuri administrative. Prima măsură luată de Caragiale după numirea în funcție a fost „să ceară Ministerului să dea ordin să se facă o inspecțiune financiară gestiunei directoriale a lui C. Stăncescu, fost Director general în stagiunea precedentă.” Astăzi o asemenea „inspecțiune financiară” se numeşte audit şi se practică împotriva adversarilor politici sau a celor bănuiți de incorectitudine. Întrucât I. L. Caragiale nu aparținea partidului conservator, cererea sa nu era alimentată de resentimente politice față de liberalul Stăncescu. Nici bănuiala de incorectitudine nu se susține, căci Gusty ne spune că Stăncescu era „om bun, blând, foarte cinstit, politicos, timid, bine văzut de toată lumea.” Şi atunci? Izvorul cererii de inspecție financiară se află în aversiunea personală a lui Caragiale față de Stăncescu. De ce? Pentru că, ne lămureşte Gusty, în anul 1885, când Caragiale participase cu piesa D’ale carnavalului la concursul pentru cea mai bună piesă românească nejucată, C. Stăncescu avusese o poziție distinctă de cea a celorlalți membri ai Comitetului, condus de Titu Maiorescu, care opinau că premiul se cuvine lui I. L. Caragiale. C. Stăncescu a fost de părere ca premiul să se dea lui Caragiale „pentru lucrările sale în genere”, nu pentru D’ale carnavalului care „e o piesă prea uşoară şi lipsită de consistență scenică.” Şedința Comitetului fusese secretă, opinia lui C. Stăncescu nu fusese înscrisă în procesul verbal şi acesta a semnat, împreună cu ceilalți membri ai Comitetului, pentru premierea piesei D’ale carnavalului. Caragiale a aflat întreaga poveste şi de atunci „avea un dispreț profund, aş putea zice ură”, precizează Gusty, împotriva lui Stăncescu. Acelaşi Gusty consideră că Stăncescu avea dreptate, argumentând cu ostilitatea publicului la premiera piesei. Reținem că autorul Caragiale era orgolios, se considera deasupra celorlalți, infailibil şi se răzbuna pe cei ce nu-i recunoşteau valoarea. Atunci când, ca director al TNB, trebuia să-i comunice lui Titus Dunca neacceptarea unei piese propuse de acesta pentru repertoriul teatrului, i-a precizat tranşant: „Autor e numai unul care face piese bune ca mine, nu fleacuri proaste ca tine.” Iar când i s-a replicat: „Nu vezi, d-le, că eşti nebun”, a răspuns: „Ca şi tine, cu diferența că eu sunt un nebun genial, am bosa geniului colea (arătându-şi fruntea) pe când tu ai bosa contrarie.”
Cunoscător din interior al lumii teatrale, directorul Caragiale a luat măsura ca TNB să dispună, din dotare proprie, de recuzita necesară spectacolelor. „A fost cel dintâi director care a înzestrat Teatrul cu 5, 6 rânduri de mobile noi, tablouri, bahute, statuete, covoare, gobelinuri etc. Predecesorii lui se mulțumeau, pentru anumite piese numai să le închirieze de la Pascu sau alt negustor de mobile.”
Era obiceiul ca, în antractele spectacolelor de la TNB, publicul să pătrundă pe scenă pentru a lua contact cu protagoniştii. Probabil că accesul, din sala de spectacol, la cabine şi la spațiile din spatele scenei nu se putea face altfel. Acest fapt, a observat Caragiale, împiedica maşiniştii la schimbarea decorurilor. Spirit disciplinat şi bun organizator, Caragiale a decis „să interzică publicului să pătrundă în antracte pe scenă.” A aşezat „un cerber” la uşa scenei dându-i ordin „să nu lase să treacă nici pe Dumnezeu din cer.” O măsură „foarte bună şi dreaptă de altminteri”, apreciază Gusty. Dar care i-a creat inamiciții, căci pe Şt. Velescu, profesor la Conservator, care voia să pătrundă pe scenă pentru a vorbi cu foştii săi elevi, l-a apostrofat: ” au fost elevii d-tale dar sunt astăzi artiştii mei, şi d-ta n-ai ce căuta pe scenă.”
Directorul Caragiale a dorit să asigure o gestionare corectă a veniturilor teatrului. În acest scop a suprimat biletele de favoare. Din loja directorială el „număra lojele şi stalurile goale , şi îşi făcea aproximativ, calculul rețetei serale.” După spectacol, casierul îi aducea încasările, directorul fiind în măsură să certifice exactitatea lor ori, constatând vreo nepotrivire, să ia măsuri de îndreptare. A constatat astfel că unele persoane, chiar dintre prietenii lui, având bilete cumpărate pentru stal, vizionau spectacolul din loje, dacă acestea erau goale (libere). Observând că prietenul său Alex. Orăscu obişnuia să procedeze astfel, Caragiale a aşteptat un spectacol în care acesta era în culpă şi pentru că nici la atenționarea ce i-a fost făcută de către lojar nu a părăsit loja, s-a deplasat personal la vinovat şi „deşi era public în dreapta şi în stânga lor, l-a poftit să iasă afară din lojă, adăugând că numai pentru faptul că-şi cumpără un stal, nu are dreptul să ocupe o loje, că unde ar ajunge teatrul dacă toți care cumpără câte un stal l-ar imita. Orăscu a ieşit din loje şi directorul avu un duşman în plus. Directorul avea dreptate în fond, dar a procedat – cred eu – fără tact. Îl amuza să-şi necăjească prietenii.”
Retribuția actorilor TNB era calculată în funcție de importanța rolurilor pe care le interpretau. Suma era deci variabilă. Existau situații în care, prin favoruri personale sau din alte motive, unor actori li se stabilea o retribuție în sumă fixă. În vremea directoratului Gr. Cantacuzino o asemenea situație avea actrița Aristizza Romanescu. Bazându-se pe prietenia strânsă cu Caragiale şi invocând precedentul Aristizzei, actorul Ştefan Iulian a solicitat să i se acorde o retribuție fixă, fiind însă refuzat.
Se zice că funcția schimbă pe om. A fost valabilă această constatare şi în cazul lui Caragiale? Paul Gusty a observat unele schimbări în vestimentația lui Caragiale şi în raporturile cu prietenii, în perioada cât a fost director general al teatrelor, dar nu se pronunță ferm în sensul că ele se datorau funcției. Noua funcție dădea lui Caragiale un statut social superior. Acest fapt impunea anumite cerințe lui Caragiale, dar şi prietenilor în raporturile cu acesta. Atât Caragiale cât şi prietenii s-au conformat noii situații.
Gusty ne spune că înainte de a fi şi după ce a fost director al TNB, Caragiale umbla îmbrăcat în „haine groase, cu o vestă cojoc şi cu o căciulă țurcănească în cap, aşa cum ni-l arată şi bustul lui din foaierul Teatrului, făcut de amicul nostru O. Spaethe.”
După ce a fost numit director, „în Caragiale se produsese oarecare metamorfoze”, observă Gusty. „Se îmbrăca à quatre épingles.” Obligațiile sale sociale şi protocolare îi impuneau acest lucru, explică Gusty. Ca şi predecesorii săi în funcția de director general al teatrelor, Caragiale era poftit la Palatul regal ori de câte ori regina Elisabeta avea câte „o serată artistică”, mai ales pentru că ” îl aprecia foarte mult ca autor şi scriitor în general.” Gusty relatează faptul că regina i-a solicitat lui Caragiale să pregătească spectacolele ce urmau să se desfăşoare la Peleş cu prilejul vizitei prințului moştenitor al Marii Britanii, viitorul rege Eduard al VII-lea. Timp de vreo 20 de zile, Caragiale a locuit la Peleş, a luat masa cu regele Carol I şi a trăit în mijlocul elitei de la Curtea Regală. S-a întors de acolo „mai ferchezuit şi mai radios ca oricând.” Gusturile vestimentare elevate se formează în timp şi în mediul social potrivit, iar originea socială modestă scotea uneori la iveală lacunele lui Caragiale în această privință. „La deschiderea stagiunei, a apărut în loja directorială în frac şi vestă negre, cravată albă, ghete de lac şi cu pantaloni în culoarea tabacului. Probabil că a voit să lanseze o modă nouă,” comentează Gusty cu ironie redând probabil, nu doar poziția sa, ci şi reacția publicului elitist al epocii față de ținuta vestimentară a lui Caragiale din acel moment.
Gusty comentează şi transformările intervenite în raporturile lui Caragiale cu prietenii după accederea în funcția de director general al teatrelor. „Adevărul e că devenind Director s-a observat o schimbare pronunțată în atitudinile lui Caragiale. Pe semne că intrând în sferele înalte, i s-a schimbat şi temperatura şi temperamentul. Era mult mai rece, mai mândru, ca să zic aşa, mai oficial cu prietenii lui de odinioară. Dar se poate să fie o părere greşită. Căci de îndată ce n-a mai fost Director şi-a revenit...” Pe Vasilache Siderescu, care îl numea pe Caragiale, Caracancioli, „îl saluta ca mai înainte, adăogând: Basmangiule, am să-ți vărs mațele.” „Pe mine când mă întâlnea, se oprea în loc, ca şi odinioară şi începeam să fredonăm în acelaş timp un marş de Fahrbach, pe care, inevitabil, îl executa Hubsch cu orchestra lui în fiecare seară de spectacol. Sau îmi zicea pe nemțeşte: „Mann muss Mann bleiben, keinen Mameliga abgeben” (Bărbatul bărbat să fie, nu o mămăligă) cuvinte pe care le rostea sentențios într-o dimineață un tâmplar beat, agățat de un felinar în stradă, către nevastă-sa care îl găsise în zori de zi şi voia să-l ducă acasă.”
După ce Caragiale a devenit director, numai Gusty şi M. Mateescu i se adresau cu „nene Iancule”: „eu, fiind mai tânăr decât el, îi ziceam, împreună cu M. Mateescu, „Nene Iancule.”
Trăind în preajma lui Caragiale şi remarcând înclinația acestuia către ordine, disciplină, corectitudine şi eficiență, Gusty se arată totuşi contrariat de faptul că dramaturgul a preferat să se stabilească la Berlin. „Omul acesta care de sus până jos era îmbâcsit de cultura franceză... simpatiza cu nemții. Îl atrăgea, pesemne, spiritul lor de organizație, hărnicia, energia, ordinea, bucuria lor de a trăi, mai ştiu eu ce.”
Paul Gusty confirmă faptul că, în perioada sa berlineză, Caragiale a menținut legătura cu prietenii din țară. În 1911, venit la Berlin să comande nişte costume şi decoruri pentru Teatrul Național Bucureşti, Gusty s-a întâlnit cu Caragiale. „L-am găsit tot vioi, energic, ascuțit la vorbă, dar mai serios şi mai puțin dispus.”
De la Gusty aflăm că, în seara zilei de 8 iunie 1912, în locuința lui Caragiale din Berlin s-a desfăşurat „un fel de serată” la care au participat ca oaspeți Cella Delavrancea, Dobrogeanu Gherea, Dr-ul Kienzl, tânărul C.C. Nottara. A doua zi, 9 iunie, Gusty aflat şi el în Berlin, întâlneşte pe C.C. Nottara care îi spune că nenea Iancu era „foarte bine” şi că la serată „s-a petrecut foarte bine.” Peste încă o zi, Gusty primeşte din țară telegrama lui Iancu Bacalbaşa: „Comandă o coroană de lauri cu tricolorul național pentru Caragiale.” Astfel a aflat el că I. L. Caragiale „murise subit chiar în noaptea zilei când am întâlnit pe tânărul Nottara.” Gusty ne informează că rămăşițele lui Caragiale „au fost depuse provizoriu în capela unui mic şi vechi cimitir de periferie” din Berlin, că a vizitat capela împreună cu Iancu Bacalbaşa şi tânărul Danielopol, aflând de la intendent că sicriul „va fi depus provizoriu în cripta capelei şi, apoi, expediat în țară.” „Nespus de dureroasă ne-a fost impresia de a vedea rămăşițele pământeşti ale unui om mare, care a fost Caragiale, lăsate singure, între alte două sicrie (în capelă, nn.), fără o lumânare la căpătâi.”
NOTĂ: Nu am reuşit să ne clarificăm asupra relației lui Paul Gusty cu Dimitrie Gusti (1818-1887) fost prof. univ. la Iaşi, primar al Iaşului (1867-68), ministru etc. şi cu reputatul sociolog, filozof şi etician, Dimitrie Gusti (1880-1955).
Când şi în ce împrejurări l-a cunoscut pe Caragiale? Ca oameni de teatru, Caragiale şi Gusty ştiau unul de altul. Făcuseră amândoi parte, dar în perioade diferite, din trupa lui M. Pascally, ca sufleuri. Caragiale debutase ca autor dramatic în 1879 pe scena TNB, iar Gusty, copist de roluri la TNB, se remarcase ca autor de localizări (Deputații în halat şi Arză-i-ar focul Bucureşti), unele jucate pe scena Naționalului. „Am făcut cunoştință mai de aproape cu Caragiale prin 1887,” scrie Gusty. Se întâlneau foarte des în casa actorului C. Nottara, prieten din copilărie al lui Gusty. Mai veneau şi alți oameni de teatru (ai scenei): Gr. Ventura, Dem. Racovitză, Vasilache Siderescu, d-na Şevlovsky, fostă artistă şi Al. Alexandrescu. Se juca pocker.
Impresii despre piesele de teatru ale lui Caragiale. În calitate de om de teatru şi apoi de salariat (angajat) al TNB, Paul Gusty a cunoscut direct problemele privind reprezentarea pieselor lui Caragiale pe scena TNB, de la debutul dramaturgului în 1879, până la moartea acestuia şi după aceea. Impresiile sale constituie deci, o sursă de prim ordin în acest domeniu. Din amintirile sale aflăm că scoaterea de pe afiş a comediei O noapte furtunoasă după numai 2 reprezentații în febr. 1879, se făcuse, credeau contemporanii, „din motive politice.” D. I. Suchianu, în Note şi Amintiri scrie însă, că piesa a fost scoasă în urma stăruințelor lui V. Alecsandri. Caragiale a tradus piesa Roma învinsă, de Al. Parodi. „A fost o traducere minunată care a plăcut şi lui Alecsandri”, spune Gusty. Cea de a doua piesă de teatru a lui Caragiale, comedia într-un act, Soacra mea Fifina, s-a jucat în febr. 1883, „fără succes deosebit”, scrie Gusty. În schimb piesa O scrisoare pierdută a avut, încă de la premieră (13 nov. 1884), „un succes răsunător, cel mai mare pe care-l obținuse până atunci un autor original. S-a jucat de 18 ori (în stagiunea 1884-1885 nn), o serie neajunsă de nici o altă piesă originală.” D’ale carnavalului a fost o „piesă premiată de Comitetul Teatrului (Național Bucureşti nn), dar ostentativ respinsă de public (apr. 1885 nn).” Drama Năpasta „a fost primită cu răceală de critică şi public” la premieră (4 febr. 1890).
Personalitatea (firea) lui Caragiale. Relatările lui Paul Gusty pot servi la descifrarea personalității lui Caragiale, întrucât l-a cunoscut îndeaproape, înainte ca acesta să devină director al TNB, când frecventau amândoi casa actorului C. Nottara şi în timpul directoratului, când a colaborat cu Caragiale ca regizor şi autor de localizări, precum şi după aceea.
Ca director, Caragiale „era dârz, harnic, neobosit, ordonat, precis în ordine, sever în execuția lor. Imediat după sosirea lui, s-a făcut curățenie serioasă în teatru. Repetițiile mergeau ca un ceasornic. Punctualitatea era la ordinea zilei, cea mai mică întârziere pedepsită. Era priceput în toate, îl găseai inspectând toate colțurile Teatrului, sosea fără de veste în sălile de repetiție, într-un cuvânt ne încremenise cu atâta desfăşurare de energie. Toate mergeau ca pe roate. <...> Deşi era foarte sever în administrație, severitatea lui respira voioşie, aluneca în glumă, în cuvinte de duh... şi toți căutau să-i fie pe plac, mai cu seamă că simțiseră că avea o mână de fier, fără mănuşă de piele de Suedia,” îşi amintea Paul Gusty.
Măsuri administrative. Prima măsură luată de Caragiale după numirea în funcție a fost „să ceară Ministerului să dea ordin să se facă o inspecțiune financiară gestiunei directoriale a lui C. Stăncescu, fost Director general în stagiunea precedentă.” Astăzi o asemenea „inspecțiune financiară” se numeşte audit şi se practică împotriva adversarilor politici sau a celor bănuiți de incorectitudine. Întrucât I. L. Caragiale nu aparținea partidului conservator, cererea sa nu era alimentată de resentimente politice față de liberalul Stăncescu. Nici bănuiala de incorectitudine nu se susține, căci Gusty ne spune că Stăncescu era „om bun, blând, foarte cinstit, politicos, timid, bine văzut de toată lumea.” Şi atunci? Izvorul cererii de inspecție financiară se află în aversiunea personală a lui Caragiale față de Stăncescu. De ce? Pentru că, ne lămureşte Gusty, în anul 1885, când Caragiale participase cu piesa D’ale carnavalului la concursul pentru cea mai bună piesă românească nejucată, C. Stăncescu avusese o poziție distinctă de cea a celorlalți membri ai Comitetului, condus de Titu Maiorescu, care opinau că premiul se cuvine lui I. L. Caragiale. C. Stăncescu a fost de părere ca premiul să se dea lui Caragiale „pentru lucrările sale în genere”, nu pentru D’ale carnavalului care „e o piesă prea uşoară şi lipsită de consistență scenică.” Şedința Comitetului fusese secretă, opinia lui C. Stăncescu nu fusese înscrisă în procesul verbal şi acesta a semnat, împreună cu ceilalți membri ai Comitetului, pentru premierea piesei D’ale carnavalului. Caragiale a aflat întreaga poveste şi de atunci „avea un dispreț profund, aş putea zice ură”, precizează Gusty, împotriva lui Stăncescu. Acelaşi Gusty consideră că Stăncescu avea dreptate, argumentând cu ostilitatea publicului la premiera piesei. Reținem că autorul Caragiale era orgolios, se considera deasupra celorlalți, infailibil şi se răzbuna pe cei ce nu-i recunoşteau valoarea. Atunci când, ca director al TNB, trebuia să-i comunice lui Titus Dunca neacceptarea unei piese propuse de acesta pentru repertoriul teatrului, i-a precizat tranşant: „Autor e numai unul care face piese bune ca mine, nu fleacuri proaste ca tine.” Iar când i s-a replicat: „Nu vezi, d-le, că eşti nebun”, a răspuns: „Ca şi tine, cu diferența că eu sunt un nebun genial, am bosa geniului colea (arătându-şi fruntea) pe când tu ai bosa contrarie.”
Cunoscător din interior al lumii teatrale, directorul Caragiale a luat măsura ca TNB să dispună, din dotare proprie, de recuzita necesară spectacolelor. „A fost cel dintâi director care a înzestrat Teatrul cu 5, 6 rânduri de mobile noi, tablouri, bahute, statuete, covoare, gobelinuri etc. Predecesorii lui se mulțumeau, pentru anumite piese numai să le închirieze de la Pascu sau alt negustor de mobile.”
Era obiceiul ca, în antractele spectacolelor de la TNB, publicul să pătrundă pe scenă pentru a lua contact cu protagoniştii. Probabil că accesul, din sala de spectacol, la cabine şi la spațiile din spatele scenei nu se putea face altfel. Acest fapt, a observat Caragiale, împiedica maşiniştii la schimbarea decorurilor. Spirit disciplinat şi bun organizator, Caragiale a decis „să interzică publicului să pătrundă în antracte pe scenă.” A aşezat „un cerber” la uşa scenei dându-i ordin „să nu lase să treacă nici pe Dumnezeu din cer.” O măsură „foarte bună şi dreaptă de altminteri”, apreciază Gusty. Dar care i-a creat inamiciții, căci pe Şt. Velescu, profesor la Conservator, care voia să pătrundă pe scenă pentru a vorbi cu foştii săi elevi, l-a apostrofat: ” au fost elevii d-tale dar sunt astăzi artiştii mei, şi d-ta n-ai ce căuta pe scenă.”
Directorul Caragiale a dorit să asigure o gestionare corectă a veniturilor teatrului. În acest scop a suprimat biletele de favoare. Din loja directorială el „număra lojele şi stalurile goale , şi îşi făcea aproximativ, calculul rețetei serale.” După spectacol, casierul îi aducea încasările, directorul fiind în măsură să certifice exactitatea lor ori, constatând vreo nepotrivire, să ia măsuri de îndreptare. A constatat astfel că unele persoane, chiar dintre prietenii lui, având bilete cumpărate pentru stal, vizionau spectacolul din loje, dacă acestea erau goale (libere). Observând că prietenul său Alex. Orăscu obişnuia să procedeze astfel, Caragiale a aşteptat un spectacol în care acesta era în culpă şi pentru că nici la atenționarea ce i-a fost făcută de către lojar nu a părăsit loja, s-a deplasat personal la vinovat şi „deşi era public în dreapta şi în stânga lor, l-a poftit să iasă afară din lojă, adăugând că numai pentru faptul că-şi cumpără un stal, nu are dreptul să ocupe o loje, că unde ar ajunge teatrul dacă toți care cumpără câte un stal l-ar imita. Orăscu a ieşit din loje şi directorul avu un duşman în plus. Directorul avea dreptate în fond, dar a procedat – cred eu – fără tact. Îl amuza să-şi necăjească prietenii.”
Retribuția actorilor TNB era calculată în funcție de importanța rolurilor pe care le interpretau. Suma era deci variabilă. Existau situații în care, prin favoruri personale sau din alte motive, unor actori li se stabilea o retribuție în sumă fixă. În vremea directoratului Gr. Cantacuzino o asemenea situație avea actrița Aristizza Romanescu. Bazându-se pe prietenia strânsă cu Caragiale şi invocând precedentul Aristizzei, actorul Ştefan Iulian a solicitat să i se acorde o retribuție fixă, fiind însă refuzat.
Se zice că funcția schimbă pe om. A fost valabilă această constatare şi în cazul lui Caragiale? Paul Gusty a observat unele schimbări în vestimentația lui Caragiale şi în raporturile cu prietenii, în perioada cât a fost director general al teatrelor, dar nu se pronunță ferm în sensul că ele se datorau funcției. Noua funcție dădea lui Caragiale un statut social superior. Acest fapt impunea anumite cerințe lui Caragiale, dar şi prietenilor în raporturile cu acesta. Atât Caragiale cât şi prietenii s-au conformat noii situații.
Gusty ne spune că înainte de a fi şi după ce a fost director al TNB, Caragiale umbla îmbrăcat în „haine groase, cu o vestă cojoc şi cu o căciulă țurcănească în cap, aşa cum ni-l arată şi bustul lui din foaierul Teatrului, făcut de amicul nostru O. Spaethe.”
După ce a fost numit director, „în Caragiale se produsese oarecare metamorfoze”, observă Gusty. „Se îmbrăca à quatre épingles.” Obligațiile sale sociale şi protocolare îi impuneau acest lucru, explică Gusty. Ca şi predecesorii săi în funcția de director general al teatrelor, Caragiale era poftit la Palatul regal ori de câte ori regina Elisabeta avea câte „o serată artistică”, mai ales pentru că ” îl aprecia foarte mult ca autor şi scriitor în general.” Gusty relatează faptul că regina i-a solicitat lui Caragiale să pregătească spectacolele ce urmau să se desfăşoare la Peleş cu prilejul vizitei prințului moştenitor al Marii Britanii, viitorul rege Eduard al VII-lea. Timp de vreo 20 de zile, Caragiale a locuit la Peleş, a luat masa cu regele Carol I şi a trăit în mijlocul elitei de la Curtea Regală. S-a întors de acolo „mai ferchezuit şi mai radios ca oricând.” Gusturile vestimentare elevate se formează în timp şi în mediul social potrivit, iar originea socială modestă scotea uneori la iveală lacunele lui Caragiale în această privință. „La deschiderea stagiunei, a apărut în loja directorială în frac şi vestă negre, cravată albă, ghete de lac şi cu pantaloni în culoarea tabacului. Probabil că a voit să lanseze o modă nouă,” comentează Gusty cu ironie redând probabil, nu doar poziția sa, ci şi reacția publicului elitist al epocii față de ținuta vestimentară a lui Caragiale din acel moment.
Gusty comentează şi transformările intervenite în raporturile lui Caragiale cu prietenii după accederea în funcția de director general al teatrelor. „Adevărul e că devenind Director s-a observat o schimbare pronunțată în atitudinile lui Caragiale. Pe semne că intrând în sferele înalte, i s-a schimbat şi temperatura şi temperamentul. Era mult mai rece, mai mândru, ca să zic aşa, mai oficial cu prietenii lui de odinioară. Dar se poate să fie o părere greşită. Căci de îndată ce n-a mai fost Director şi-a revenit...” Pe Vasilache Siderescu, care îl numea pe Caragiale, Caracancioli, „îl saluta ca mai înainte, adăogând: Basmangiule, am să-ți vărs mațele.” „Pe mine când mă întâlnea, se oprea în loc, ca şi odinioară şi începeam să fredonăm în acelaş timp un marş de Fahrbach, pe care, inevitabil, îl executa Hubsch cu orchestra lui în fiecare seară de spectacol. Sau îmi zicea pe nemțeşte: „Mann muss Mann bleiben, keinen Mameliga abgeben” (Bărbatul bărbat să fie, nu o mămăligă) cuvinte pe care le rostea sentențios într-o dimineață un tâmplar beat, agățat de un felinar în stradă, către nevastă-sa care îl găsise în zori de zi şi voia să-l ducă acasă.”
După ce Caragiale a devenit director, numai Gusty şi M. Mateescu i se adresau cu „nene Iancule”: „eu, fiind mai tânăr decât el, îi ziceam, împreună cu M. Mateescu, „Nene Iancule.”
Trăind în preajma lui Caragiale şi remarcând înclinația acestuia către ordine, disciplină, corectitudine şi eficiență, Gusty se arată totuşi contrariat de faptul că dramaturgul a preferat să se stabilească la Berlin. „Omul acesta care de sus până jos era îmbâcsit de cultura franceză... simpatiza cu nemții. Îl atrăgea, pesemne, spiritul lor de organizație, hărnicia, energia, ordinea, bucuria lor de a trăi, mai ştiu eu ce.”
Paul Gusty confirmă faptul că, în perioada sa berlineză, Caragiale a menținut legătura cu prietenii din țară. În 1911, venit la Berlin să comande nişte costume şi decoruri pentru Teatrul Național Bucureşti, Gusty s-a întâlnit cu Caragiale. „L-am găsit tot vioi, energic, ascuțit la vorbă, dar mai serios şi mai puțin dispus.”
De la Gusty aflăm că, în seara zilei de 8 iunie 1912, în locuința lui Caragiale din Berlin s-a desfăşurat „un fel de serată” la care au participat ca oaspeți Cella Delavrancea, Dobrogeanu Gherea, Dr-ul Kienzl, tânărul C.C. Nottara. A doua zi, 9 iunie, Gusty aflat şi el în Berlin, întâlneşte pe C.C. Nottara care îi spune că nenea Iancu era „foarte bine” şi că la serată „s-a petrecut foarte bine.” Peste încă o zi, Gusty primeşte din țară telegrama lui Iancu Bacalbaşa: „Comandă o coroană de lauri cu tricolorul național pentru Caragiale.” Astfel a aflat el că I. L. Caragiale „murise subit chiar în noaptea zilei când am întâlnit pe tânărul Nottara.” Gusty ne informează că rămăşițele lui Caragiale „au fost depuse provizoriu în capela unui mic şi vechi cimitir de periferie” din Berlin, că a vizitat capela împreună cu Iancu Bacalbaşa şi tânărul Danielopol, aflând de la intendent că sicriul „va fi depus provizoriu în cripta capelei şi, apoi, expediat în țară.” „Nespus de dureroasă ne-a fost impresia de a vedea rămăşițele pământeşti ale unui om mare, care a fost Caragiale, lăsate singure, între alte două sicrie (în capelă, nn.), fără o lumânare la căpătâi.”
NOTĂ: Nu am reuşit să ne clarificăm asupra relației lui Paul Gusty cu Dimitrie Gusti (1818-1887) fost prof. univ. la Iaşi, primar al Iaşului (1867-68), ministru etc. şi cu reputatul sociolog, filozof şi etician, Dimitrie Gusti (1880-1955).