POETUL ŞI MISTICUL ÎN FAȚA CATASTROFEI

Pentru Jouve descoperirea inconştientului de către Freud (sau mai bine zis redescoperirea lui, pentru că «…noi sîntem grămezi de inconştient uşor limpezite la suprafață de lumina soarelui ; şi aceasta poeții au spus-o înaintea lui Freud : Lautréamont, Rimbaud, Mallarmé, Baudelaire chiar…) a transformat în mod definitiv imaginea omului, a umanității, aceea care însemna pentru Jouve lumea Culpabilității (le monde de la Faute).
În consecință, nimeni nu mai poate ignora după Freud relația între culpabilitate, ca sentiment universal al sufletului omenesc, şi întrepătrunderea celor două « instincte capitale » (cum le numeşte Jouve prin analogie cu « păcatele capitale »), erosul şi moartea.

Metapsihologia freudiană a adus, scrie Jouve în « Inconştient, spiritualitate şi catastrofă », o creştere incalculabilă a sentimentului tragic, dar şi intuiția unor posibilități originale de depăşire a conflictului între rațiune şi inconştient. «… în acelaşi timp omul se sforțează în bătălia abisului, se sforțeazăa şi, în rare împrejurări, gîndeşte. Dacă nu a fost redus la un fel de moarte prealabilă de către acest mecanism, el gîndeşte. Aici miracolul, care nu e niciodată foarte departe de om, începe să se manifeste. (…) Capabilă de mari transformări cantitative, de specie, de asemenea capabilă să-şi inventeze metamorfozele, de a se transcende în cele din urmă, aşa se pare că este energia libidinală. » Cu alte cuvinte, este schițat aici ceea ce Freud însuşi a numit « misterul sublimării » pentru a descrie specificitatea dinamică a libido-ului.

Ceea ce urmează, în acelaşi paragraf, indică însă cu pregnanță direcția în care se îndreaptă interesul real al poetului chiar dacă acesta se vrea un fidel adept al psihanalizei.
« Această construcție – scrie Jouve referindu-se la tabloul de ansamblu al metamorfozelor libido-ului – este satisfăcătoare, şi nu cred că « sufletul » omului apare diminuat. Dimpotrivă. Omul este astăzi mai mare, (…), decît in evul mediu şi în secolul XVI, epoci în care avusese o destul de înaltă idee despre sine ; şi aceasta tocmai pentru că, rănit în narcisismul său, el trebuie să recurgă la forțe neprevăzute. »
Dacă psihanaliza este privită aici că avînd, global, un efect pozitiv asupra civilizației contemporane bolnave, permițînd potențial apariția unei rațiuni de « fabrication meilleure », Jouve priveşte concomitent, şi dintr-un alt unghi, aceste efecte benefice ale psihanalizei.

După ce defineşte rolul psihanalizei ca fiind, în primul rînd, acela de a scoate în evidență latura pe care o numeşte – demoniacă – a vieții instinctuale, evocă cazul misticilor, pentru a ilustra posibilitatea unui tip diferit de raporturi (pe care le numeşte acorduri) între « super-ego, putere constrîngătoare arhaică, şi Fondul erotic, mai universal, care este non-eul (…) », raporturi posibile ca urmare a unei serii de exerciții, sau mişcări, spirituale. Acest unghi specific este ilustrat de termenul de « demoniac », « eretic » pentru limbajul psihanalitic, şi, mai pregnant, de distincția între un inconştient pe care Jouve îl nume?te « universal » (ar fi utilă poate ?i o discutie a acestui termen în raport cu « inconştientul colectiv » al lui Jung), şi inconştientul personal. Inconştientul universal, deşi propriu tuturor oamenilor, ar conferi anumitor tipuri umane puteri secrete, pe care doar persoanele în cauză ar fi capabile să le descifreze, întreținînd cu ele o dublă dinamică, de a da şi de a primi, de natură spirituală. Acest tip de raportare la inconştientul universal ar fi ceea ce permite misticilor să cunoască o aprofundare nelimitată, în urma războiului purtat, după Jouve, de super-ego împotriva eului, şi nu o boală sau un accident, cum se întîmplă adesea.

Peste vreo două decenii, în jurnalul său « fără dată », intitulat En miroir («În oglindă»), Pierre Jean Jouve va aborda într-un mod tot atît de liber relația sa complicată cu limbajul şi perspectiva psihanalizei. « Cuvîntul înainte la Sueur de sang (« Sudoare de sînge »), este primul text, gîndesc eu, care a revendicat puterea de a scrie poezie plecînd de la valori inconştiente. (…) Dar ideea centrală a acestor poeme, expusă în Introducere, nu era aruncarea în dezordine a elementelor simbolice; era să facă posibilă unirea şi comunicarea afectivității primare cu demersul cel mai înalt al conştiinței, absorbția sa de către contemplație. »

Reiese clar, la o lectură atentă a acestui pasaj, că Jouve atribuie poeziei rolul care ne-am fi aşteptat să-i revină psihanalizei. De la bun început, în capitolul din jurnalul său avînd acelaşi titlu ca şi volumul din 1933-1935, poetul ne avertizează că, deşi nu se poate nega influența descoperirilor psihanalizei asupra comportamentului cotidian şi a gîndirii acelor persoane ce au avut o experiență reală a psihanalizei, teoria şi practica psihanalitică ca atare nu aparțin sferei poetice. «Teoria psihanalitică, experiența psihanalitică nu aparțin sferei poeziei».

În revanşă, relația dintre psihanaliză şi mistică este inextricabilă («Acum se ştie că orice lucru trebuie să se conformeze psihicului uman, dar cum sîntem departe de a şti ce diferențiază tendințele cele mai universale ale inconştientului de formele spirituale pe care le considerăm ca fiind cele mai înalte – cum, de exemplu, un anume erotism, acest lucru a fost remarcat de numeroase ori, impregnează actele sublime ale sfinților –, putem aproape conchide că seria fenomenelor este circulară şi că ceea ce este cel mai jos, la aceste naturi privilegiate, se înscrie instantaneu în ceea ce este cel mai sus»), dar ea exista grație mediației poeziei.

În ceea ce priveşte aportul său la elucidarea rolului unic atribuit poeziei pentru a conjura catastrofa presimțită în acest an 1933, Jouve va scrie în jurnalul său publicat două decenii mai tîrziu: «Nu este permis să se spună că am vrut să închid Poezia în pivnița instinctelor (citeşte psihanaliza) sau a fatalității (citeşte mistica). Ceea ce am propus, dimpotrivă, era completudinea conştientă. Dacă erosul şi moartea ne stăpînesc, în felul acesta, traversînd prezențele lor primitive şi opace, poate trece drumul transparent al unei grații.»