Eseuri
Nicolae Coande
ION D. SIRBU ?I TEROAREA ISTORIEI un Robinson pe insula umbrelor
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
Într-un articol publicat în perioada interbelică, Mircea Eliade a schițat cadrul general pentru ceea ce avea să devină o expresie-concept cu adânci semnificații pentru soarta românilor – teroarea istoriei: „Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul. Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie.” („Teroarea istoriei” şi destinul României). Eliade prezintă această teză inclusiv în romanul său, Noaptea de Sânziene: „Noi cei de aici, nu prea avem motive să iubim istoria. De ce am iubi-o? Zeci de secole Istoria a însemnat pentru noi năvălirile barbare, alte cinci secole a însemnat teroarea rusească şi acum pentru nu ştiu câte secole, Istoria va însemna Rusia sovietică”.
Demnitatea pierdută a scriitorului român
Atunci când citim sau recitim literatura de sertar, romanele, jurnalul sau scrisorile lui Ion D. Sîrbu nu putem să nu fim izbiți de meditația continuă asupra acestei terori a istoriei, aşa cum a făcut-o un scriitor care a fost confruntat el însuşi cu furorul acesteia într-unul dintre cele mai negre capitole al României moderne: „... suntem blestemați, aici la porțile Orientului, condamnați la aşteptare fără alinare, la îndelungă răbdare şi umilință, singura noastră fericire constând în momentele când ne putem bârfi propria nefericire...” („Scrisori către bunul Dumnezeu”, Ed. Apostrof, 1996). Atlet al mizeriei, cum se autocaracteriza, dar şi bufon al Majestății sale, cum îi plăcea să fie în preajma lui Blaga, Ion D. Sîrbu ilustrează cu viața şi cu opera sa felul în care un outsider poate avansa în centrul culturii române printr-o necontenită luptă cu poncifele gândirii dominante, dar şi prin atitudinea cea mai curajoasă pe care o poate avea un om în vremuri tulburi, când majoritatea face pactul – nu cu Mefisto, ci cu un drac mărunt, nu mai puțin omnipotent însă. Spune asta chiar autorul, atunci când se referă la o vizită a lui Ştefan Aug. Doinaş la Craiova, invitat la Colocviile revistei Ramuri, unde traducătorul lui „Faust“ face o impresie intelectuală excelentă auditoriului provincial: „Dacă ar fi fost obligat, ca mine, să mănânce pâine în Oltenia, iscălirea contractului (nu cu un Mefisto, ci cu un drac balcanic rău şi prost) ar fi obligatorie.” Nu ne putem însă închipui un Ion D. Sîrbu semnând contractul cu acest drac balcanic care este Securitatea sau duhul perfid al locului, în ciuda unor insinuări pe care le putem detecta citind dosarul său aflat în arhiva CNSAS, amănunțit expus, în comentarii pertinente, bine structurate de tânăra cercetătoare Clara Mareş într-o carte care a fost un eveniment editorial al anului trecut: Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității (Ed. Curtea Veche, 2011, cu o prefață de Antonio Patraş). Glosele hermeneutice ale Clarei Mareş pe marginea celor 1680 de pagini din dosarul aflat la CNSAS (perioada 1957-1989) disting mai multe etape ale nefericirii unui om confruntat cu teroarea istoriei şi care deplânge faptul de a se fi născut într-un secol deloc binevoitor. Educat la şcoala valorilor estetice, dar şi est-etice (cu formula lui Norman Manea, preluată ulterior de Monica Lovinescu), Sîrbu constată ironic, imediat după terminarea unui război mondial în care fusese subiect implicat, dar şi gânditor al proastei întocmiri a lumii, că suntem copleşiți de libertăți: „am putea spune chiar că ne prăbuşim sub povara atâtor libertăți. Libertatea de a citi oricare dintre ziarele guvernului, libertatea de a asculta orice discurs ținut la radio, libertatea de a vota «în unanimitate» orice sindicat […], libertatea de a muri de foame […], libertatea de a răguşi la oricare din meetingurile groziste […], libertatea de a uita cã ai fost legionar, libertatea de a tăcea din gură” (ziarul Patria, 15 martie, 1946, articol semnat Stentor). Ironia se manifestă în spațiul liber al exprimării jurnalistice, acolo unde încă opinia liberă nu era delict de... Dej-majestate, cum avea să devină în scurt timp după ce comuniştii reuşesc să amuțească o țară întreagă şi să o târască în infernul răfuielilor şi al vindictei generalizate.
Presiunile ideologiei conduse de „apostolii” stalinismului (în mod ironic, unii chiar se numeau aşa, precum Pavel Apostol, cel care la Universitatea din Cluj, unde Sîrbu era asistent la catedra de filosofie, îi cerea insistent să-l denigreze pe Blaga) vor duce la radicalizarea opresiunii asupra intelectualilor din România, a celor care nu acceptau să fie pe linie, cum, din păcate, condeie strălucite ale literaturii române (T. Arghezi, G. Călinescu, M. Sadoveanu, Ş. Cioculescu) aveau s-o facă. Un exemplu de penibil grețos este dat de acomodantul T. Arghezi, mare poet şi la fel de mare oportunist. Chiar dacă Arghezi venea după un necruțător oprobiu al regimului, prin pana infectă a lui Sorin Toma, care îl desființase în Scînteia, în 1948, pentru pretinsa putrefacție a poeziei sale (deşi, în 1945, Arghezi primise Marele Premiu Național), felul în care intră în plutonul celor care preamăresc regimul poate părea uluitor până astăzi. În Glasul Patriei, revista propagandei comuniştilor români pentru vest (apărută inițial în Berlinul de Est şi tipărită abia după 1965 la Bucureşti), Arghezi scrie articole pe linie, ca un perfect recuperat şi reeducat. Potrivit Anei Selejan (în vol. „Glasul Patriei, un cimitir al elefanților în comunism”, Ed. Vremea, 2012), i se publică în revista-flaşnetă articolul Cârmuirea socialistă biruie, publicat anterior în 1952, sub un alt titlu, în Contemporanul, iar din 1965 maestrul (membru al Academiei R. P. R.) îşi dă silința să fie cât mai ditirambic: „Sunt unul dintre martorii în viață ai unui trecut neruşinat şi nemernic... Astăzi, nici plugarii, nici scriitorii nu mai ştiu ce-i suferința şi deznădejdea... ca şi plugarii, ne simțim colectivizați şi noi.” La moartea lui Gheorghiu-Dej, cel mai mare poet al românilor din secolul XX scrie aproape hohotind acest elogiu cernit: „Condeiule al meu de mângâiere, de consolare şi reverie, fă-te om, fă-te țară, fă-te popor, fă-te sarică de spini şi plângi la porțile lumii (...) Gheorghiu-Dej, căruia îi scriam uneori numindu-l Iubite Tov Dej, a pierit dintre noi, cu tinerețea, cu puterile, cu voiniceala lui, adică cu totdeauna (...) Nu m-aş fi gândit o dată cu capul... Nu sunt în stare să cred că Georghiu-Dej s-a isprăvit.” Marii noştri scriitori suferă la pierderea marilor noştri bărbați de stat, mai dihai ca nevestele şi familiile acelora. Motivul e simplu: pecunia non olet.
„Peripravăm peste jilavele gherle piteştine... ”
Am schițat acest cadru al epocii, în care drama lui Sîrbu este pusă deja în ecuația supraviețuirii în onoare sau cu prețul cedării, pentru a putea înțelege mai bine felul în care maşina represiunii comuniste a nivelat conştiințele care nu au abandonat ideea demnității şi a libertății de exprimare. Prin atitudinea sa neconciliantă, adept al valorilor morale transmise de tată, dar şi de maestrul său, Lucian Blaga, Sîrbu este un om care intră în coliziune cu Istoria. Teroarea acesteia nu va întârzia să se facă simțită în viața unui om şi scriitor care ştia deja în 1982 că drama noastră nu contează, că suntem subiecți pasivi, iar lumea e funciar greşită. Sîrbu e arestat prima dată pe 17 septembrie 1957 pentru culpa – imaginară – de a se fi lăsat recrutat de Marcel Petrişor într-o organizație contrarevoluționară, în urma unei discuții ad-hoc purtate la sediul revistei Teatrul, unde lucra din 1956. Adică, anul revoluției maghiare, an critic pentru sistemul concentraționar comunist. Data aceasta e fatidică pentru Sîrbu: el moare pe 17 septembrie 1989... La proces, scriitorul invocă în apărarea sa inclusiv faptul că Mihai Beniuc avea încredere în el, de vreme ce fusese introdus în facultate pentru „a menține spiritul materialismului dialectic”. Credea că inchizitorii săi comunişti vor ține cont de simpatia sa ideologică de stânga. Interesant e faptul că inclusiv Securitatea va pune mai târziu la îndoială faptul că Sîrbu a fost ilegalist, membru de partid. Pe 12 martie 1958, când Sîrbu era deja condamnat, Securitatea număra 9884 ofițeri, 3375 subofițeri, 5816 angajați şi 11193 angajați civili, adică 18656 persoane: cât o uzină falnică, 23 August sau Electroputere. Efectivele trupelor Securității erau de 57185 de persoane, o armată la care nu visa nici Mihai Viteazu când lupta pentru unificarea românilor. În schimb, pentru dezbinare, comuniştii găsiseră oamenii necesari. Sîrbu face puşcărie grea. Trece prin lagăre şi detenții grele. Expresia lui ironică şi care ne face pe noi cei de azi să râdem nu poate acoperi, totuşi, suferința îndurată în cei şapte ani de recluziune forțată: „să nu uit că drumul spre Blaga trece prin Caragiale, drumurile spre Roma trec prin Istanbul sau Kiev, drumul spre Dostoievski obligă să peripravăm peste jilavele gherle piteştine”. Va fi coleg de „gherlă” cu învățați ca Sergiu Al. George, Al. Paleologu şi râsul său stenic, sănătos va risipi îngrijorările multor comilitoni de suferință în calvarul acelor ani.
Pe 1 august 1964, după eliberarea din februarie 1963, Sîrbu e angajat la Teatrul Național Craiova, după ce scăpase din mina de la Petrila şi ajunsese pentru scurt timp la teatrul din Petroşani. Nici acum nu se ştie cum a fost îndrumat să vină aici, cert este că primul său director, Alexandru Dincă, îl primeşte în acest post în care strălucise cândva Liviu Rebreanu, chiar dacă doar un an, în directoratul lui Emil Gârleanu. Pe 15 septembrie 1964, primul său informator, un oarecare „Sorin Vidan”, dă deja primul raport despre Sîrbu la noul său loc de muncă. Numele colonelului de securitate care îl are în primire: Lăzărescu. Este în urmărirea Serviciului III al Securității Dolj. Între 1965 şi 1967, zece informatori sunt mobilizați pe urmele sale. Tare instructivă ar fi o carte cu titlul „Pe urmele lui Ion D. Sîrbu”, semnată olograf de turnătorii săi, mai ales că unii dintre ei sunt în viață şi au şi veleități literare. În octombrie 1965, Sîrbu ținea conferințe la Universitatea Populară, unde era atent monitorizat, întrucât atenta la mințile fragede ale tineretului, infestate de idealism, după cum se exprimă un sicofant al său. Informatorul „Filip Traian” îl descrie astfel pe 20 februarie 1967: „aprins, pasionat, capabil oricând să facă paradă de cultură... este un intelectual deosebit de informat, în stare să capteze în acelaşi timp. L-am ascultat în cercuri de prieteni, la conferințele ținute în sala TNC etc.”. Tot nu se găsesc în arhivele TNC acele conferințe, poate că informatorii le-ar putea reproduce din memorie sau Securitatea le-ar putea avea înregistrate. Pentru informatorul „Dugan”, un dramaturg bucureştean, dimpotrivă, Sîrbu este un prost scriitor de teatru, scrie o proză şcolărească, iar în discuții despre filozofie şi literatură repetă ce au spus alții. Cel mai prolific agent de după 1967 este „Oroş Ion”, redactor la Ramuri, aşa cum mai târziu va fi, tot la Ramuri, Gigi Niculescu. Ramuri, baza intelighenției craiovene, veghea neabătut. „Oroş” arăta cum se înfuriase Sîrbu atunci când revista i-a respins publicarea unui fragment dintr-o piesă de teatru. Motivul invocat: misticism. Clara Mareş explică la un moment dat de ce nu au fost deconspirați informatorii (aşadar, se cam ştiu): pentru a nu se declanşa o „vânătoare de vrăjitoare”. Unii dintre ei au fost, chipurile, racolați împotriva voinței lor şi ar putea avea de suferit. Atunci, de ce Ion Jianu, jurnalistul de la cotidianul Gazeta de Sud, un informator din perioada ultimă a vieții lui Sîrbu, apare cu numele său? Pentru că e Prîslea şi nu are „portanța” socială şi culturală a celorlalți sicofani? Să fim serioşi!
„Un Robinson nătâng multilateral traumatizat”
Interesant e faptul că, la un moment dat, piesa cu titlul provizoriu, „Mireasa bunelor intenții”, nu va primi avizul TNC pentru a fi jucată. Ea era propusă pentru a intra în repertoriul teatrului în locul piesei „Iona”, de M. Sorescu, care nu putuse trece de cenzură. Nu se putea Sorescu, dar nici Sîrbu. Autoritățile vremii îşi prețuiau scriitorii cum se cuvine. Piesa refuzată se va numi mai târziu „Arca bunei speranțe” şi va fi jucată în chiar ziua morții scriitorului, pe 17 septembrie 1989. Au şi dramele soarta lor. Tot „Oroş” îl toarnă la Securitate pe Sîrbu, care spusese franc: „preluarea de către tov. Ceauşescu a conducerii Consiliului de Stat, ca şi propunerile privind reorganizarea teritoriului administrativ al țării reprezintă cea mai nedemocratică reformă pe care a cunoscut-o vreodată țara noastră; de fapt ea nu este altceva decât desființarea oricărei forme democratice şi este trecerea puterii de partid şi de stat într-o singură mână...” Afirmația este esențială (suntem în 1968) pentru a înțelege cât de lucid era Sîrbu în a înțelege şi denunța prefigurarea cultului personalității, felul în care N. Ceauşescu intenționa să acapareze puteri totalitare. Ne reamintim că la Congresul al XII-lea (1974), mult după această critică a lui Sîrbu, C. Pârvulescu îi aducea liderului PCR cam aceleaşi imputații. Astfel de afirmații îi fac pe şefii Securității doljene să-i deschidă scriitorului Dosar de Urmărire Informativă (DUI). Brusc, scriitorul se vede săltat în clasa indivizilor periculoşi pentru regim! Din noiembrie ‘68 în casa soților Sîrbu sunt instalate microfoane de ascultare. Cu toate acestea, istoria pare conciliantă cu scriitorul: piesa „Sovrom-cărbune”, pentru care suferise detenția, este acum jucată la TNC sub titlul „Frunze care ard”. Viclenia istoriei, nu doar teroarea, este mereu prezentă în destinul acestui scriitor incomod.
În 1968, în plin furor propagandistic al regimului care edita Glasul Patriei, unde colaborau G. Călinescu, N. Crainic, R. Gyr, Ş. Cioculescu, T. Arghezi, Sîrbu nutrea idealul editării unei reviste, care urma să se numească „Sinteze” sau „Europolis”. Colaboratorii revistei ar fi fost cu toții foşti puşcăriaşi politici: Cotruş, Balotă, Marino, Noica. Revista nu a apărut, chiar dacă se intenționa aducerea lui D. Ghişe în redacție, pentru ca publicația să nu fie făcută doar de indivizi cu trecut dubios. În 1969, Sîrbu vrea să demisioneze de la TNC, însă cererea nu-i este aprobată. Ofițerul său de caz, lt.-major Olimpian Ungherea, devenit mai târziu autor de cărți şi mason impenitent, vrea să-l umilească public, într-un „cadru lărgit cu notabilități din cultură şi artă”, dar superiorul său îi barează elanul. La Craiova, Sîrbu se simte, potrivit spuselor sale, „ca un Robinson nătâng multilateral traumatizat”, aflat pe o „insulă a umbrelor.” Adăuga faptul că în capitala Olteniei se simțea ca şi când ar fi fost „mutat într-o altă țară, în mijlocul altui popor”. Clara Mareş afirmă, cumva sentențios, că nefericirea lui se adaugă altei nefericiri a predecesorilor săi Maiorescu, Rebreanu, Gârleanu. Nu ştiu de primul (deşi nu a stat decât 8 ani aici, cât era copil), dar ultimii doi au depus suflet, inteligență şi muncă la TNC. Rebreanu şi-a cunoscut fericirea, pe viitoare soție Fanny, aici, chiar dacă nu a stat decât un an. Singurul despre care se poate spune că a intrat în conflict cu spiritul locului a fost, într-adevăr, Gârleanu, silit să plece în urma unui scandal.
O vocație a Securității: scriitorul român
În octombrie 1969, Sîrbu iese pentru prima oară în afara țării, în Bulgaria, cu trupa TNC. Se interesează de posibilitatea reabilitării sale, dat fiind faptul că Doinaş sau Marino reuşiseră acest lucru. Pe 2 decembrie 1969 merge la Securitate, pentru „atenționare”, unde discută cu lt.-col. Lungu Gheorghe şi cu maiorul Ştefan Alexie, ultimul devenit mai târziu şef al Direcției de Contraspionaj a Securității şi adjunct al lui Iulian Vlad. De notat că Iulian Vlad, care se va implica şi el în dosarul de urmărire al lui Sîrbu (va veni special la Craiova atunci când, alarmată, Securitatea Dolj va bănui că Sîrbu vrea să rămână în Occident), ca şi Alexie, erau olteni get-beget. Ceauşescu avea încredere în spionii care proveneau din Oltenia. Ei îi vor fi fideli pînă la capăt. În urma discuției, Sîrbu face o impresie bună şi se decide închiderea operațiunii „Şerbănescu” (numele dosarului său de urmărire). Însă în 1973, acelaşi Alexie cere pătrunderea secretă în casa scriitorului pentru instalarea ATM (Ascultarea Telefoanelor Internaționale), precum şi efectuarea unei percheziții secrete pentru a vedea ce mai ascunde scriitorul în sertarele sale, iar în 1978 îl descrie ca fiind „vicios şi descompus moral... cu atitudine ostilă regimului comunist şi culturii sale.” Urmează un interval de acalmie; Sîrbu are succes ca dramaturg, e tradus, jucat inclusiv în străinătate, dar suferă pentru că nu e membru deplin al USR, în Craiova, ne spune autoarea, nu este salutat pe stradă, iar sălile unde conferențiază rămân goale. În 1973 este din nou deschis DUI. Se întâlnise cu regizorul britanic Richard Eyerr şi autoritățile bănuiau că ar fi vrut să plece din țară. Pe 1 noiembrie 1973 iese la pensie, pe caz de boală. Diagnosticul (după o internare la Spitalul 9 din Bucureşti): melancolie depresivă. Informatorul „Gigi Niculescu” îl suspectează însă: prea e vesel după pensionare! Informatorul „Vasile Vasile” de la Oficiul de Pensii Craiova crede că l-a dibuit: „S-a prevalat de o cantitate de superioritate intelectuală ?i a reuşit să-şi joace rolul până la capăt.” Nu e uşor să fii „actor” cu un asemenea observator. Oricum, trebuia să se pensioneze, pentru că după 1972 exista un ordin prin care secretarii literari trebuiau să fie membri de partid. Un alt informator... informa inclusiv despre faptul că soția sa, Elisabeta, trăia cu teama ca Sîrbu să nu mai calce în străchini, oricât de degajată ar fi vrut să pară în societate. Ştia doamna ce „bestie” ține în casă!
Din 1974 intră în scenă maiorul Vâlceanu Ion, cel care se va ocupa de Sîrbu până la moartea autorului. Când dur, când binevoitor, Vâlceanu face din Sîrbu figura legendară a carierei sale. Îl cheamă la sediu sau îi face vizite acasă, îi pune diagnostice medicale greu de dedus din competențele sale profesionale, de genul celor puse de Ştefan Alexie, evident „seniorul intelligence-ului românesc”, după cum l-a caracterizat la moarte un ziarist craiovean iubitor de «inteligență» spionistică. El plasează câțiva informatori în jurul lui Sîrbu – după 1982 se disting numiții „Theodor”, „Gigi Niculescu” şi „Toma”, cotați ca intelectuali şi scriitori (vorba vine, aceştia nu au operă, se remarcă doar prin veleități). „Toma Alexandru” a fost recunoscut şi de alți scriitori craioveni care au fost urmăriți de Securitate ca fiind un ziarist şi poet-trompetă care a lucrat la ziarul județean de partid, Înainte. „Toma Alexandru”, care apare şi în dosarul scriitorului Jean Băileşteanu sau al regizorului Mircea Cornişteanu, dădea referințe despre nemulțumirile lui Sîrbu în ceea ce priveşte jucarea şi receptarea pieselor sale (în 1981 i se jucase, masacrată, piesa „Simion cel drept”, închinată lui Blaga). Jocurile Securității din această perioadă sunt cele ale pisicii cu prada sa: nu îi dau paşaport lui Sîrbu, ci doar... soției, deşi el era cel invitat în RFG. Îl trimit pe scriitor de la Ana la Caiafa. Sîrbu îi scrie preşedintelui USR, D. R. Popescu, despre nemulțumirea sa, dar şeful breslei (neales de aceasta, ci uns de PCR) nu răspunde şi nici nu rezolvă solicitarea de paşaport a lui Sîrbu. Tace cu premeditare.
Relații controversate: Doinaş, Sorescu
Sîrbu este un corp străin într-o Craiovă turcită, cu veleitari puhoi, cu prea puțini creatori autentici. În Craiova au fost numărați aproape 30 de turnători aflați pe urmele sale, începând cu redacția Ramuri, continuând cu TNC, radioul şi ziarul locale şi terminând cu restaurantele unde Sîrbu îşi desfăşura talentul histrionic. Abia după ce apare un Sorescu se poate spune că Sîrbu ar putea avea un egal. Numai că relațiile dintre ei nu sunt prea călduroase. Sîrbu îl descria astfel pe poet, în 1986: „…ce face Sorescu? Este un oltean şiret, un poet nu îndeajuns de mare, un pamfletar, recunosc abil, loveşte în cine este gata să moară, nu în cine trebuie să moară. La suprafața lui socialã de con?tiință umanã, el încă tace, nu îşi asumă nici o responsabilitate. Este pentru el şi atât… poate nici nu este nevoie să se ştie că generația mea a suferit atât.” Totuşi, Sorescu îl prețuieşte şi îi va oferi Premiul revistei Ramuri pentru întreaga activitate (1988), iar în 1989 poetul îl vizitează în sfârşit acasă şi îl roagă personal să publice în revistă. Clara Mareş crede mai degrabă că Sorescu dorea astfel să-şi răscumpere o vină: oricum, Sîrbu era pe moarte. Cu Doinaş lucrurile sunt mai complicate. Sîrbu îl consideră în anumite mărturisiri, apăsat de o vină de care el ar şti doar. E vorba de pactul cu Securitatea pe care Doinaş l-a făcut: a devenit turnător pentru a-şi salva pielea. Nu va face decât un an de puşcărie, iar apoi va da referințe bogate despre scriitori din România şi din Occident. De aceea, un anume resentiment al poetului, pe care Sîrbu îl defineşte precis: „Singura sa suferință e cea legată de vanitatea de a nu fi fost perfect la un moment dat. Eu aş fi martorul acestei tache de beauté, să nu mă vadă în ochi... ”, deşi spune mai târziu: „eu l-am iertat, îl consider fratele meu mai mic şi mai slab“. Sub numele de cod Andrei Golfin, Doinaş va da referințe despre Sîrbu, de maniera „fost redactor la revista Teatru. Fost membru al Cercului literar. Foarte inteligent, cam bețiv, lipsit de caracter. Cunoştință foarte apropiată. În prezent, condamnat, nu ştiu precis pentru ce.” În ultimii ani, cei doi se reconciliază. De altfel, Doinaş, care-şi radicalizase opiniile în ultimii ani şi era el însuşi urmărit de Securitate pentru declarații dure la adresa regimului, este cel care va rosti discursul de adio la mormântul lui Sîrbu.
În chestiunea interviului luat de Ion Jianu (agentul „Iancu”, singurul turnător deconspirat), publicat de Clara Mareş într-o addenda a cărții, acesta a fost solicitat de ziarist, colaborator la Înainte, care voia o bagatelă despre monumentele ora?ului. Scriitorul l-a transformat intr-un dialog amplu şi a făcut ample confesiuni. După ce l-a obținut, ziaristul amator s-a dus imediat cu el la Securitate. Este „gestul” vieții sale. Sîrbu a fost încurajat în ultimul an de viață să facă anumite mărturisiri tranşante, având în vedere că în acelaşi an, în revista Steaua, Adrian Marino vorbise pe față despre anii săi de detenție. În plus, iminența morții îl făcea să vorbească franc, chiar dacă spusese deja totul pentru posteritatate în literatura sa de sertar. Viața sa a pendulat între revolta fățişă şi retragerea în lumea scrisului. Spune undeva, în ultimii ani de viață, că vine o vreme când trebuie să tragem perdelele şi să aprindem lampa, aluzie la faptul că trebuie să ne scriem cărțile fundamentale în pofida zgomotului de fond al istoriei. Avea dreptate Virgil Nemoianu, în ultima scrisoare trimisă lui Sîrbu, pe 7 iulie 1989: „Câți dintre conaționali (şi în fond câți dintre contemporanii noştri în general) izbutesc atât de genial (bagă de seamă: îmi măsor bine cuvintele) să unească surâsul Rațiunii voltairiene cu o credință caldă şi întreagă în Ființă (ca obşte umană, ca familie, ca tradiție, ca natură, ca divinitate), aşa cum faci tu? Astfel de performanțe intelectuale şi existențiale reuşeau poate în Weimarul lui Goethe, dar nu se mai văd niciodată în zilele noastre.” Numai că Goethe era mult mai indiferent la mersul istoriei şi mai atent la dezbaterile ştiințifice din epocă. Altă Epocă...
Elogiul lui Nemoianu arunca deja o lumină clară asupra însemnătății unei opere şi unei vieți desfăşurată după coordonatele unui mărturisitor pentru care adevărul primează în fața binelui şi a frumosului. Teroarea istoriei a produs un asemenea mărturisitor (nu a scăpat de Securitate decât în ziua în care a fost depus în mormântul de la cimitirul Sineasca, unde agentul îi face ultimul raport !), iar noi nu ştim cum ar fi evoluat viața şi opera lui Ion D. Sîrbu în afara acestei provocări majore. Sau dacă ar mai fi trăit câteva luni să prindă o revoluție complicată, justă pe fond, minată totuşi de apariția la vârf a unor dinozauri stalinişti pe care scriitorul îi cunoscuse atît de bine. Poate că e mai bine că nu a apucat să vadă impostura cocoțată pe tron şi edictând noi canoane unui popor care, aşa cum el însuşi o spunea, a trecut prin istorie şi ideologii ca gâsca prin apă. Un popor care nu aderă la nimic şi disperă la suprafața lucrurilor, însemnat însă cu semnul suferinței perpetue.
Demnitatea pierdută a scriitorului român
Atunci când citim sau recitim literatura de sertar, romanele, jurnalul sau scrisorile lui Ion D. Sîrbu nu putem să nu fim izbiți de meditația continuă asupra acestei terori a istoriei, aşa cum a făcut-o un scriitor care a fost confruntat el însuşi cu furorul acesteia într-unul dintre cele mai negre capitole al României moderne: „... suntem blestemați, aici la porțile Orientului, condamnați la aşteptare fără alinare, la îndelungă răbdare şi umilință, singura noastră fericire constând în momentele când ne putem bârfi propria nefericire...” („Scrisori către bunul Dumnezeu”, Ed. Apostrof, 1996). Atlet al mizeriei, cum se autocaracteriza, dar şi bufon al Majestății sale, cum îi plăcea să fie în preajma lui Blaga, Ion D. Sîrbu ilustrează cu viața şi cu opera sa felul în care un outsider poate avansa în centrul culturii române printr-o necontenită luptă cu poncifele gândirii dominante, dar şi prin atitudinea cea mai curajoasă pe care o poate avea un om în vremuri tulburi, când majoritatea face pactul – nu cu Mefisto, ci cu un drac mărunt, nu mai puțin omnipotent însă. Spune asta chiar autorul, atunci când se referă la o vizită a lui Ştefan Aug. Doinaş la Craiova, invitat la Colocviile revistei Ramuri, unde traducătorul lui „Faust“ face o impresie intelectuală excelentă auditoriului provincial: „Dacă ar fi fost obligat, ca mine, să mănânce pâine în Oltenia, iscălirea contractului (nu cu un Mefisto, ci cu un drac balcanic rău şi prost) ar fi obligatorie.” Nu ne putem însă închipui un Ion D. Sîrbu semnând contractul cu acest drac balcanic care este Securitatea sau duhul perfid al locului, în ciuda unor insinuări pe care le putem detecta citind dosarul său aflat în arhiva CNSAS, amănunțit expus, în comentarii pertinente, bine structurate de tânăra cercetătoare Clara Mareş într-o carte care a fost un eveniment editorial al anului trecut: Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității (Ed. Curtea Veche, 2011, cu o prefață de Antonio Patraş). Glosele hermeneutice ale Clarei Mareş pe marginea celor 1680 de pagini din dosarul aflat la CNSAS (perioada 1957-1989) disting mai multe etape ale nefericirii unui om confruntat cu teroarea istoriei şi care deplânge faptul de a se fi născut într-un secol deloc binevoitor. Educat la şcoala valorilor estetice, dar şi est-etice (cu formula lui Norman Manea, preluată ulterior de Monica Lovinescu), Sîrbu constată ironic, imediat după terminarea unui război mondial în care fusese subiect implicat, dar şi gânditor al proastei întocmiri a lumii, că suntem copleşiți de libertăți: „am putea spune chiar că ne prăbuşim sub povara atâtor libertăți. Libertatea de a citi oricare dintre ziarele guvernului, libertatea de a asculta orice discurs ținut la radio, libertatea de a vota «în unanimitate» orice sindicat […], libertatea de a muri de foame […], libertatea de a răguşi la oricare din meetingurile groziste […], libertatea de a uita cã ai fost legionar, libertatea de a tăcea din gură” (ziarul Patria, 15 martie, 1946, articol semnat Stentor). Ironia se manifestă în spațiul liber al exprimării jurnalistice, acolo unde încă opinia liberă nu era delict de... Dej-majestate, cum avea să devină în scurt timp după ce comuniştii reuşesc să amuțească o țară întreagă şi să o târască în infernul răfuielilor şi al vindictei generalizate.
Presiunile ideologiei conduse de „apostolii” stalinismului (în mod ironic, unii chiar se numeau aşa, precum Pavel Apostol, cel care la Universitatea din Cluj, unde Sîrbu era asistent la catedra de filosofie, îi cerea insistent să-l denigreze pe Blaga) vor duce la radicalizarea opresiunii asupra intelectualilor din România, a celor care nu acceptau să fie pe linie, cum, din păcate, condeie strălucite ale literaturii române (T. Arghezi, G. Călinescu, M. Sadoveanu, Ş. Cioculescu) aveau s-o facă. Un exemplu de penibil grețos este dat de acomodantul T. Arghezi, mare poet şi la fel de mare oportunist. Chiar dacă Arghezi venea după un necruțător oprobiu al regimului, prin pana infectă a lui Sorin Toma, care îl desființase în Scînteia, în 1948, pentru pretinsa putrefacție a poeziei sale (deşi, în 1945, Arghezi primise Marele Premiu Național), felul în care intră în plutonul celor care preamăresc regimul poate părea uluitor până astăzi. În Glasul Patriei, revista propagandei comuniştilor români pentru vest (apărută inițial în Berlinul de Est şi tipărită abia după 1965 la Bucureşti), Arghezi scrie articole pe linie, ca un perfect recuperat şi reeducat. Potrivit Anei Selejan (în vol. „Glasul Patriei, un cimitir al elefanților în comunism”, Ed. Vremea, 2012), i se publică în revista-flaşnetă articolul Cârmuirea socialistă biruie, publicat anterior în 1952, sub un alt titlu, în Contemporanul, iar din 1965 maestrul (membru al Academiei R. P. R.) îşi dă silința să fie cât mai ditirambic: „Sunt unul dintre martorii în viață ai unui trecut neruşinat şi nemernic... Astăzi, nici plugarii, nici scriitorii nu mai ştiu ce-i suferința şi deznădejdea... ca şi plugarii, ne simțim colectivizați şi noi.” La moartea lui Gheorghiu-Dej, cel mai mare poet al românilor din secolul XX scrie aproape hohotind acest elogiu cernit: „Condeiule al meu de mângâiere, de consolare şi reverie, fă-te om, fă-te țară, fă-te popor, fă-te sarică de spini şi plângi la porțile lumii (...) Gheorghiu-Dej, căruia îi scriam uneori numindu-l Iubite Tov Dej, a pierit dintre noi, cu tinerețea, cu puterile, cu voiniceala lui, adică cu totdeauna (...) Nu m-aş fi gândit o dată cu capul... Nu sunt în stare să cred că Georghiu-Dej s-a isprăvit.” Marii noştri scriitori suferă la pierderea marilor noştri bărbați de stat, mai dihai ca nevestele şi familiile acelora. Motivul e simplu: pecunia non olet.
„Peripravăm peste jilavele gherle piteştine... ”
Am schițat acest cadru al epocii, în care drama lui Sîrbu este pusă deja în ecuația supraviețuirii în onoare sau cu prețul cedării, pentru a putea înțelege mai bine felul în care maşina represiunii comuniste a nivelat conştiințele care nu au abandonat ideea demnității şi a libertății de exprimare. Prin atitudinea sa neconciliantă, adept al valorilor morale transmise de tată, dar şi de maestrul său, Lucian Blaga, Sîrbu este un om care intră în coliziune cu Istoria. Teroarea acesteia nu va întârzia să se facă simțită în viața unui om şi scriitor care ştia deja în 1982 că drama noastră nu contează, că suntem subiecți pasivi, iar lumea e funciar greşită. Sîrbu e arestat prima dată pe 17 septembrie 1957 pentru culpa – imaginară – de a se fi lăsat recrutat de Marcel Petrişor într-o organizație contrarevoluționară, în urma unei discuții ad-hoc purtate la sediul revistei Teatrul, unde lucra din 1956. Adică, anul revoluției maghiare, an critic pentru sistemul concentraționar comunist. Data aceasta e fatidică pentru Sîrbu: el moare pe 17 septembrie 1989... La proces, scriitorul invocă în apărarea sa inclusiv faptul că Mihai Beniuc avea încredere în el, de vreme ce fusese introdus în facultate pentru „a menține spiritul materialismului dialectic”. Credea că inchizitorii săi comunişti vor ține cont de simpatia sa ideologică de stânga. Interesant e faptul că inclusiv Securitatea va pune mai târziu la îndoială faptul că Sîrbu a fost ilegalist, membru de partid. Pe 12 martie 1958, când Sîrbu era deja condamnat, Securitatea număra 9884 ofițeri, 3375 subofițeri, 5816 angajați şi 11193 angajați civili, adică 18656 persoane: cât o uzină falnică, 23 August sau Electroputere. Efectivele trupelor Securității erau de 57185 de persoane, o armată la care nu visa nici Mihai Viteazu când lupta pentru unificarea românilor. În schimb, pentru dezbinare, comuniştii găsiseră oamenii necesari. Sîrbu face puşcărie grea. Trece prin lagăre şi detenții grele. Expresia lui ironică şi care ne face pe noi cei de azi să râdem nu poate acoperi, totuşi, suferința îndurată în cei şapte ani de recluziune forțată: „să nu uit că drumul spre Blaga trece prin Caragiale, drumurile spre Roma trec prin Istanbul sau Kiev, drumul spre Dostoievski obligă să peripravăm peste jilavele gherle piteştine”. Va fi coleg de „gherlă” cu învățați ca Sergiu Al. George, Al. Paleologu şi râsul său stenic, sănătos va risipi îngrijorările multor comilitoni de suferință în calvarul acelor ani.
Pe 1 august 1964, după eliberarea din februarie 1963, Sîrbu e angajat la Teatrul Național Craiova, după ce scăpase din mina de la Petrila şi ajunsese pentru scurt timp la teatrul din Petroşani. Nici acum nu se ştie cum a fost îndrumat să vină aici, cert este că primul său director, Alexandru Dincă, îl primeşte în acest post în care strălucise cândva Liviu Rebreanu, chiar dacă doar un an, în directoratul lui Emil Gârleanu. Pe 15 septembrie 1964, primul său informator, un oarecare „Sorin Vidan”, dă deja primul raport despre Sîrbu la noul său loc de muncă. Numele colonelului de securitate care îl are în primire: Lăzărescu. Este în urmărirea Serviciului III al Securității Dolj. Între 1965 şi 1967, zece informatori sunt mobilizați pe urmele sale. Tare instructivă ar fi o carte cu titlul „Pe urmele lui Ion D. Sîrbu”, semnată olograf de turnătorii săi, mai ales că unii dintre ei sunt în viață şi au şi veleități literare. În octombrie 1965, Sîrbu ținea conferințe la Universitatea Populară, unde era atent monitorizat, întrucât atenta la mințile fragede ale tineretului, infestate de idealism, după cum se exprimă un sicofant al său. Informatorul „Filip Traian” îl descrie astfel pe 20 februarie 1967: „aprins, pasionat, capabil oricând să facă paradă de cultură... este un intelectual deosebit de informat, în stare să capteze în acelaşi timp. L-am ascultat în cercuri de prieteni, la conferințele ținute în sala TNC etc.”. Tot nu se găsesc în arhivele TNC acele conferințe, poate că informatorii le-ar putea reproduce din memorie sau Securitatea le-ar putea avea înregistrate. Pentru informatorul „Dugan”, un dramaturg bucureştean, dimpotrivă, Sîrbu este un prost scriitor de teatru, scrie o proză şcolărească, iar în discuții despre filozofie şi literatură repetă ce au spus alții. Cel mai prolific agent de după 1967 este „Oroş Ion”, redactor la Ramuri, aşa cum mai târziu va fi, tot la Ramuri, Gigi Niculescu. Ramuri, baza intelighenției craiovene, veghea neabătut. „Oroş” arăta cum se înfuriase Sîrbu atunci când revista i-a respins publicarea unui fragment dintr-o piesă de teatru. Motivul invocat: misticism. Clara Mareş explică la un moment dat de ce nu au fost deconspirați informatorii (aşadar, se cam ştiu): pentru a nu se declanşa o „vânătoare de vrăjitoare”. Unii dintre ei au fost, chipurile, racolați împotriva voinței lor şi ar putea avea de suferit. Atunci, de ce Ion Jianu, jurnalistul de la cotidianul Gazeta de Sud, un informator din perioada ultimă a vieții lui Sîrbu, apare cu numele său? Pentru că e Prîslea şi nu are „portanța” socială şi culturală a celorlalți sicofani? Să fim serioşi!
„Un Robinson nătâng multilateral traumatizat”
Interesant e faptul că, la un moment dat, piesa cu titlul provizoriu, „Mireasa bunelor intenții”, nu va primi avizul TNC pentru a fi jucată. Ea era propusă pentru a intra în repertoriul teatrului în locul piesei „Iona”, de M. Sorescu, care nu putuse trece de cenzură. Nu se putea Sorescu, dar nici Sîrbu. Autoritățile vremii îşi prețuiau scriitorii cum se cuvine. Piesa refuzată se va numi mai târziu „Arca bunei speranțe” şi va fi jucată în chiar ziua morții scriitorului, pe 17 septembrie 1989. Au şi dramele soarta lor. Tot „Oroş” îl toarnă la Securitate pe Sîrbu, care spusese franc: „preluarea de către tov. Ceauşescu a conducerii Consiliului de Stat, ca şi propunerile privind reorganizarea teritoriului administrativ al țării reprezintă cea mai nedemocratică reformă pe care a cunoscut-o vreodată țara noastră; de fapt ea nu este altceva decât desființarea oricărei forme democratice şi este trecerea puterii de partid şi de stat într-o singură mână...” Afirmația este esențială (suntem în 1968) pentru a înțelege cât de lucid era Sîrbu în a înțelege şi denunța prefigurarea cultului personalității, felul în care N. Ceauşescu intenționa să acapareze puteri totalitare. Ne reamintim că la Congresul al XII-lea (1974), mult după această critică a lui Sîrbu, C. Pârvulescu îi aducea liderului PCR cam aceleaşi imputații. Astfel de afirmații îi fac pe şefii Securității doljene să-i deschidă scriitorului Dosar de Urmărire Informativă (DUI). Brusc, scriitorul se vede săltat în clasa indivizilor periculoşi pentru regim! Din noiembrie ‘68 în casa soților Sîrbu sunt instalate microfoane de ascultare. Cu toate acestea, istoria pare conciliantă cu scriitorul: piesa „Sovrom-cărbune”, pentru care suferise detenția, este acum jucată la TNC sub titlul „Frunze care ard”. Viclenia istoriei, nu doar teroarea, este mereu prezentă în destinul acestui scriitor incomod.
În 1968, în plin furor propagandistic al regimului care edita Glasul Patriei, unde colaborau G. Călinescu, N. Crainic, R. Gyr, Ş. Cioculescu, T. Arghezi, Sîrbu nutrea idealul editării unei reviste, care urma să se numească „Sinteze” sau „Europolis”. Colaboratorii revistei ar fi fost cu toții foşti puşcăriaşi politici: Cotruş, Balotă, Marino, Noica. Revista nu a apărut, chiar dacă se intenționa aducerea lui D. Ghişe în redacție, pentru ca publicația să nu fie făcută doar de indivizi cu trecut dubios. În 1969, Sîrbu vrea să demisioneze de la TNC, însă cererea nu-i este aprobată. Ofițerul său de caz, lt.-major Olimpian Ungherea, devenit mai târziu autor de cărți şi mason impenitent, vrea să-l umilească public, într-un „cadru lărgit cu notabilități din cultură şi artă”, dar superiorul său îi barează elanul. La Craiova, Sîrbu se simte, potrivit spuselor sale, „ca un Robinson nătâng multilateral traumatizat”, aflat pe o „insulă a umbrelor.” Adăuga faptul că în capitala Olteniei se simțea ca şi când ar fi fost „mutat într-o altă țară, în mijlocul altui popor”. Clara Mareş afirmă, cumva sentențios, că nefericirea lui se adaugă altei nefericiri a predecesorilor săi Maiorescu, Rebreanu, Gârleanu. Nu ştiu de primul (deşi nu a stat decât 8 ani aici, cât era copil), dar ultimii doi au depus suflet, inteligență şi muncă la TNC. Rebreanu şi-a cunoscut fericirea, pe viitoare soție Fanny, aici, chiar dacă nu a stat decât un an. Singurul despre care se poate spune că a intrat în conflict cu spiritul locului a fost, într-adevăr, Gârleanu, silit să plece în urma unui scandal.
O vocație a Securității: scriitorul român
În octombrie 1969, Sîrbu iese pentru prima oară în afara țării, în Bulgaria, cu trupa TNC. Se interesează de posibilitatea reabilitării sale, dat fiind faptul că Doinaş sau Marino reuşiseră acest lucru. Pe 2 decembrie 1969 merge la Securitate, pentru „atenționare”, unde discută cu lt.-col. Lungu Gheorghe şi cu maiorul Ştefan Alexie, ultimul devenit mai târziu şef al Direcției de Contraspionaj a Securității şi adjunct al lui Iulian Vlad. De notat că Iulian Vlad, care se va implica şi el în dosarul de urmărire al lui Sîrbu (va veni special la Craiova atunci când, alarmată, Securitatea Dolj va bănui că Sîrbu vrea să rămână în Occident), ca şi Alexie, erau olteni get-beget. Ceauşescu avea încredere în spionii care proveneau din Oltenia. Ei îi vor fi fideli pînă la capăt. În urma discuției, Sîrbu face o impresie bună şi se decide închiderea operațiunii „Şerbănescu” (numele dosarului său de urmărire). Însă în 1973, acelaşi Alexie cere pătrunderea secretă în casa scriitorului pentru instalarea ATM (Ascultarea Telefoanelor Internaționale), precum şi efectuarea unei percheziții secrete pentru a vedea ce mai ascunde scriitorul în sertarele sale, iar în 1978 îl descrie ca fiind „vicios şi descompus moral... cu atitudine ostilă regimului comunist şi culturii sale.” Urmează un interval de acalmie; Sîrbu are succes ca dramaturg, e tradus, jucat inclusiv în străinătate, dar suferă pentru că nu e membru deplin al USR, în Craiova, ne spune autoarea, nu este salutat pe stradă, iar sălile unde conferențiază rămân goale. În 1973 este din nou deschis DUI. Se întâlnise cu regizorul britanic Richard Eyerr şi autoritățile bănuiau că ar fi vrut să plece din țară. Pe 1 noiembrie 1973 iese la pensie, pe caz de boală. Diagnosticul (după o internare la Spitalul 9 din Bucureşti): melancolie depresivă. Informatorul „Gigi Niculescu” îl suspectează însă: prea e vesel după pensionare! Informatorul „Vasile Vasile” de la Oficiul de Pensii Craiova crede că l-a dibuit: „S-a prevalat de o cantitate de superioritate intelectuală ?i a reuşit să-şi joace rolul până la capăt.” Nu e uşor să fii „actor” cu un asemenea observator. Oricum, trebuia să se pensioneze, pentru că după 1972 exista un ordin prin care secretarii literari trebuiau să fie membri de partid. Un alt informator... informa inclusiv despre faptul că soția sa, Elisabeta, trăia cu teama ca Sîrbu să nu mai calce în străchini, oricât de degajată ar fi vrut să pară în societate. Ştia doamna ce „bestie” ține în casă!
Din 1974 intră în scenă maiorul Vâlceanu Ion, cel care se va ocupa de Sîrbu până la moartea autorului. Când dur, când binevoitor, Vâlceanu face din Sîrbu figura legendară a carierei sale. Îl cheamă la sediu sau îi face vizite acasă, îi pune diagnostice medicale greu de dedus din competențele sale profesionale, de genul celor puse de Ştefan Alexie, evident „seniorul intelligence-ului românesc”, după cum l-a caracterizat la moarte un ziarist craiovean iubitor de «inteligență» spionistică. El plasează câțiva informatori în jurul lui Sîrbu – după 1982 se disting numiții „Theodor”, „Gigi Niculescu” şi „Toma”, cotați ca intelectuali şi scriitori (vorba vine, aceştia nu au operă, se remarcă doar prin veleități). „Toma Alexandru” a fost recunoscut şi de alți scriitori craioveni care au fost urmăriți de Securitate ca fiind un ziarist şi poet-trompetă care a lucrat la ziarul județean de partid, Înainte. „Toma Alexandru”, care apare şi în dosarul scriitorului Jean Băileşteanu sau al regizorului Mircea Cornişteanu, dădea referințe despre nemulțumirile lui Sîrbu în ceea ce priveşte jucarea şi receptarea pieselor sale (în 1981 i se jucase, masacrată, piesa „Simion cel drept”, închinată lui Blaga). Jocurile Securității din această perioadă sunt cele ale pisicii cu prada sa: nu îi dau paşaport lui Sîrbu, ci doar... soției, deşi el era cel invitat în RFG. Îl trimit pe scriitor de la Ana la Caiafa. Sîrbu îi scrie preşedintelui USR, D. R. Popescu, despre nemulțumirea sa, dar şeful breslei (neales de aceasta, ci uns de PCR) nu răspunde şi nici nu rezolvă solicitarea de paşaport a lui Sîrbu. Tace cu premeditare.
Relații controversate: Doinaş, Sorescu
Sîrbu este un corp străin într-o Craiovă turcită, cu veleitari puhoi, cu prea puțini creatori autentici. În Craiova au fost numărați aproape 30 de turnători aflați pe urmele sale, începând cu redacția Ramuri, continuând cu TNC, radioul şi ziarul locale şi terminând cu restaurantele unde Sîrbu îşi desfăşura talentul histrionic. Abia după ce apare un Sorescu se poate spune că Sîrbu ar putea avea un egal. Numai că relațiile dintre ei nu sunt prea călduroase. Sîrbu îl descria astfel pe poet, în 1986: „…ce face Sorescu? Este un oltean şiret, un poet nu îndeajuns de mare, un pamfletar, recunosc abil, loveşte în cine este gata să moară, nu în cine trebuie să moară. La suprafața lui socialã de con?tiință umanã, el încă tace, nu îşi asumă nici o responsabilitate. Este pentru el şi atât… poate nici nu este nevoie să se ştie că generația mea a suferit atât.” Totuşi, Sorescu îl prețuieşte şi îi va oferi Premiul revistei Ramuri pentru întreaga activitate (1988), iar în 1989 poetul îl vizitează în sfârşit acasă şi îl roagă personal să publice în revistă. Clara Mareş crede mai degrabă că Sorescu dorea astfel să-şi răscumpere o vină: oricum, Sîrbu era pe moarte. Cu Doinaş lucrurile sunt mai complicate. Sîrbu îl consideră în anumite mărturisiri, apăsat de o vină de care el ar şti doar. E vorba de pactul cu Securitatea pe care Doinaş l-a făcut: a devenit turnător pentru a-şi salva pielea. Nu va face decât un an de puşcărie, iar apoi va da referințe bogate despre scriitori din România şi din Occident. De aceea, un anume resentiment al poetului, pe care Sîrbu îl defineşte precis: „Singura sa suferință e cea legată de vanitatea de a nu fi fost perfect la un moment dat. Eu aş fi martorul acestei tache de beauté, să nu mă vadă în ochi... ”, deşi spune mai târziu: „eu l-am iertat, îl consider fratele meu mai mic şi mai slab“. Sub numele de cod Andrei Golfin, Doinaş va da referințe despre Sîrbu, de maniera „fost redactor la revista Teatru. Fost membru al Cercului literar. Foarte inteligent, cam bețiv, lipsit de caracter. Cunoştință foarte apropiată. În prezent, condamnat, nu ştiu precis pentru ce.” În ultimii ani, cei doi se reconciliază. De altfel, Doinaş, care-şi radicalizase opiniile în ultimii ani şi era el însuşi urmărit de Securitate pentru declarații dure la adresa regimului, este cel care va rosti discursul de adio la mormântul lui Sîrbu.
În chestiunea interviului luat de Ion Jianu (agentul „Iancu”, singurul turnător deconspirat), publicat de Clara Mareş într-o addenda a cărții, acesta a fost solicitat de ziarist, colaborator la Înainte, care voia o bagatelă despre monumentele ora?ului. Scriitorul l-a transformat intr-un dialog amplu şi a făcut ample confesiuni. După ce l-a obținut, ziaristul amator s-a dus imediat cu el la Securitate. Este „gestul” vieții sale. Sîrbu a fost încurajat în ultimul an de viață să facă anumite mărturisiri tranşante, având în vedere că în acelaşi an, în revista Steaua, Adrian Marino vorbise pe față despre anii săi de detenție. În plus, iminența morții îl făcea să vorbească franc, chiar dacă spusese deja totul pentru posteritatate în literatura sa de sertar. Viața sa a pendulat între revolta fățişă şi retragerea în lumea scrisului. Spune undeva, în ultimii ani de viață, că vine o vreme când trebuie să tragem perdelele şi să aprindem lampa, aluzie la faptul că trebuie să ne scriem cărțile fundamentale în pofida zgomotului de fond al istoriei. Avea dreptate Virgil Nemoianu, în ultima scrisoare trimisă lui Sîrbu, pe 7 iulie 1989: „Câți dintre conaționali (şi în fond câți dintre contemporanii noştri în general) izbutesc atât de genial (bagă de seamă: îmi măsor bine cuvintele) să unească surâsul Rațiunii voltairiene cu o credință caldă şi întreagă în Ființă (ca obşte umană, ca familie, ca tradiție, ca natură, ca divinitate), aşa cum faci tu? Astfel de performanțe intelectuale şi existențiale reuşeau poate în Weimarul lui Goethe, dar nu se mai văd niciodată în zilele noastre.” Numai că Goethe era mult mai indiferent la mersul istoriei şi mai atent la dezbaterile ştiințifice din epocă. Altă Epocă...
Elogiul lui Nemoianu arunca deja o lumină clară asupra însemnătății unei opere şi unei vieți desfăşurată după coordonatele unui mărturisitor pentru care adevărul primează în fața binelui şi a frumosului. Teroarea istoriei a produs un asemenea mărturisitor (nu a scăpat de Securitate decât în ziua în care a fost depus în mormântul de la cimitirul Sineasca, unde agentul îi face ultimul raport !), iar noi nu ştim cum ar fi evoluat viața şi opera lui Ion D. Sîrbu în afara acestei provocări majore. Sau dacă ar mai fi trăit câteva luni să prindă o revoluție complicată, justă pe fond, minată totuşi de apariția la vârf a unor dinozauri stalinişti pe care scriitorul îi cunoscuse atît de bine. Poate că e mai bine că nu a apucat să vadă impostura cocoțată pe tron şi edictând noi canoane unui popor care, aşa cum el însuşi o spunea, a trecut prin istorie şi ideologii ca gâsca prin apă. Un popor care nu aderă la nimic şi disperă la suprafața lucrurilor, însemnat însă cu semnul suferinței perpetue.