Eseuri
Ioan Buduca
TEMEIUL ULTIM
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
Temeiul ultim al ființei nu este unul singur, fie el timpul, adevărul sau altul. Este un plural. Este legiune. Acesta este adevărul ultim al gândirii heideggeriene despre temei, nu este temei-ființă, ci temei-devenire. Este ceea ce înțelesese şi Noica când a fixat acest ultim temei în expresia „devenirea întru ființă”. Heidegger, cel al primului temei, considerat a fi timpul, înțelesese, încă din timpul anilor publicării primelor două secțiuni din Sein und Zeit, că a gândi în orizontul unui temei singular conduce la riscul ipostazierii ființei şi produce o metontologie. Este chiar expresia sa acest cuvânt compus din metafizică şi ontologie. Încercând să rămână pe teren fenomenologic, Heidegger înțelegea că, la pândă, în curtea fenomenologiei, stă ascuns, undeva, esențialismul teologic, iar gândirea care vrea să dispună de indisponibilul ființei produce, chiar fără să-şi propună, o violență hermeneutică de natură teologică: a vrea să fii stăpân peste un gând infinit gândibil.
Wittgenstein trecuse şi el prin porțile acestei erori. După ce a crezut că toate falsele probleme ale filosofiei ar fi date prin limbaj, a revenit şi şi-a recunoscut greşeala. În aceeaşi perioadă, cu doar câțiva ani înaintea lui Heidegger, un filosof convertit întru teosofie, Rudolf Steiner, a recunoscut că eroarea dorinței de a te înstăpâni asupra infinitudinii din interiorul finitudinii umane şi a finitudinii filosofiei poate fi depăşită, dar nu venind din direcția metafizicii, cum venea gândul filosofiei, ci venind din direcția unei cosmologii spirituale. Temeiul ultim al faptului-de-a-fi din gândul despre ființă poate fi sur-prins, gândea Steiner, dacă gândirea însăşi se face pe sine organ de percepție. Cum se percepe pe sine gândirea? Acesta era orizontul de inteligibilitate hermeneutică în care era aşezată gândirea lui Steiner. Cum află gândirea despre sine că este gândire, iar, dacă află că este altceva decât percepție, cum află ce este ea dincolo de simplele percepții, cum află dacă are o anumită independență față de simțuri şi ce conținut se află în interiorul acestei non-dependențe?
Pentru Steiner, întrebarea despre gând era mai originară decât aceea despre ființă, fie şi numai pentru că întrebarea despre ființă este deja un gând. Cine (ce) gândeşte într-un gând? – aceasta era, după Steiner, poarta prin care vom afla ceva şi despre faptul-de-a-fi din întrebarea despre ființă. Răspunsul lui este o lemniscată tautologizantă: într-un gând uman gândeşte un gând cosmic. Descrierea descriptivă (fenomenologică) a acestei tautologii în formă de lemniscată (spirală în timp) ia forma unei cosmologii a spiritului (gândul cosmogonic), iar descrierea gândului uman ia forma unei antropogonii. După care Steiner nu mai are nevoie de limbajul filosofic, evadează din puşcăria pe care a încercat să o demanteleze Wittgenstein, dar evadează totodată şi din puşcăria în care era aşezată întrebarea despre ființă dat fiind că, de la bun început, gândul lui Steiner era că faptul-de-a-fi al ființei este chiar devenirea ființărilor întru conştientizarea lemniscatelor tautologice ale evoluțiilor cosmo-umane.
Faptul-de-a-fi uneşte, la Steiner, în-tot-de-a-una, gândul din stele şi gândul din ființele umane cu propria lor gravitație materială. Astfel că aparența spiritualistă a gândirii sale trece într-o aparență fizicalistă, iar monismul său spiritualist apare ca dualism. Ceea ce spune că şi reciproca este adevărată. Şi-şi-ul steinerian (şi spirit, şi materie) este mereu nici-nici (nici materie, nici spirit): doar gând tautologizant, din ce în ce mai conştient de sine.
***
Ai zice, urmărind trecerea gândului steinerian prin imaginație, inspirație şi intuiție (stadiul în care tautologismul este deja foarte sus situat), că uitarea întrebării despre ființă, constatată de Heidegger în istoria metafizicii, ar putea fi o viclenie a gândului însuşi, care n-ar avea cum să nu se ştie pe sine (la nivel intuitiv) ca fiind mai originar. Ai zice că felul în care ființa se sustrage din peisajul tautologiei tocmai spre a face mai vizibil acest peisaj cu tautologia sa cu tot este chiar viclenia ei: căci ceea ce se arată sustrăgându-se totodată nu este faptul-de-a-fi în sine ci inteligibilitatea celor care sunt pentru că sunt, a celor care nu mai sunt pentru că au fost şi a celor ce vor fi dat fiind că ființa este devenirea.
***
Noi gândim în imagini: gândul nostru este imagine. Gândul Zeilor este ființă vie. Gândul cel mai înalt, acela din interiorul lemniscatei care e Logosul, are a fi zeu.
***
Iată un experiment de gândire altfel imaginală decât gândirea care transformă în imagini percepțiile: să ne imaginăm un film al evoluțiilor ființei umane de la alfa la omega. Pentru fiecare milion de ani, să ne imaginăm o singură secvență de film. Aşadar, fiecare milion de ani va avea alocată o singură fotogramă, iar 24 de fotograme vor curge pe ecran într-o secundă. O singură fotogramă, aşadar, pentru a-l arăta pe om aşa cum arată el în primul milion de ani ai primei sale „copilării” şi aşa mai departe. Să zicem, împreună cu descrierile cosmologiilor cuantice, că avem de la alfa până în prezent 14 miliarde de ani, iar din prezent până la omega ar mai fi încă 14 miliarde de ani. Total, 28 de miliarde de ani. Aşadar, filmul nostru ar avea 28 de mii de fotograme şi s-ar derula într-o mie de secunde.
Ce am vedea pe ecran? Metamorfoze. Maimuța s-ar metamorfoza, la un moment dat, în om? Surpriză! Maimuța are să apară ca un rebut al evoluțiilor (metamorfozelor) omului. Am vedea mai întâi ce? Nimic. Am auzi ceva: un sunet curgător. Am vedea apoi lumini curgătoare. Apoi am vedea valuri de foc. Apoi, valuri de aer. În eonul valurilor de foc, am vedea o formă consistentă (rezistând în formatul ei) care ar începe să se metamorfozeze. Am vedea, mai apoi, cum forma de căldură ar lua în consistența ei elemente de apă lichidă şi gazoasă. În eonul valurilor de foc răcit întru consistență aeriană, am vedea formele metamorfotice luând în consistența lor elemente minerale. (Suntem, aici, desigur, în era formării Pământului mineralizat).
În cursul acestei ere a consistențelor mineralizate, am vedea forma inițială, deja mult metamorfozată, miscându-se la suprafața Pământului. Mai întâi, în forma unor plante târâtoare. Apoi, în forma unor plante-animal (stând pe patru labe). Apoi, în forma unor animale care se ridică în patru labe. Am vedea, apoi, forma omului de azi (metamorfotic în continuare) şi am vedea maimuța încetinindu-şi mişcarea metamorfotică (la fel ca animalele anterioare, cele care mergeau în patru labe).
Spre omega, în ultimele 300 de secunde ale filmului nostru, am vedea forma omului transformându-se în ceva care ar avea trei picioare şi două aripi, în poziția capului de azi având locul care azi găzduieşte inima. Vedeți? Acesta era răspunsul pe care îl aştepta Sfinxul la întrebarea: „Cine în copilărie merge în patru labe, în tinerețe merge în două picioare şi la bătrânețe în trei?”.
Sfinxul era reprezentarea Cunoaşterii Oculte. Răspunsul pe care îl ştim de la greci era unul analogic: aşa cum omul de azi are, la bătrânețe, două picioare şi un toiag, omul de la capătul evoluțiilor sale va avea trei organe de locomoție.
Ce era şi ce este, aşadar, Cunoaşterea Ocultă?
Heidegger, studiind ideea de adevăr a grecilor, a înțeles profund corect: adevărul este un mister care arată şi totodată sustrage ceva arătării. În imaginea noastră: când arată un om în patru labe, sustrage arătarea lui ca târâtoare; când arată un om în două picioare, sustrage arătarea lui în patru labe; şi aşa mai departe.
Cine şi cum ar putea vorbi despre ceea ce se arată? Ştiința. Filosofia. Dar despre ceea ce a fost sau va fi sustras? Cunoaşterea a ceea ce a fost sau va fi sustras este rezervată inițiaților. Cunoaşterea celor sustrase (a celor care sunt deja sau care vor fi sustrase) nu are cum să fie numită altfel decât a şi fost numită: ceea ce se sustrage, adică, iată, ceea ce se ocultează. Sfinxul a fost trimis să arate lumii cum arată cunoaşterea, laolaltă, a adevărului ca arătare şi a adevărului ca ocultare: ceva se arată, aşa, aidoma omului, iar ceva se ascunde, aşa, aidoma leului – care a fost o formă anterioară a omului. Darwin al inițiaților: evoluția este ființa.
Dar cum au obținut inițiații certitudinea cunoaşterii a ceea ce se ocultează?
Azi se vorbeşte tot mai mult despre materia neagră şi despre energia neagră. Încă din 1906 (atenție la an!), Steiner vorbea despre această materie: îi spunea „materie negativă” sau „antimaterie”. Tot filmul evoluțiilor cosmogonice şi antropogonice, pe măsură ce au loc, rămâne înregistrat, arhivat, „pe pelicula” acestui fel de „materie”. Ea este, de fapt, una din stările de agregare a „materiei” celeste: altfel spus, ea este una dintre stările de agregare ale spiritului care curge (ca fiind creat) din „inima” Logosului. Memoria Lui.
Ei, bine, şi cum accesau inițiații această „peliculă” de „materie negativă”? Întrebarea este de rea credință! Existența Sfinxului este dovada faptului că „pelicula” Akasha (numele ei sanscrit) a fost accesibilă. În viitor, va fi accesibilă, din nou, pentru toți cei care vor beneficia de toate „fructele” evoluțiilor (mai puțin, desigur, pentru cei care vor fi viitoarele maimuțe ale stadiilor metamorfice ale ființei umane).
***
„Nenăscuții câini pe nenăscuții oameni îi latră”. Este un vers dintr-un poem al unui poet român. „Nemurire-Nenaştere; numai cel care le înțelege pe amândouă înțelege Veşnicia”. Este o dedicație pe o carte, dedicație scrisă în 1914, de Rudolf Steiner, cel care explica, în altă parte: „Dacă vrem să înțelegem omul pe deplin în entitatea lui, avem nevoie, pe lângă cuvântul nemurire, de cuvântul nenaştere”.
Omul cu trei organe de locomoție terestră şi cu două aripi pentru locomoția supraterestră este nenăscut. N-avem cum să considerăm validă, în legătură cu acest stadiu uman, problema nemuririi. Problema nemuririi o pune omul în stadiul său mineral, când este dotat cu un trup vulnerabil, muritor. Atunci, care este subiectul nemuririi umane? Entitatea. Adică? Adică acel ceva care a fost cândva umblător în patru labe, umblă acum pe două picioare şi va avea cândva trei picioare şi două aripi.
Adică, mai exact, suma supratemporală a tuturor metamorfozelor temporale ale omului. Când sunt în trup mineral (sau vegetal, sau în trup de căldură înfocată), pot eu, acela, să cunosc peisajul supratemporal al tuturor stadiilor mele temporale? Eu, acela, nu pot. Dar există un Eu în mine, care nu sunt chiar eu, acela, care poate: este Eul superior (nici născut, nici muritor), acela care construieşte din interiorul Logosului logica fiecărui peisaj şi logica tuturor stadiilor. Am acces acolo? Nu. Eu, acesta, nu am. Dar Eul superior are acces la mine. Şi mi se comunică. Atunci eu devin inițiat. Pot iniția mari programe cognitive. Pot iniția religii sau ştiințe sau pot iniția căile către unificarea tuturor religiilor şi a tuturor ştiințelor.
***
Chiar şi eu, acesta, am fost, cândva, nenăscut? Fireşte. Şi ce eram, atunci? Aceeaşi entitate creată. Creată spre a trece din stadiu în stadiu, iar acum, în stadiul mineral, din nenaştere în existență, din existență în moarte, şi din murire în nemurire. Toate acestea la un loc fiind nemurirea mea: adică ceva care mă face, microcosmic, asemenea macrocosmicului meu Eu superior.
***
Ultimul temei, aşadar, acela pe care îl căuta ontologia? Eul macrocosmic. Logosul. Din „istoria” evoluțiilor prin care Eul macrocosmic devine eu microcosmic pentru ca, finalmente, cele două părți ale acestei ecuații (ale acestei simetrii) să se reîntâlnească într-o conştiență cosmică atotcuprinzătoare, din „istoria” acestor evoluții avem următoarele urme: materia sonoră, materia luminoasă, materia calorică, aerul, apa, pământul (mineralitatea), vegetalele, animalele, omul de azi.
***
Viața este, desigur, un proces chimic, zic savanții. Au dreptate, în sensul acesta: viața poate exista şi pe un suport chimic. Dar este viața doar asta? Eul meu este viață? Aş zice că da. Pe ce suport există el? În orice caz nu doar pe unul fizic sau chimic. De unde ştiu? E adevărat că eul meu individual (acest microcosm personal) s-a putut conştientiza pe sine abia în eonul mineral al evoluțiilor ființei umane, dar şi pe vremea când era neînstare a se conştientiza pe sine (de pildă, în eonul caloric, în cel aerian, ori în cel aquatic), eul meu (condus de Sus, de inginerii Creației) era tot al meu şi era pregătit să fie al meu, nu al altcuiva.
„Personalitatea este bunul cel mai de preț”, zicea Goethe. Logosul însuşi este Persoană (Eu). El este „Eu Sunt”-ul din cunoscutul episod biblic al convorbirii lui Moise cu Dumnezeu. După ce vom fi consolidat personalitatea eului nostru individual, ea rămâne întru Veşnicie personalitate, chiar dacă fluxul evoluționar ne va fi dus deja în stadiile unor existențe fără suport fizico-chimic, de felul existențelor eterice (corespondente analogic celor aquatice), astrale (corespondente celor aeriene) sau spirituale (corespondente celor calorice).
Nu poți face ştiință, e drept, cu ipoteza că viața există şi fără suport fizico-chimic. Ce poți face? De făcut, n-ai ce face. Dar poți rămâne deschis comunicărilor de Sus care au transmis eurilor noastre individuale misterele vieții fără de suport mineral (fizico-chimic). Iată, eu sunt Eu Sunt-ul, n-am pic de mineralitate în mine. Mă auzi. Dar nu mă vezi. Înțelegi? Eu sunt înțelesul. Inteligibilitatea. Orizontul oricărui înțeles. (Hermes, i-au zis egiptenii. Hermeneutică, îi zicem noi acestui orizont).
***
Prin urmare, putem concepe această inversare de paradigmă: nu fizica şi chimia dau, finalmente, biologia şi psihologia, ci psihologia cosmogonică şi biologia macrocosmică dau cele ce sunt, finalmente, fizice şi chimice, microbiologie şi micropsihologie. Antroposofia susține că aceasta este paradigma adevărului.
***
Legile fizicii sunt aceleaşi peste tot, în orice punct al universului. Aşa ştiam până de curând că stau lucrurile. Nu mai stau aşa. Totul e pe dos, acum: un univers este, acum, acel punct dintr-un megavers unde legile fizicii sunt această colecție completă, iar un alt univers este acel alt punct dintr-un megavers unde, dimpotrivă, colecția completă este alta. Ar fi, zice teoria actuală, zece la puterea 500 de altfel de puncte în megavers: cel mai mare număr care a apărut vreodată dintr-o teorie.
Nu mai poți vorbi de un temei ultim decât în universul tău. Fiecare univers cu temeiurile sale ultime. Viața inteligentă are a fi posibilă într-o colecție limitată de puncte din megavers: zece la puterea 120. Legiune, am zis că ar fi zis Heidegger însuşi când s-a resemnat cu inexistența unui temei ultim singular al faptului-de-a-fi. Dar, considerând faptul-de-a-fi numai în punctele unde e posibilă viața inteligentă, zece la puterea 120 nu mai este o legiune. Este aproape o infinitate.
***
Aşa arată, acum, paradigma lumilor materiale: aproape o infinitate de feluri-de-a-fi ale faptului-de-a-fi. Ontologia a fost pulverizată ca posibilitate a gândirii. A fost, într-adevăr? Dar ideea de lege fizică (oricât de mare ar fi diversitatea de colecții complete în care este desfăşurată)? De ce nu ar fi ea însăşi temeiul ultim al lumilor materiale? Nu se face o astfel de regândire a temeiului. Oare de ce? Acum ştim de ce: pentru că ar fi ca şi cum ai accepta infinitatea condițiilor legale ca premiză a finității. Dar această aproape-infinitate nu era cunoscută fizicienilor până spre anul 2000. De ce nu a apărut în vechea paradigmă, propunerea legii ca temei ultim?
Fizica modernă s-a mişcat cu o viteză care i-a lăsat mult în urmă pe filosofi. Ca şi generalii de armată bătrâni, şi filosofii sunt strategi ai războaielor care au avut loc deja şi oarecum impostori în războiul de sub ochii noşti. Dar lucrurile chiar aşa ar trebui să arate, ceea ce vrea să spună că, la ora actuală, adevărații gânditori vin (trebuie să vină) din sfera cosmologilor şi nu au cum să vină din sfera filosofiei câtă vreme ştiințele cosmologice sunt încă în plină fierbere cognitivă şi experimentală.
Cosmologiile moderne (acelea care caută unificarea mecanicii cuantice şi a relativității generale) fac paşi importanți într-o direcție profetizată de Rudolf Steiner: ca să găsim temeiul singular, iar nu legiuni aproape infinite de temeiuri singulare, incomunicante, trebuie să răsturnăm toate răsturnările moderne şi să punem spiritul drept cauzalitate a materiei. Abia aşa vom putea ieşi din muzeul colecțiilor de cosmologii spre a descoperi singularitatea cosmogoniei (cu sau fără antropogonie în ea). Principiul antropic caracterizează universul acesta. Dar cel care i-a dat pe serafimi sau pe heruvimi nu erau, desigur, antropogonie.
***
Lucrările Verbului
Lumea patru-dimensională,
spațiu şi timp,
a fost, la început, căldură.
Căldura primordială a apărut,
când a apărut (Big Bang),
prin compactificarea unor dimensiuni spirituale până spre zero.
Şapte ar fi fost acele dimensiuni
pur matematice
care s-au compactat.
(S-au înfăşurat de şapte ori
în jurul propriului lor ax:
Logosul).
Asta este şi ipoteza
cea mai puternică
din teoria corzilor:
“cei şapte îngeri din fața Tronului”.
Viața, când i-a venit rândul
să apară,
urma să fie
desfăşurarea celor şapte
dimensiuni spirituale
înfăşurate înainte de începuturi.
Cum i-a venit rândul
să apară?
Iată cum!
Căldura a continuat compactarea
şi s-a format
mediul gazos
(elementul aer).
Orice compactare aduce
în ființă
un element mai dens
şi eliberează
din ființa celui compactat
un element mai subtil.
Focul primordial a eliberat
eterul luminos.
Fiecare metru cub de căldură
s-a compactat într-un proton.
Spațiul s-a umplut de fotoni.
A urmat compactarea aerului
întru lichefiere
(elementul apă)
şi eliberarea
eterului sonor,
cel care face posibile
legăturile chimice
ale atomilor.
Lumea avea, curând,
forme moleculare.
În fine, apa s-a compactat
înspre solid.
Pământ.
Formele moleculare
au cristalizat
în forme minerale.
Totodată, un element supersubtil
s-a eliberat
din jocul de forțe
ale acestei ultime compactificări:
eterul vieții.
Formele moleculare şi cristaline
puteau deveni deja
ființe biologice.
Ființele biologice,
evoluând de la stadii cristaline
spre vegetal, animal şi uman,
urmează,
acum,
prin stadiul uman,
să decompactifice,
să desfăşoare,
cele şapte înfăşurări spirituale
ale Verbului:
fizic, eteric, astral, eu,
sinea spirituală, spiritul vieții, omul spirit.
De ce nu va fi existând
şi o compactificare mai densă
decât pământul?
Fizica de ultimă oră
începe să creadă
(religios)
că o astfel de compactificare
nu ar fi fost în concordanță
cu principiul antropic
al Verbului.
Creştinismul, însă, spune că dacă
Verbul nu s-ar fi întrupat,
compactificările ar fi continuat
până dincolo de mineralitate,
spre praf şi pulbere,
iar eternul vieții
n-ar mai fi avut parte de întrupări.
Cele şapte înfăşurări
ale spiritului
ar fi rămas
fără desfăşurare.
Iar eul n-ar fi aflat
niciodată
această istorie.
***
Am crezut o clipă că acest poem ar fi, într-adevăr, poematic. Era o iluzie: există o perspectivă asupra evoluției cosmice care-l face totuna cu o teoremă cosmologică nespeculativă validată prin rezultatele cuanticii. Înainte de cuantică fusese enunțată prin ceea ce a fost cândva arta clarviziunii, artă pe care noi, modernii, o credem pierdută. Există o dovadă că la începutul secolului al XX-lea era din nou activată (dacă va fi fost, într-adevăr, pierdută). Încă înainte de anul 1905, când Einstein formulează ipoteza cuantelor, un clarvăzător, pe numele său Rudolf Steiner, publica (şi conferenția despre) această descriere cosmologică ce avea să fie validată rațional abia după ce cuantica va fi devenit deja o cercetare consolidată, iar fizica particulelor elementare o glorioasă temeinicie ştiințifică.
Fireşte că fizica nu-şi permite să iasă din cadrul său rațional, drept pentru care întrebarea „Ce a fost înainte de Big Bang?” nu se pune în cuprinsul ştiinței despre particulele elementare. Cu toate acestea, când s-a ajuns la dezvoltarea unei teorii de unificare a cuanticii şi a relativității generale (care relativitate este o nouă descriere a gravitației), „instinctul” speculativ al matematicii a condus teoria corzilor spre necesitatea intrinsecă de a adopta o viziune cu zece dimensiuni spațiale şi una temporală. Din cele zece dimensiuni ale spațiului, doar trei sunt cercetabile empiric, celelalte şapte fiind suprasensibile (dincolo de simțuri).
***
Cum intră clarvăzătorul în „lumea” celor şapte dimensiuni suprasensibile ? Rudolf Steiner răspunde în clar: prin educarea conştienței din starea de somn. Omul neinițiat îşi pierde în somn conştiența stării de veghe din timpul nesomnului. Cel initiat, dimpotrivă: este înzestrat cu o continuitate neîntreruptă a conştienței. Pierderea conştientei de veghe este datorată faptului că somnul se instalează atunci când corpul astral şi eul se desprind din legăturile lor cu corpul fizic şi cel eteric şi se dizolvă în mediul cosmic al aştrilor din sfera solară. Acest mediu cosmic nu este spațiul dintre planete, ci un fel de sub-spațiu aspațial. Acest mediu este, în fapt, unidimensional: este temporalitatea celor şapte dimensiuni spirituale care s-au compactat înainte de Big Bang. Este „locul” în care pleacă eul atunci când murim. Iată, aşadar, somnul este un fel de murire. Acolo, în moartea vie care este somnul, corpul astral şi eul, nemaifiind legate de corpul eteric, nu mai au acces la memoria personală, dar au acces la memoria macrocosmică. A avea continuitatea conştienței de veghe în timpul acestei călătorii, cum o are inițiatul clarvăzător, înseamnă ca informațiile descifrabile în memoria macrocosmică a celor şapte dimensiuni spirituale să poată fi transferate în memoria personală (sub formă de imaginațiuni, inspirațiuni ori intuiții), după care să poată fi prelucrate de rațiune.
Imaginațiunea care ne ajută să vizualizăm relația dintre temporalitatea spirituală şi cea din lumea patru-dimensională ar fi următoarea: temporalitatea celor şapte dimensiuni spirituale compactificate sub spațiul-timp din lumea patru-dimensională este viața interioară a lucrărilor Verbului (Cerul), lucrări care, prin natura lor, exteriorizează această viață interioară (Pământul). Chestiile acestea sunt prezentate în Biblie ca fiind acte de creație, cosmogonie şi, mai apoi, antropogonie.
***
Capacitatea de a prelucra rațional informații akashice (aşa le numeau vedantinii) ține de evoluția rațiunii însăşi, dar şi de vechimea inițiatică a eului care se află acum întrupat într-un corp fizic. Se pare că Rudolf Steiner era cel puțin la a treia generație a stării sale de inițiat. Prima ar fi fost prezentă în Aristotel, iar cea de-a doua în Toma d`Aquino. Dar chestiile acestea nu sunt prea sigure. Steiner a evitat să vorbească prea clar despre călătoriile eului său. Ca să nu smintească şi aşa puțina încredere pe care au avut-o în el contemporanii săi.
***
Ştiința spirituală steineriană devine, în cele din urmă, o cercetare despre evenimentele suprasensibile cuprinse în Misteriul de pe Golgotha. Creştinismul nu este o învățătură nouă. Este urmarea unui fapt istoric, Întruparea, precedat de fapte supraistorice petrecute în Cer: mersul Logosului spre întrupare prin porțile interdimensionale ale Cerului, demers care a început odată cu ceea ce am convenit să numim Izgonirea din Paradis, un alt eveniment, zice Steiner, de natură suprasensibilă, pentru că se petrecea într-un eon când simțurile ființei umane nu beneficiau de acest trup fizic puternic mineralizat. Creştinismul este însă inteligibilitatea Învierii, iar această inteligibilitate nu a crescut în timp, ci a scăzut. Ea ar putea creşte odată cu restaurarea ştiințelor spirituale. Iar ceea ce ar putea contribui la creşterea acestei înțelegeri ar fi, în primul rând, recunoaşterea faptului că, după Înălțare, Eul lui Iisus Hristos a revenit în atmosfera eterului vital al planetei noastre, iar această întoarcere s-a petrecut (se petrece) chiar acum, sub ochii noştri orbi. Pe când s-a întâmplat Evenimentul de pe drumul Damascului, Pavel s-a întâlnit doar cu corpul său eteric, acela pe care îl văzuseră în episodul Schimbării la Față şi cei trei ucenici mai apropiați, Ioan, Iacob si Petru. Instalarea Eului lui Iisus Hristos în atmosfera eterică a Pământului va produce efecte de natură antropogonică: corpurile noastre, din ce în ce mai mineralizate, şi sufletele noastre, din ce în ce mai materialiste în viziunea lor despre sine, vor putea evita o nouă compactificare, aceea care ar face praf şi pulbere mineralitatea noastră şi ar sustrage de la reîntrupare sufletele aflate în sub-spațiul aspațial dintre moarte şi o nouă naştere. O astfel de nouă compactificare ar fi triumful forțelor ahrimanice, a căror vocație este legarea noastră definitivă de pământesc şi decuplarea evoluțiilor noastre de forțele luciferice, acelea care au vocația contrară: idealismul legării noastre definitive de celest. Rostul antropogonic al Întrupării şi al Misteriului de pe Golgotha era (este) dat de necesitatea echilibrării acestor două forțe cosmogonice contrare, care ar putea opri planul divin al evoluțiilor antropogonice. Dacă puterile ahrimanizante ar triumfa, omul şi-ar înceta evoluția spirituală echilibrată şi ar intra în rândul deşeurilor Evoluției, alături de animale. Dacă, în schimb, forțele luciferizante ar triumfa, sufletele noastre ar rămâne, în sub-spațiul celest, la mijlocul evoluțiilor lor, neduse până la capătul al şaptelea (omul spirit).
Prezența Eului lui Iisus Hristos în atmosfera eterică a Pământului va lucra pentru evitarea unei noi compactificări a pământescului şi va conduce lucrările spiritualizării treptate a etericului nostru, a astralității noastre şi a pământescului însuşi. Asta numai dacă vom fi în stare să conlucrăm cu aceste lucrări.
Wittgenstein trecuse şi el prin porțile acestei erori. După ce a crezut că toate falsele probleme ale filosofiei ar fi date prin limbaj, a revenit şi şi-a recunoscut greşeala. În aceeaşi perioadă, cu doar câțiva ani înaintea lui Heidegger, un filosof convertit întru teosofie, Rudolf Steiner, a recunoscut că eroarea dorinței de a te înstăpâni asupra infinitudinii din interiorul finitudinii umane şi a finitudinii filosofiei poate fi depăşită, dar nu venind din direcția metafizicii, cum venea gândul filosofiei, ci venind din direcția unei cosmologii spirituale. Temeiul ultim al faptului-de-a-fi din gândul despre ființă poate fi sur-prins, gândea Steiner, dacă gândirea însăşi se face pe sine organ de percepție. Cum se percepe pe sine gândirea? Acesta era orizontul de inteligibilitate hermeneutică în care era aşezată gândirea lui Steiner. Cum află gândirea despre sine că este gândire, iar, dacă află că este altceva decât percepție, cum află ce este ea dincolo de simplele percepții, cum află dacă are o anumită independență față de simțuri şi ce conținut se află în interiorul acestei non-dependențe?
Pentru Steiner, întrebarea despre gând era mai originară decât aceea despre ființă, fie şi numai pentru că întrebarea despre ființă este deja un gând. Cine (ce) gândeşte într-un gând? – aceasta era, după Steiner, poarta prin care vom afla ceva şi despre faptul-de-a-fi din întrebarea despre ființă. Răspunsul lui este o lemniscată tautologizantă: într-un gând uman gândeşte un gând cosmic. Descrierea descriptivă (fenomenologică) a acestei tautologii în formă de lemniscată (spirală în timp) ia forma unei cosmologii a spiritului (gândul cosmogonic), iar descrierea gândului uman ia forma unei antropogonii. După care Steiner nu mai are nevoie de limbajul filosofic, evadează din puşcăria pe care a încercat să o demanteleze Wittgenstein, dar evadează totodată şi din puşcăria în care era aşezată întrebarea despre ființă dat fiind că, de la bun început, gândul lui Steiner era că faptul-de-a-fi al ființei este chiar devenirea ființărilor întru conştientizarea lemniscatelor tautologice ale evoluțiilor cosmo-umane.
Faptul-de-a-fi uneşte, la Steiner, în-tot-de-a-una, gândul din stele şi gândul din ființele umane cu propria lor gravitație materială. Astfel că aparența spiritualistă a gândirii sale trece într-o aparență fizicalistă, iar monismul său spiritualist apare ca dualism. Ceea ce spune că şi reciproca este adevărată. Şi-şi-ul steinerian (şi spirit, şi materie) este mereu nici-nici (nici materie, nici spirit): doar gând tautologizant, din ce în ce mai conştient de sine.
***
Ai zice, urmărind trecerea gândului steinerian prin imaginație, inspirație şi intuiție (stadiul în care tautologismul este deja foarte sus situat), că uitarea întrebării despre ființă, constatată de Heidegger în istoria metafizicii, ar putea fi o viclenie a gândului însuşi, care n-ar avea cum să nu se ştie pe sine (la nivel intuitiv) ca fiind mai originar. Ai zice că felul în care ființa se sustrage din peisajul tautologiei tocmai spre a face mai vizibil acest peisaj cu tautologia sa cu tot este chiar viclenia ei: căci ceea ce se arată sustrăgându-se totodată nu este faptul-de-a-fi în sine ci inteligibilitatea celor care sunt pentru că sunt, a celor care nu mai sunt pentru că au fost şi a celor ce vor fi dat fiind că ființa este devenirea.
***
Noi gândim în imagini: gândul nostru este imagine. Gândul Zeilor este ființă vie. Gândul cel mai înalt, acela din interiorul lemniscatei care e Logosul, are a fi zeu.
***
Iată un experiment de gândire altfel imaginală decât gândirea care transformă în imagini percepțiile: să ne imaginăm un film al evoluțiilor ființei umane de la alfa la omega. Pentru fiecare milion de ani, să ne imaginăm o singură secvență de film. Aşadar, fiecare milion de ani va avea alocată o singură fotogramă, iar 24 de fotograme vor curge pe ecran într-o secundă. O singură fotogramă, aşadar, pentru a-l arăta pe om aşa cum arată el în primul milion de ani ai primei sale „copilării” şi aşa mai departe. Să zicem, împreună cu descrierile cosmologiilor cuantice, că avem de la alfa până în prezent 14 miliarde de ani, iar din prezent până la omega ar mai fi încă 14 miliarde de ani. Total, 28 de miliarde de ani. Aşadar, filmul nostru ar avea 28 de mii de fotograme şi s-ar derula într-o mie de secunde.
Ce am vedea pe ecran? Metamorfoze. Maimuța s-ar metamorfoza, la un moment dat, în om? Surpriză! Maimuța are să apară ca un rebut al evoluțiilor (metamorfozelor) omului. Am vedea mai întâi ce? Nimic. Am auzi ceva: un sunet curgător. Am vedea apoi lumini curgătoare. Apoi am vedea valuri de foc. Apoi, valuri de aer. În eonul valurilor de foc, am vedea o formă consistentă (rezistând în formatul ei) care ar începe să se metamorfozeze. Am vedea, mai apoi, cum forma de căldură ar lua în consistența ei elemente de apă lichidă şi gazoasă. În eonul valurilor de foc răcit întru consistență aeriană, am vedea formele metamorfotice luând în consistența lor elemente minerale. (Suntem, aici, desigur, în era formării Pământului mineralizat).
În cursul acestei ere a consistențelor mineralizate, am vedea forma inițială, deja mult metamorfozată, miscându-se la suprafața Pământului. Mai întâi, în forma unor plante târâtoare. Apoi, în forma unor plante-animal (stând pe patru labe). Apoi, în forma unor animale care se ridică în patru labe. Am vedea, apoi, forma omului de azi (metamorfotic în continuare) şi am vedea maimuța încetinindu-şi mişcarea metamorfotică (la fel ca animalele anterioare, cele care mergeau în patru labe).
Spre omega, în ultimele 300 de secunde ale filmului nostru, am vedea forma omului transformându-se în ceva care ar avea trei picioare şi două aripi, în poziția capului de azi având locul care azi găzduieşte inima. Vedeți? Acesta era răspunsul pe care îl aştepta Sfinxul la întrebarea: „Cine în copilărie merge în patru labe, în tinerețe merge în două picioare şi la bătrânețe în trei?”.
Sfinxul era reprezentarea Cunoaşterii Oculte. Răspunsul pe care îl ştim de la greci era unul analogic: aşa cum omul de azi are, la bătrânețe, două picioare şi un toiag, omul de la capătul evoluțiilor sale va avea trei organe de locomoție.
Ce era şi ce este, aşadar, Cunoaşterea Ocultă?
Heidegger, studiind ideea de adevăr a grecilor, a înțeles profund corect: adevărul este un mister care arată şi totodată sustrage ceva arătării. În imaginea noastră: când arată un om în patru labe, sustrage arătarea lui ca târâtoare; când arată un om în două picioare, sustrage arătarea lui în patru labe; şi aşa mai departe.
Cine şi cum ar putea vorbi despre ceea ce se arată? Ştiința. Filosofia. Dar despre ceea ce a fost sau va fi sustras? Cunoaşterea a ceea ce a fost sau va fi sustras este rezervată inițiaților. Cunoaşterea celor sustrase (a celor care sunt deja sau care vor fi sustrase) nu are cum să fie numită altfel decât a şi fost numită: ceea ce se sustrage, adică, iată, ceea ce se ocultează. Sfinxul a fost trimis să arate lumii cum arată cunoaşterea, laolaltă, a adevărului ca arătare şi a adevărului ca ocultare: ceva se arată, aşa, aidoma omului, iar ceva se ascunde, aşa, aidoma leului – care a fost o formă anterioară a omului. Darwin al inițiaților: evoluția este ființa.
Dar cum au obținut inițiații certitudinea cunoaşterii a ceea ce se ocultează?
Azi se vorbeşte tot mai mult despre materia neagră şi despre energia neagră. Încă din 1906 (atenție la an!), Steiner vorbea despre această materie: îi spunea „materie negativă” sau „antimaterie”. Tot filmul evoluțiilor cosmogonice şi antropogonice, pe măsură ce au loc, rămâne înregistrat, arhivat, „pe pelicula” acestui fel de „materie”. Ea este, de fapt, una din stările de agregare a „materiei” celeste: altfel spus, ea este una dintre stările de agregare ale spiritului care curge (ca fiind creat) din „inima” Logosului. Memoria Lui.
Ei, bine, şi cum accesau inițiații această „peliculă” de „materie negativă”? Întrebarea este de rea credință! Existența Sfinxului este dovada faptului că „pelicula” Akasha (numele ei sanscrit) a fost accesibilă. În viitor, va fi accesibilă, din nou, pentru toți cei care vor beneficia de toate „fructele” evoluțiilor (mai puțin, desigur, pentru cei care vor fi viitoarele maimuțe ale stadiilor metamorfice ale ființei umane).
***
„Nenăscuții câini pe nenăscuții oameni îi latră”. Este un vers dintr-un poem al unui poet român. „Nemurire-Nenaştere; numai cel care le înțelege pe amândouă înțelege Veşnicia”. Este o dedicație pe o carte, dedicație scrisă în 1914, de Rudolf Steiner, cel care explica, în altă parte: „Dacă vrem să înțelegem omul pe deplin în entitatea lui, avem nevoie, pe lângă cuvântul nemurire, de cuvântul nenaştere”.
Omul cu trei organe de locomoție terestră şi cu două aripi pentru locomoția supraterestră este nenăscut. N-avem cum să considerăm validă, în legătură cu acest stadiu uman, problema nemuririi. Problema nemuririi o pune omul în stadiul său mineral, când este dotat cu un trup vulnerabil, muritor. Atunci, care este subiectul nemuririi umane? Entitatea. Adică? Adică acel ceva care a fost cândva umblător în patru labe, umblă acum pe două picioare şi va avea cândva trei picioare şi două aripi.
Adică, mai exact, suma supratemporală a tuturor metamorfozelor temporale ale omului. Când sunt în trup mineral (sau vegetal, sau în trup de căldură înfocată), pot eu, acela, să cunosc peisajul supratemporal al tuturor stadiilor mele temporale? Eu, acela, nu pot. Dar există un Eu în mine, care nu sunt chiar eu, acela, care poate: este Eul superior (nici născut, nici muritor), acela care construieşte din interiorul Logosului logica fiecărui peisaj şi logica tuturor stadiilor. Am acces acolo? Nu. Eu, acesta, nu am. Dar Eul superior are acces la mine. Şi mi se comunică. Atunci eu devin inițiat. Pot iniția mari programe cognitive. Pot iniția religii sau ştiințe sau pot iniția căile către unificarea tuturor religiilor şi a tuturor ştiințelor.
***
Chiar şi eu, acesta, am fost, cândva, nenăscut? Fireşte. Şi ce eram, atunci? Aceeaşi entitate creată. Creată spre a trece din stadiu în stadiu, iar acum, în stadiul mineral, din nenaştere în existență, din existență în moarte, şi din murire în nemurire. Toate acestea la un loc fiind nemurirea mea: adică ceva care mă face, microcosmic, asemenea macrocosmicului meu Eu superior.
***
Ultimul temei, aşadar, acela pe care îl căuta ontologia? Eul macrocosmic. Logosul. Din „istoria” evoluțiilor prin care Eul macrocosmic devine eu microcosmic pentru ca, finalmente, cele două părți ale acestei ecuații (ale acestei simetrii) să se reîntâlnească într-o conştiență cosmică atotcuprinzătoare, din „istoria” acestor evoluții avem următoarele urme: materia sonoră, materia luminoasă, materia calorică, aerul, apa, pământul (mineralitatea), vegetalele, animalele, omul de azi.
***
Viața este, desigur, un proces chimic, zic savanții. Au dreptate, în sensul acesta: viața poate exista şi pe un suport chimic. Dar este viața doar asta? Eul meu este viață? Aş zice că da. Pe ce suport există el? În orice caz nu doar pe unul fizic sau chimic. De unde ştiu? E adevărat că eul meu individual (acest microcosm personal) s-a putut conştientiza pe sine abia în eonul mineral al evoluțiilor ființei umane, dar şi pe vremea când era neînstare a se conştientiza pe sine (de pildă, în eonul caloric, în cel aerian, ori în cel aquatic), eul meu (condus de Sus, de inginerii Creației) era tot al meu şi era pregătit să fie al meu, nu al altcuiva.
„Personalitatea este bunul cel mai de preț”, zicea Goethe. Logosul însuşi este Persoană (Eu). El este „Eu Sunt”-ul din cunoscutul episod biblic al convorbirii lui Moise cu Dumnezeu. După ce vom fi consolidat personalitatea eului nostru individual, ea rămâne întru Veşnicie personalitate, chiar dacă fluxul evoluționar ne va fi dus deja în stadiile unor existențe fără suport fizico-chimic, de felul existențelor eterice (corespondente analogic celor aquatice), astrale (corespondente celor aeriene) sau spirituale (corespondente celor calorice).
Nu poți face ştiință, e drept, cu ipoteza că viața există şi fără suport fizico-chimic. Ce poți face? De făcut, n-ai ce face. Dar poți rămâne deschis comunicărilor de Sus care au transmis eurilor noastre individuale misterele vieții fără de suport mineral (fizico-chimic). Iată, eu sunt Eu Sunt-ul, n-am pic de mineralitate în mine. Mă auzi. Dar nu mă vezi. Înțelegi? Eu sunt înțelesul. Inteligibilitatea. Orizontul oricărui înțeles. (Hermes, i-au zis egiptenii. Hermeneutică, îi zicem noi acestui orizont).
***
Prin urmare, putem concepe această inversare de paradigmă: nu fizica şi chimia dau, finalmente, biologia şi psihologia, ci psihologia cosmogonică şi biologia macrocosmică dau cele ce sunt, finalmente, fizice şi chimice, microbiologie şi micropsihologie. Antroposofia susține că aceasta este paradigma adevărului.
***
Legile fizicii sunt aceleaşi peste tot, în orice punct al universului. Aşa ştiam până de curând că stau lucrurile. Nu mai stau aşa. Totul e pe dos, acum: un univers este, acum, acel punct dintr-un megavers unde legile fizicii sunt această colecție completă, iar un alt univers este acel alt punct dintr-un megavers unde, dimpotrivă, colecția completă este alta. Ar fi, zice teoria actuală, zece la puterea 500 de altfel de puncte în megavers: cel mai mare număr care a apărut vreodată dintr-o teorie.
Nu mai poți vorbi de un temei ultim decât în universul tău. Fiecare univers cu temeiurile sale ultime. Viața inteligentă are a fi posibilă într-o colecție limitată de puncte din megavers: zece la puterea 120. Legiune, am zis că ar fi zis Heidegger însuşi când s-a resemnat cu inexistența unui temei ultim singular al faptului-de-a-fi. Dar, considerând faptul-de-a-fi numai în punctele unde e posibilă viața inteligentă, zece la puterea 120 nu mai este o legiune. Este aproape o infinitate.
***
Aşa arată, acum, paradigma lumilor materiale: aproape o infinitate de feluri-de-a-fi ale faptului-de-a-fi. Ontologia a fost pulverizată ca posibilitate a gândirii. A fost, într-adevăr? Dar ideea de lege fizică (oricât de mare ar fi diversitatea de colecții complete în care este desfăşurată)? De ce nu ar fi ea însăşi temeiul ultim al lumilor materiale? Nu se face o astfel de regândire a temeiului. Oare de ce? Acum ştim de ce: pentru că ar fi ca şi cum ai accepta infinitatea condițiilor legale ca premiză a finității. Dar această aproape-infinitate nu era cunoscută fizicienilor până spre anul 2000. De ce nu a apărut în vechea paradigmă, propunerea legii ca temei ultim?
Fizica modernă s-a mişcat cu o viteză care i-a lăsat mult în urmă pe filosofi. Ca şi generalii de armată bătrâni, şi filosofii sunt strategi ai războaielor care au avut loc deja şi oarecum impostori în războiul de sub ochii noşti. Dar lucrurile chiar aşa ar trebui să arate, ceea ce vrea să spună că, la ora actuală, adevărații gânditori vin (trebuie să vină) din sfera cosmologilor şi nu au cum să vină din sfera filosofiei câtă vreme ştiințele cosmologice sunt încă în plină fierbere cognitivă şi experimentală.
Cosmologiile moderne (acelea care caută unificarea mecanicii cuantice şi a relativității generale) fac paşi importanți într-o direcție profetizată de Rudolf Steiner: ca să găsim temeiul singular, iar nu legiuni aproape infinite de temeiuri singulare, incomunicante, trebuie să răsturnăm toate răsturnările moderne şi să punem spiritul drept cauzalitate a materiei. Abia aşa vom putea ieşi din muzeul colecțiilor de cosmologii spre a descoperi singularitatea cosmogoniei (cu sau fără antropogonie în ea). Principiul antropic caracterizează universul acesta. Dar cel care i-a dat pe serafimi sau pe heruvimi nu erau, desigur, antropogonie.
***
Lucrările Verbului
Lumea patru-dimensională,
spațiu şi timp,
a fost, la început, căldură.
Căldura primordială a apărut,
când a apărut (Big Bang),
prin compactificarea unor dimensiuni spirituale până spre zero.
Şapte ar fi fost acele dimensiuni
pur matematice
care s-au compactat.
(S-au înfăşurat de şapte ori
în jurul propriului lor ax:
Logosul).
Asta este şi ipoteza
cea mai puternică
din teoria corzilor:
“cei şapte îngeri din fața Tronului”.
Viața, când i-a venit rândul
să apară,
urma să fie
desfăşurarea celor şapte
dimensiuni spirituale
înfăşurate înainte de începuturi.
Cum i-a venit rândul
să apară?
Iată cum!
Căldura a continuat compactarea
şi s-a format
mediul gazos
(elementul aer).
Orice compactare aduce
în ființă
un element mai dens
şi eliberează
din ființa celui compactat
un element mai subtil.
Focul primordial a eliberat
eterul luminos.
Fiecare metru cub de căldură
s-a compactat într-un proton.
Spațiul s-a umplut de fotoni.
A urmat compactarea aerului
întru lichefiere
(elementul apă)
şi eliberarea
eterului sonor,
cel care face posibile
legăturile chimice
ale atomilor.
Lumea avea, curând,
forme moleculare.
În fine, apa s-a compactat
înspre solid.
Pământ.
Formele moleculare
au cristalizat
în forme minerale.
Totodată, un element supersubtil
s-a eliberat
din jocul de forțe
ale acestei ultime compactificări:
eterul vieții.
Formele moleculare şi cristaline
puteau deveni deja
ființe biologice.
Ființele biologice,
evoluând de la stadii cristaline
spre vegetal, animal şi uman,
urmează,
acum,
prin stadiul uman,
să decompactifice,
să desfăşoare,
cele şapte înfăşurări spirituale
ale Verbului:
fizic, eteric, astral, eu,
sinea spirituală, spiritul vieții, omul spirit.
De ce nu va fi existând
şi o compactificare mai densă
decât pământul?
Fizica de ultimă oră
începe să creadă
(religios)
că o astfel de compactificare
nu ar fi fost în concordanță
cu principiul antropic
al Verbului.
Creştinismul, însă, spune că dacă
Verbul nu s-ar fi întrupat,
compactificările ar fi continuat
până dincolo de mineralitate,
spre praf şi pulbere,
iar eternul vieții
n-ar mai fi avut parte de întrupări.
Cele şapte înfăşurări
ale spiritului
ar fi rămas
fără desfăşurare.
Iar eul n-ar fi aflat
niciodată
această istorie.
***
Am crezut o clipă că acest poem ar fi, într-adevăr, poematic. Era o iluzie: există o perspectivă asupra evoluției cosmice care-l face totuna cu o teoremă cosmologică nespeculativă validată prin rezultatele cuanticii. Înainte de cuantică fusese enunțată prin ceea ce a fost cândva arta clarviziunii, artă pe care noi, modernii, o credem pierdută. Există o dovadă că la începutul secolului al XX-lea era din nou activată (dacă va fi fost, într-adevăr, pierdută). Încă înainte de anul 1905, când Einstein formulează ipoteza cuantelor, un clarvăzător, pe numele său Rudolf Steiner, publica (şi conferenția despre) această descriere cosmologică ce avea să fie validată rațional abia după ce cuantica va fi devenit deja o cercetare consolidată, iar fizica particulelor elementare o glorioasă temeinicie ştiințifică.
Fireşte că fizica nu-şi permite să iasă din cadrul său rațional, drept pentru care întrebarea „Ce a fost înainte de Big Bang?” nu se pune în cuprinsul ştiinței despre particulele elementare. Cu toate acestea, când s-a ajuns la dezvoltarea unei teorii de unificare a cuanticii şi a relativității generale (care relativitate este o nouă descriere a gravitației), „instinctul” speculativ al matematicii a condus teoria corzilor spre necesitatea intrinsecă de a adopta o viziune cu zece dimensiuni spațiale şi una temporală. Din cele zece dimensiuni ale spațiului, doar trei sunt cercetabile empiric, celelalte şapte fiind suprasensibile (dincolo de simțuri).
***
Cum intră clarvăzătorul în „lumea” celor şapte dimensiuni suprasensibile ? Rudolf Steiner răspunde în clar: prin educarea conştienței din starea de somn. Omul neinițiat îşi pierde în somn conştiența stării de veghe din timpul nesomnului. Cel initiat, dimpotrivă: este înzestrat cu o continuitate neîntreruptă a conştienței. Pierderea conştientei de veghe este datorată faptului că somnul se instalează atunci când corpul astral şi eul se desprind din legăturile lor cu corpul fizic şi cel eteric şi se dizolvă în mediul cosmic al aştrilor din sfera solară. Acest mediu cosmic nu este spațiul dintre planete, ci un fel de sub-spațiu aspațial. Acest mediu este, în fapt, unidimensional: este temporalitatea celor şapte dimensiuni spirituale care s-au compactat înainte de Big Bang. Este „locul” în care pleacă eul atunci când murim. Iată, aşadar, somnul este un fel de murire. Acolo, în moartea vie care este somnul, corpul astral şi eul, nemaifiind legate de corpul eteric, nu mai au acces la memoria personală, dar au acces la memoria macrocosmică. A avea continuitatea conştienței de veghe în timpul acestei călătorii, cum o are inițiatul clarvăzător, înseamnă ca informațiile descifrabile în memoria macrocosmică a celor şapte dimensiuni spirituale să poată fi transferate în memoria personală (sub formă de imaginațiuni, inspirațiuni ori intuiții), după care să poată fi prelucrate de rațiune.
Imaginațiunea care ne ajută să vizualizăm relația dintre temporalitatea spirituală şi cea din lumea patru-dimensională ar fi următoarea: temporalitatea celor şapte dimensiuni spirituale compactificate sub spațiul-timp din lumea patru-dimensională este viața interioară a lucrărilor Verbului (Cerul), lucrări care, prin natura lor, exteriorizează această viață interioară (Pământul). Chestiile acestea sunt prezentate în Biblie ca fiind acte de creație, cosmogonie şi, mai apoi, antropogonie.
***
Capacitatea de a prelucra rațional informații akashice (aşa le numeau vedantinii) ține de evoluția rațiunii însăşi, dar şi de vechimea inițiatică a eului care se află acum întrupat într-un corp fizic. Se pare că Rudolf Steiner era cel puțin la a treia generație a stării sale de inițiat. Prima ar fi fost prezentă în Aristotel, iar cea de-a doua în Toma d`Aquino. Dar chestiile acestea nu sunt prea sigure. Steiner a evitat să vorbească prea clar despre călătoriile eului său. Ca să nu smintească şi aşa puțina încredere pe care au avut-o în el contemporanii săi.
***
Ştiința spirituală steineriană devine, în cele din urmă, o cercetare despre evenimentele suprasensibile cuprinse în Misteriul de pe Golgotha. Creştinismul nu este o învățătură nouă. Este urmarea unui fapt istoric, Întruparea, precedat de fapte supraistorice petrecute în Cer: mersul Logosului spre întrupare prin porțile interdimensionale ale Cerului, demers care a început odată cu ceea ce am convenit să numim Izgonirea din Paradis, un alt eveniment, zice Steiner, de natură suprasensibilă, pentru că se petrecea într-un eon când simțurile ființei umane nu beneficiau de acest trup fizic puternic mineralizat. Creştinismul este însă inteligibilitatea Învierii, iar această inteligibilitate nu a crescut în timp, ci a scăzut. Ea ar putea creşte odată cu restaurarea ştiințelor spirituale. Iar ceea ce ar putea contribui la creşterea acestei înțelegeri ar fi, în primul rând, recunoaşterea faptului că, după Înălțare, Eul lui Iisus Hristos a revenit în atmosfera eterului vital al planetei noastre, iar această întoarcere s-a petrecut (se petrece) chiar acum, sub ochii noştri orbi. Pe când s-a întâmplat Evenimentul de pe drumul Damascului, Pavel s-a întâlnit doar cu corpul său eteric, acela pe care îl văzuseră în episodul Schimbării la Față şi cei trei ucenici mai apropiați, Ioan, Iacob si Petru. Instalarea Eului lui Iisus Hristos în atmosfera eterică a Pământului va produce efecte de natură antropogonică: corpurile noastre, din ce în ce mai mineralizate, şi sufletele noastre, din ce în ce mai materialiste în viziunea lor despre sine, vor putea evita o nouă compactificare, aceea care ar face praf şi pulbere mineralitatea noastră şi ar sustrage de la reîntrupare sufletele aflate în sub-spațiul aspațial dintre moarte şi o nouă naştere. O astfel de nouă compactificare ar fi triumful forțelor ahrimanice, a căror vocație este legarea noastră definitivă de pământesc şi decuplarea evoluțiilor noastre de forțele luciferice, acelea care au vocația contrară: idealismul legării noastre definitive de celest. Rostul antropogonic al Întrupării şi al Misteriului de pe Golgotha era (este) dat de necesitatea echilibrării acestor două forțe cosmogonice contrare, care ar putea opri planul divin al evoluțiilor antropogonice. Dacă puterile ahrimanizante ar triumfa, omul şi-ar înceta evoluția spirituală echilibrată şi ar intra în rândul deşeurilor Evoluției, alături de animale. Dacă, în schimb, forțele luciferizante ar triumfa, sufletele noastre ar rămâne, în sub-spațiul celest, la mijlocul evoluțiilor lor, neduse până la capătul al şaptelea (omul spirit).
Prezența Eului lui Iisus Hristos în atmosfera eterică a Pământului va lucra pentru evitarea unei noi compactificări a pământescului şi va conduce lucrările spiritualizării treptate a etericului nostru, a astralității noastre şi a pământescului însuşi. Asta numai dacă vom fi în stare să conlucrăm cu aceste lucrări.