POEME

***

zile la rând
dar ce zic zile – ani la rând n-a avut ochi pentru nimic
nici urechi de auzit

până adineauri când
ieşind cu gunoiul ca de obicei
a văzut, în sfârşit, da, a văzut
cu ochii lui l-a văzut pe grăsanul de la prima scară
uriaş sub cupola într-aurită a frasinului

îmbuna-s-ar vremurile de noi
de s-ar îmbuna multe-n lume s-ar schimba
îmbuna-s-ar vremurile odată

apoi
înaintând pe cale
doi adolescenți zbanghii au trecut pe lângă el înlănțuiți
mână-n mână plisc în plisc gambă lângă gambă

îmbuna-s-ar vremurile

un şcoler păşeşete grabnic
cocoşat sub greutatea ghiozdanului
deloc mai lejer se mişcă zilierul îndoit sub poveri

de s-ar îmbuna multe-n lume s-ar schimba

sărutări de mâini doamnelor – zic
îndoindu-mă de şale şi zâmbind larg celor două bătrânele
cu care destinul mi se intersectează de o bună bucată de vreme

cine are carte are parte – zice una dintre ele
şi anume cea mai îndrăzneață

de hămăleală ingratitudine şi alergătură – adaug zâmbind

îmbuna-s-ar vremurile
îmbuna-s-ar vremurile odată


***

lui Ion Zubaşcu, in memoriam

mi-a fost dat să văd în sfârşit POEZIA

de unde mă temusem că n-are să vină nimeni
la spectacolul de muzică şi poezie
pe care-l pusesem la cale
în capitala patriei
s-a adunat atâta lume încât
chiar dacă la sfârşit mulți au plecat tot au rămas destui
ca să serbăm reuşita
încât a trebuit să punem două mese cap în cap ca să încăpem cu toții
în scunda tavernă mohorâtă – investiție italiană sută la sută

un tânăr adipos
cu fața unsuroasă nerasă
cu câteva lațe de păr pe creştet
cu ochii mici lipsiți de culoare şi de expresie
şade în capul mesei
şade bea şi tace în timp ce roată pălăvrăgesc de zor gesticulând dezordonat scriitorii –

sunt reprezentate mai toate generațiile
căci lipsesc doar venerabilii şi puțoii

„ce scrii” – îl întreb
mai mult ca să fac conversație decât dintr-o veritabilă curiozitate
„el nu scrie nimic – sare un tânăr neîntrebat –
el nici nu trebuie să scrie nimic
el e însăşi POEZIA”

mi-a fost dat în sfârşit să văd POEZIA

brusc mi s-a părut că zăresc
de-a stânga ei
silueta Poemei
cu chipul ascuns de vălul discreției suavității şi sfioşeniei

cum şade în capul mesei
şade bea şi tace
mută ca o lebădă POEZIA pare a nu o fi remarcat
când deodată – cum se spune – dispare
fără să bage nimeni de seamă
se refugiază-n toaletă

am surprins-o scoțându-şi trusa
şi injectându-şi heroină în vene

cât de răbdurie poate fi Poema
– incredibil –
aşteptând ca POEZIA să reapară în toată splendoarea ei
şi să dispară apoi împreună în noaptea Valpurgiei


FESTIVAL DE POEZIE

putea-s-ar
oare
poezia-ntrupa într-o femeie urâtă rea
ca şi cretină

da – a zis poetul francez
nu – a zis poetul austriac
de ce nu – a zis belgianul
nu – a zis spaniolul
da şi nu – a zis poetul helvet

dar voi – poeți români – voi de ce tăceți
ce vreți să spuneți cu tăcerea voastră

dar poeții români nu catadicsesc să răspundă acestei provocări
ei continuă să tacă cu îndărătnicie
arborând boticuri de pisici şi faciesuri de cățelandri
ori făcând fițe de inşi coborâtori din alte lumi

doar unul dintre ei
cel mai direct mai radical
mai imprudent măcar dacă nu mai curajos
grăi într-un sfârşit – Poezia a murit

aşa grăit-a cel-într-un-târziu-dumirit


ELANII FANTOMĂ

i-am văzut
cu ochii mei i-am văzut

pe pajiştile de la marginea pădurilor
din preajma oraşului Anchorage
sau chiar pe străzile de la marginea lui
se prelingeau ca orbii
halucinant alunecau pe coridoare pustii
prin tunele abandonate
elanii fantomă

în vremea aceasta masculul dominant îşi etala coarnele monumentale
lăsându-şi amprentele olfative pe trunchiurile arborilor
îşi umfla buzele împăroşându-se dinaintea femelelor în rut
şi punând pe fugă adversarii după câte o aprigă încleştare

uitați de lume
expulzați de ai lor
elanii fantomă se mişcă lent şi confuz
cu capetele atârnând ca banițele
sunt numai piele şi os
pielea atârnă pe ei ca file de carte îngălbenite
cu literele şterse
căzute
în colbul veacurilor

în efortul lor disperat de-a scăpa de căpuşele ucigaşe
care li se înfipseseră în carne ca nişte gloanțe vii
încearcă să-şi lepede pielea rămânând ca jupuiți
în lumina înghețată a iernii polare

înaintează astfel
împleticindu-se
pe culoarul îngust
din ce în ce mai îngust
al morții definitive
elanii fantomă


istoria mare nu-i va consemna
însă fi-vor negreşit menționați într-o notă de subsol
în marea istorie naturală
şi – de ce nu – chiar şi – într-un capitol rezervat aezilor
tuturor timpurilor – în istoria românească a literaturii


BALADA DRUMEȚULUI

hai cu mine în noapte
hai cu mine – îți zic
nu spun că va fi bine
spun doar că vom înainta
ne vom îndepărta
vom dispărea
din raza privirii oricui
zeii doar avându-ne
poate
în vedere

hai cu mine
hai cu mine în noapte-ți repet
pe trunchiuri de pin
arse pe jumătate
pe jumătate intrate în putrefacție
pe trunchiuri de pin furate muntelui pluti-vom
în josul fluviului
atenți la curenți
şi la stâncile ițite brusc dintre valuri
până la marea cea mare

hai cu mine adânc în noapte – îți şuier
şi voi răsuci pentru tine alean şi cutreier

ne vom întinde pe plute pe spate
şi ne vom uita la stelele îndepărtate

îți voi şopti cuvinte nemaiauzite
iar tu-mi vei povesti vrute şi nevrute

dar ce spun eu
tu nu trebuie să zici nimic
tu nu trebuie să faci nimic
lipiți unul de celălalt fi-vom una
una vom fi şi nimeni şi nimic nu ne va putea despărți
în vecii vecilor

hai vino
vino cu mine în noapte
curând se va crăpa de ziuă
şi noi n-am închis un ochi
nu ne fie de deochi