UN AN ATIPIC

În ianuarie, cald. Gerul Bobotezii a venit pe la mijlocul lunii, pe stil vechi, după calendarul iulian. În februarie, călduri de plus 20 de grade. Au înflorit caişii, cireşii, migdalii. În mărțişor îngheț. Pomii s-au scuturat de flori şi fruct n-au mai legat. Din aprilie până în septembrie, ploi multe şi furtuni şi inundații, pedeapsă pentru păcate nefăptuite. Urmează brumărel şi brumar şi numai Dumnezeu ştie ce ne mai aşteaptă. An atipic, spun meteorologii.
Cineva mă bate pe umăr. Tresar. Nu întorc capul. Sunt prea convins că de glume proaste se ține numai Iulius Cezar, locatar de la etajul şapte.
– Care an atipic? Care meteorologi?
– Meteorologii de la institutul de specialitate, domnule Iulius Cezar, îi răspund fără să mă întorc. Nu-mi plăcea deloc să-i văd fața lui scofâlcită de bețivan înrăit.
– Se înşală, vecine. Ani din ăştia atipici au fost cu duiumul în cursul istoriei şi acum două mii cinci sute de ani şi pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi pe vremea lui Ştefan.
– De unde ştii dumneata cum a fost acum două mii cinci sute de ani?
– Ştiu cum a fost în vremuri chiar mitice.
– Zău!?
– Zău. Ai auzit că în vremuri imemoriale s-a produs un potop. După indicii aproximative, potopul ar fi avut loc chiar în zona Mării Negre. Dar de bătrânul Noe ai auzit?
– Am auzit ceva de Noel Bernard de la Europa Liberă.
– Nu-i vorba de el. E vorba de Noe care, atunci când potopul stătea să pustiască omenirea, s-a urcat pe o corabie cu cățel, cu purcel şi cu cei trei copii ai săi şi muierile lor. După retragerea apelor viața s-a regenerat, cățeii s-au înmulțit, la fel şi porcii şi oamenii. Noi suntem urmaşii familiei bătrânului Noe. După trecerea potopului, coborând din navă, Domnul le-a poruncit să se înmulțească şi să umple Pământul. S-ar putea spune că noi, cei de azi suntem urmaşii degenerați ai familiei lui Noe. Dovada cea mai clară că suntem degenerați este că s-a umplut globul de nebuni. Nebunia o vezi peste tot, nu doar în clinicile psihiatrice. Explicația e simplă. Din trei frați şi trei neveste, prin împreunări dintre copiii copiilor lor, dintre rude apropiate, dintre veri şi verişoare nu putea să se nască decât nişte degenerați. Aşa cum s-a întâmplat cu habsburgii, despre care îți voi vorbi mai târziu. Dacă n-ar fi fost aşa, astăzi Pământul ar fi fost pustiu, iar noi n-am fi stat acum de vorbă .
Nu ştiu dacă e cazul să vă spun că ne vorbeam fără să ne privim în față. Eu parcă vorbeam peretelui alb din hol, el, cel puțin, se adresa spatelui unui om cu cămaşa udă leorcă de transpirație, fiindcă fusesem nevoit să urc până la etajul cinci, pe scări, liftul fiind de săptămâni în revizie. În timp ce Iulius Cezar perora pe motivul biblic al potopului, o albină m-a atacat, am făcut o mişcare bruscă, m-am răsucit şi dinaintea mea a răsărit ca din pământ Ghiță, bunul meu amic. Bineînțeles, numai el putea să-mi îndruge asemenea parascovenii. Cred că dacă l-aş fi întrebat dacă a fost martor la dezlănțuirea potopului biblic, mi-ar fi răspuns senin că da, că are o vârstă matusalemică şi nu prin reîncarnări succesive a prins ziua de azi.
– Ghiță! Am strigat eu fericit. De mai bine de o lună nu te-am mai văzut. Ai uitat de partidele noastre de table şi scrable? Ți-am dus dorul. Pe unde ai umblat?
– De atolul Mototoia ai auzit?
– N-am auzit, dar ce importanță are?
– Are, cum să n-aibă şi încă una foarte mare. Ia ghiceşte.
– Ce să ghicesc?
– Importanța atolului Mototoia.
– Pentru mine n-are nici un fel de importanță.
– Are! zice el supărat, bătând din picior.
– Mai încet, Ghiță, că ne aud vecinii.
– Am locuit pe atolul Mototoia o viață.
– Nu eşti întreg la minte. Acum o lună am jucat o partidă de table în parc.
– Repet: am trăit o lungă parte din viață pe atolul Mototoia.
– Bine, zic, privindu-l cu milă. Credeam că s-a scrântit de când i-a fugit nevasta, acum două săptămâni, cu unul mai tânăr cu douăzeci de ani decât ea. Şi cam pe unde vine Mototoia asta?
– Pe lângă Madagascar.
– Hopa! Aici te-am prins. Atâta geografie mai ştiu şi eu. În preajma Insulei Madagascar nu se află nici un atol.
– De unde ştii tu?
– De la National Geographic.
– Află că se înşală şi ăia ca şi meteorologii tăi.
– Nu se poate, este un adevăr dovedit ştiințific.
– Eşti un credul, un naiv care de când te ştiu te-ai încrezut în ştiință. Un ins lipsit de imaginație.
– Mă rog, conced eu, fiecare cu convingerile sale, trăim în libertate. Dar nu poți nega evidența.
– De pildă…?
– Că broasca țestoasă are o carapace osoasă.
– Pe atolul Mototoia am văzut şi broaşte țestoase fără carapace. Aştept un exemplu mai convingător.
– Că pe Mototoia nu au guvern, nici parlament bicameral, nici preşedinte de republică, nici partide politice.
– Au de toate, doar într-o privință n-ai brodit-o. Nu au preşedinte, au însă un rege, Hans Werner de Styria, provenit dintr-un localnic însurat cu o fată dintr-o familie princiară din Austria de sud, înrudită cu neamul habsburgilor. De altfel Austria habsburgică, o considera, cum o consideră astăzi Austria republicană, un fel de colonie a sa. Mototoia e regat vechi de o mie de ani.
– Dacă au parlament şi partide politice, bănuiesc că au şi alegători.
– Nu există alegători băştinaşi. La urne sunt aduşi contra cost locuitori de prin insulele învecinate, cu ajutorul unor plute uriaşe, un fel de turism electoral, cum se zice pe la noi, dar nimeni nu califică aceste transporturi drept ceva ilegal sau fraudă electorală. Dacă e furtună pe ocean şi transportul alegătorilor devine imposibil, alegerile au loc în felul următor: şefii de partide urcă pe vârful unui munte, socotit drept sfânt, şi aruncă de acolo nişte bolovani uriaşi, apoi o comisie electorală numără în câte bucăți s-au spart bolovanii fiecărui partid şi câştigător e declarat acel partid al cărui bolovan se sparge în cele mai multe bucăți şi bucățele.
– Nu mi-ai spus însă unde se află Mototoia. Cred că ştii şi nu vrei să-mi spui, de-aia mi-ai vorbit de Madagascar.
– Ai dreptate, ştiu da’ nu pot să-ți spun, nu că nu vreau, pur şi simplu nu am voie.
– Cine nu-ți dă voie?
– Nici asta nu pot să-ți spun. E un mare secret. Dacă ți-aş spune, Pământul s-ar face mici fărâme şi s-ar pulveriza în spațiul infinit al universului.
Ascultându-l, deveneam din ce în ce mai curios să aflu dacă într-adevăr s-a scrântit sau numai se preface să mă prostească pe mine. Dacă era într-adevăr scrânteală, mă simțeam obligat în calitate de prieten şi coleg de serviciu, să mă ocup de el, la nevoie să-l internez la o clinică de boli mintale.
– Şi cine ți-a băgat în scăfârlie chestia asta?
– Care chestie?
– Nu face pe prostul cu mine. Chestia cu pulverizarea Pământului.
– Cine?
– Cine!?
– Hai, spune repede că mă grăbesc. M-a trimis nevasta să cumpăr morcovi şi țăranii pleacă din piață, dacă mă mai ții mult de vorbă.
– Cine altcineva decât scumpa mea soție.
– Eşti neserios. Cum poți să spui aşa ceva? Nevastă-ta a fugit cu unul mai tânăr, ştie toată lumea.
– Nu mă refer la Mărioara pe care am luat-o cu cununie în sectorul patru, ci la fecioara pe care am luat-o, tot cu cununie, pe atolul Mototoia. Am cu Sura Sura – că aşa o cheamă – trei feciori.
Atâta ar fi trebuit să-mi cam ajungă, dar nu mă lăsa inima să nu-l descos în continuare ca să nu-l socotesc scrântit pe degeaba.
– Nu mi-ai spus câți locuitori are Mototoia.
– Bipezi humanoizi doar unul, pe mine.
– Înțeleg că în rest sunt numai animale. Sau mă înşel?
– Populația băştinaşă e alcătuită din maimuțe năsoase pe cale de a se transforma în ființe umane. O femelă de maimuță năsoasă a încercat să mă seducă şi, de n-ar fi fost fecioara care a căzut din cer, m-ar fi rupt masculii năsoşi.
– Cum adică a căzută din cer?
– Aşa cum mă vezi şi cum te văd. Pe Mototoia se întâmplă tot felul de minuni. A fost paraşutată de o navetă spațială de fabricație elvețiană, a nimerit pe un nor alb, cu nuanțe de mov, ca un văl străveziu din cea mai fină mătase chinezească. Nu avea nimic pe ea, era goală puşcă, aşa un nud frumos n-am văzut nici în atelierul amicului meu pictorul, îl ştii nu? Aşa, în toată goliciunea şi splendoarea, a coborât lin pe o pajişte din Mototoia, unde eu păşteam caprele regelui Hans de Styria, care nu suportă laptele de vacă.
– Deci din onorabil deputat cum erai aici, ai ajuns păstor de capre în Mototoia.
– Pardon! De capre regale! Dar ascultă mai departe. Îngerul paraşutat de naveta spațială de producție daneză s-a îndrăgostit lulea de mine şi eu la fel de ea. Dar ştii cum e, astfel de amoruri stârnesc invidia. Prințul moştenitor, duce de Carintia, a văzut-o într-un moment delicat, aş zice, adică în timp ce făceam dragoste goi pe iarba presărată cu căcăreze de capră. La vederea infantelui, ne-am rdicat şi am luat amândoi poziția de drepți, l-am salutat respectuos, pe mine nici nu m-a băgat în seamă, avea ochi doar pe fecioara aceea paraşutată, s-a învârtit în jurul ei, i-a văzut căcărezele de pe spinare şi fese, dar, una peste alta, s-a declarat mulțumit. Drept urmare, a invitat-o la castelul lui de pe muntele Bumba Bumba. S-a dus, ce era să facă, nu poți refuza un viitor rege. Acolo s-a apucat să umble prin arhive...
– De ce? Ce i-a venit?
– Parcă n-ai ştii cum sunt muierile. Din curiozitate, bre omule.
– Şi ce rahat a aflat din arhive?
– Că toți regii şi împărații din dinastia habsburgilor, ca şi cei înrudiți cu ei, au fost bolnavi de sifilis sau au fost marcați genetic de faptul că se însurau cu rude apropiate, cu verişoare şi veri primari toți mureau nebuni. De-aia a refuzat să se culce cu el şi s-a întors la mine. Din clipa aia s-a sfârşit traiul meu dulce pe atolul Mototoia. Infantele a început să mă persecute. Mai întâi mi-a luat demnitatea de păstor de capre regale, iar pe iubita mea Sura Sura a trimis-o în junglă să taie lemne. Pe urmă a asmuțit asupra mea triburile de maimuțe năsoase care nu mă lăsau nici să dorm, nici să mănânc. Atunci m-am hotărât să mă întorc în Europa, dar cum, nu ştiam.
– Cum ai ajuns acolo, pe aceeaşi cale puteai să te şi întorci.
– Drăcovenia era că nu mai ştiam cum am ajuns acolo. M-am dus după Sura Sura să mă sfătuiesc cu ea. Am stabilit ca a doua zi după Paştele catolic să ne întâlnim pe plajă. Când a încercat să fugă din junglă, tăietorii de lemne – adică maimuțele năsoase – au înjunghiat-o, au săpat la repezeală un mormânt, dar când s-o îngroape, ia-o de unde nu-i. Sura Sura se evaporase. Când se mirau ei mai tare cum de li s-a putut întâmpla una ca asta, aud un hohot de râs venit de undeva de sus, au ridicat capul şi au văzut-o în vârful unui copac, stând pe o crenguță subțire ce se clătina gata oricând să se rupă. Măcar de s-ar rupe, şi-au zis. Ar cădea şi precis şi-ar frânge gâtul. Sura Sura şi-a luat însă zborul ca o lebădă albă şi a venit lângă mine pe plajă. M-a luat în brațe şi într-o clipită am fost în Europa. Am aterizat pe o păşune de pe coama muntelui Zamora printre turme de oi. În primul moment ciobanii s-au speriat şi au asmuțit câinii, dar câinii, în loc să se repeadă la noi, au început să schiaune ca nişte cățeluşi, să se târâie pe burtă şi să se gudure. S-au minunat ciobanii şi ne-au poftit la mămăligă cu brânză...
– Hoo, ajunge, visezi, Ghiță, şi parcă nici acum nu te-ai trezit din vis.
– Visul umple golul din sufletele noastre, mi-a spus.
– Eu nu simt nici un gol în suflet.
– Înseamnă că eşti nesimțitor.
M-a jignit profund şi, fără să vreau, l-am îmbrâncit. S-a dus de-a dura pe scări. Am crezut că nu i s-a întâmplat nimic, dar văzând că nu se mai ridică, m-am dus să văd ce e cu el. Avea capul spart, sângele îi curgea şi pe gură şi pe nas, nu mai respira. Era mort. Când mi-am dat seama, am urcat în fugă scările, m-am repezit în apartamenul meu, m-am trântit în pat şi, ținându-mă cu mâinile de cap repetam ca un automat: Am ucis visul! Am ucis visul! Am ucis visul!...
Asta am spus-o şi anchetatorilor şi la proces. Ca ucigaş de vise am fost condamnat la puşcărie pe viață. Cu suspendare.