Memorii. Amintiri
G. Pienescu
INTERMEZZO (I)
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008
Supunându-mă unui vechi obicei din fire – deci fără lecuire – am dat „Notele din lăuntru”, tipărite până acum în trei numere (6-7 şi 8/2008) ale revistei Viața Românească, spre recitire (le mai citise o dată în dactilogramă) unui vechi amic, prețuit de îndoielile mele pentru (îndeosebi) două calități: un acut spirit critic şi o desăvârşită sinceritate, necruțătoare, în exprimarea lui. Opinia sa (pe scurt): „Notele” nu sînt scrise (cum ar fi dorit şi se aştepta să fie, mai ales după transcrierea lor) şi par nutrite de ură. Fiind de acord cu calitățile presupuse şi măgulitoare ale posibilităților totuşi mărginite ale creioanelor mele (de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere), nu-i împărtăşesc impresia că „Notele” ar fi nutrite de ură. Pentru simplul motiv că nu am fost şi nu sunt în stare să trăiesc sentimentul urii, că nu pot urî. E o inferioritate subiectivă, o recunosc şi o accept. Mărturisesc însă că „Notele” tipărite până acum mi le-am dictat cu aversiune, cu scârbă, cu dispreț (adeseori) şi cu mânie (uneori). Cu aversiunea, disprețul şi mânia acumulate în ultimii doi ani de studii universitare, 1948-1950. Dar nu numai. Ci şi, treptat, în multe din zilele celor 18 ani viețuiți ca redactor în E.S.P.L.A., E.P.L. Şi în editura „Minerva”. În multe din zilele celor 18 ani, când am răbdat în tăcere terorismul psihologic al hărțuielilor, al şicanelor, al suspiciunilor, al ofenselor şi al denigrărilor unor mizerabili, nuli şi neaveniți în meseria de editor, a căror prezență în preajma mea şi a colegilor mei profesionişti o justifica mai cu seamă calitatea lor de politruci. O tăcere prudentă, menită să atenueze gravitatea consecințelor oricând posibile ale „păcatului” originii mele sociale „nesănătoase”, înscris în „dosarul de cadre”, şi „teama de ziua de mâine”, subt amenințarea cărora îmi era adeseori greu să-mi mențin echilibrul psihic necesar travaliului redacțional.
Pentru că afirmația de mai sus ar putea să li se pară, celor ce nu au trăit în România la mijlocul secolului trecut şi în anii imediat următori, formală sau o simplă defulare spontană neîntemeiată, voi prezenta în acest „Intermezzo” câteva din temeiurile ei cele mai semnificative. Unele s-ar putea să pară ridicule, aşa cum au şi fost, sau cum le-au făcut să pară trecerea şi schimbarea vremurilor şi a înțelesurilor. Regret că prezența lor în memorie îmi încenuşază amintirea zilelor de luminoasă colegialitate petrecute alături de Milo Petroveanu, Mariana Brâncuş, Radu Albala, Andrei Rusu, Margareta Feraru, Georgeta Rădulescu-Dulgheru ş.a.
Transferarea mea în ianuarie 1952, de la Direcția Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării cărții (E.P.D.), nu a fost urmată imediat, aşa cum speram, de încorporarea în colectivul redacției Valorificarea Moştenirii Literare (V.M.L.), redacție ce se ocupa pe-atunci de pregătirea edițiilor de „opere alese”, ce apăreau în colecțiile „Biblioteca pentru toți” şi ”Clasicii români”. Denumirea redacției, aparent neutră, exprima discret, în fond, principiul ideologic jdanovist al preluării critice, selective, marxist-leniniste a literaturii din trecut, cu texte ciopârțite pe ici, pe colo, de cenzură şi adunate în culegeri menite să sugereze, mai mult sau mai puțin, tendențiozitatea progresistă a mai tuturor scriitorilor. Bineînțeles că toate culegerile erau prefațate şi că autorii prefețelor trebuiau să evidențieze această tendențiozitate.
Deci nu am fost inclus, imediat după transferare, în redacția V.M.L., Al.I.Ştefănescu, girant, în 1952, al postului de director al E.S.P.L.A., cerându-mi, mai întâi, să mă ocup de secretariatul general de redacție, funcție birocratică pentru care nu aveam nici aptitudini şi nici studiile (juridice) necesare, iar apoi trimițându-mă redactor la sectorul de literatură universală. Abia după acest zigzag, cu o durată de şase-şapte luni, am reuşit să intru în redacția V.M.L.
Insistența mea de a fi încorporat în colectivul V.M.L. era susținută de două scopuri. Primul: ameliorarea travaliului filologic al redactorilor şi, totodată, printr-o îndrumare perseverentă, dublată şi susținută de un riguros control al calității textelor predate redacției, ameliorarea travaliului îngrijitorilor de ediții, prin respectarea riguroasă a normei textologice clasice: transcrierea critică a textelor de editat, conform regulilor stabilite pe baza analizei filologice a edițiilor preoriginale şi originale, confruntate între ele şi cu manuscrisele autografe, integral sau prin sondaje ample. Introducerea şi respectarea acestei norme cu strictețe se impunea, întrucât, în timpul studiilor universitare, cercetând câteva texte de literatură clasică română, necesare pentru lucrări de seminar şi pentru pregătirea examenelor, remarcasem că mulți aşa-zişi editori nu erau nici măcar nişte amatori boemi ai meseriei. Odată cu încorporarea mea în redacția V.M.L., pentru ca observațiile făcute în şedințele de lucru, conduse de Milo Petroveanu, să nu fie socotite formale, superficiale, am supus unei analize critice filologice câteva cărți de literatură clasică română, apărute subt siglele unor edituri de stat, între 1948 şi 1953 (Vezi Limba română, an. II, nr. 2, martie-aprilie 1954, pp. 28-43). Concluzia analizei: îngrijitorii edițiilor se complăceau, majoritatea, într-o totală harababură antitextologică, pe care noi, membrii redacției V.M.L., trebuia s-o împiedecăm de a se manifesta în edițiile ce urmau să apară subt supravegherea noastră.
Cel de al doilea scop, urmărit tiptil, odată cu creşterea exigențelor în pregătirea şi supravegherea calității edițiilor, era lansarea, în viitorul apropiat, a unei colecții academice de opere complete, cu texte integrale, neciopârțite de cenzură. Deci intenționam ca redacția V.M.L să continue, după o lungă întrerupere, inițiativa editurii “Cultura națională”, preluată de către Editura Fundației Regele Carol II, însă cu multe nepotriviri între ceea ce şi cum ar fi trebuit să fie şi ceea ce s-a putut a fire. Concomitent, dar mult mai tiptil, prin lansarea colecției academice de opere complete (deci cu variante, note şi comentarii) urmăream să demonstrăm discret cercetătorilor şi cititorilor că înainte de 1938 şi chiar şi până în 1948, subt cenzura regimului monarhic autoritar al regelui Carol al II-lea şi subt cenzura regimului antonescian, scriitorii români erau mai mult sau mai puțin liberi să scrie despre ce şi cum voiau, neîndrumați şi neproboziți ideologic şi politic la tot cuvântul.
„Momentul istoric” era cel din anii 1953-1956. Muriseră, în URSS, „genialul corifeu al ştiințelor”, „părintele popoarelor”, Iosif Vissarionovici Stalin şi torționarul său de încredere, Lavrenti Beria, puterea o luase, la Kremlin, cam cu otuzbirul, N.S.Hruşciov, care se împăcase cu “călăul popoarelor Jugoslaviei”, Iosif Broz Tito, caricaturizat de Eugen Taru, cu numai trei ani în urmă, pe nişte panouri uriaşe, ținând în mână un satâr însângerat. Dispăruse din E.S.P.L.A. în 1954, “fostul cadavru” al ultimului (aşa credeam) director dogmatic stalinist, A.Toma, prăjit în zvârcolirile proprie-i ideologii, la Crematoriul Cenuşa. Tot pe-atunci, începuseră să vină dinspre URSS, unde se prepara ciorba ideologică a partidelor prosovietice din statele “lagărului socialismului şi al păcii”, ale Tratatului de la Varşovia, zvonuri scrise despre nişte rețete adecvate intențiilor mele de a publica ediții academice de opere complete, cu texte integrale, neciopârțite de cenzură. La câteva din aceste zvonuri făcusem aluzii în notele bibliografice din articolul apărut în Limba română. Paralel, ceea ce se numea la ei – şi se va numi apoi şi la noi – „dezghețul”, după “înghețul” în dogmele stalinismului, mi se părea a fi o realitate, mai ales după înscăunarea, în 1954, ca director al E.S.P.L.A., a lui Petru Dumitriu. Am scris “mi se părea”, pentru că, dorind foarte mult continuarea corectă a inițiativei editurii “Cultura națională” (vezi I.L. Caragiale, Opere, ediție începută în 1930, subt îngrijirea lui Paul Zarifopol, continuată, în 1939, de Şerban Cioculescu, la Editura Fundației Regele Carol II), şi fiind lipsit de informație politică, nu am înțeles că „dezghețul” dogmelor staliniste în URSS precede transformarea lor, la noi, în dogme dejiste. Singurii care au încercat să mă avertizeze asupra erorii politice pe care o comiteam, insistând în ideea editării operelor complete, cu texte integrale, în formele lor autentice, au fost Milo Petroveanu şi Paul Georgescu. Probabil că bine informați, datorită unor surse specifice, ei au încercat să-mi explice că pledoariile mele, din ce în ce mai insistente, pentru tipărirea integrală a textelor clasice îmi periclitează funcția de redactor.
Plecând, într-o zi, împreună, din strada Orlando, spre locuințele noastre, am luat-o pe Calea Victoriei. Ajungând în dreptul cofetăriei-cafenea „Nestor”– situată, pe-atunci, în locul actualului hotel „Bucureşti”–, Milo Petroveanu şi Paul Georgescu m-au invitat să bem împreună o cafea. Am acceptat, le-am mulțumit, am intrat în ”locantă” şi am urcat la etaj, la „cafenea”. Aşezându-ne la o masă, am continuat discuția începută la editură, pe aceeaşi temă, a edițiilor academice de opere complete, cu texte integrale, neciuntite de cenzură. Ca şi până atunci, Petroveanu a încercat să mă convingă, cu argumente logice, dar ale căror premise şi desfăşurări erau incomplete, cu omisiuni de cuvinte, de propoziții, pe care timpurile ne învățaseră că e mai bine să le voalăm, ori chiar să le evităm. Deci, autocenzurate, neconvingătoare. Eu susținându-mi cu fermitate punctul de vedere, la un moment dat Paul Georgescu m-a interupt, întrebându-mă nitam-nisam:
– Ştii ce-a pățit Ițic, vrând să afle ce i-a spus exact Jehovah lui Moisi, când s-au întâlnit pe muntele Sinai?
– Nu ştiu – am răspuns – şi nici nu mă interesează.
– Ba o să te intereseze, pentru că şi el făcea întocmai ca tine, o ținea una şi bună că vrea să ştie exact ce i-a spus Jehovah lui Moisi.
– Ei, şi ce-a pățit? – l-am întrebat, cam iritat de încercarea lui de-a întrerupe dialogul cu o anecdotă esopică.
– L-a enervat pe rabinul de lângă el, care ştia că nu e voie să ştie tot omul ce i-a spus Jehovah lui Moisi. Şi rabinul acela i-a şoptit unuia puternic de lângă el: „Aruncă-l!”. Şi puternicul acela l-a luat pe Ițic în brațe şi l-a aruncat în balta din Iad.
– Ei şi?
– Ei şi, în baltă Ițic a continuat să se agite, dând din mâini şi strigând că vrea să ştie ce i-a spus Jehovah lui Moisi. Ştrul, care era şi el în baltă, lângă Ițic, i-a spus: „Potoleşte-te, Ițic! Tu nu vezi câte capete sunt imprejur şi că plutim toți într-un c…. care ne-ajunge până la bărbie? Nu mai fă valuri, că ne intră-n gură.”
Fabula spusă de Paul Georgescu nu mi-a displăcut, fără îndoială, am râs toți trei – de Ițic, bineînțeles, nu de mine – ne-am băut şi al doilea rând de cafele şi am plecat spre „căşile” noastre.
Imediat după înscăunarea lui, în 1954, ca director la E.S.P.L.A., Petru Dumitriu mi-a cerut să-i prezint proiectul şi macheta colecțiilor academice de opere complete, machetă stabilită de neîntrecutul, regretatul grafician Petre Vulcănescu, precum şi profilul-model al volumelor. Deci nu eram singur în speranța că este posibilă editarea textelor literaturii clasice române în formele lor integrale, autentice. Şi-apoi, Petru Dumitriu – se ştia – evolua în cercuri politice sus-puse, de vreme ce era partenerul de tenis al lui Ion Gheorghe Maurer. În consecință, am presupus – înşelându-mă încă o dată – că el era la curent cu „machiaverlâcurile” politice ale momentului şi că susținerea intențiilor mele editoriale avea, de astă dată, o acoperire politică. Încrederea mea a fost justificată nu numai de interesul directorului față de colecția academică de opere complete, dar şi de câteva importante realizări: încheierea unui contract cu excelentul filolog I. Fischer pentru editarea operelor complete (în două volume) ale lui Grigore Alexandrescu şi obținerea dreptului de colaborare cu editura a două personalități – profesorul P.P. Panaitescu şi istoricul literar Şerban Cioculescu (ținute până atunci subt obroc de regimul pemerist) – fără de care era de neconceput editarea operelor lui Miron Costin şi ale lui I.L. Caragiale. Alte două intervenții ale lui Petru Dumitriu pe lângă „foruri”, la începutul anului 1954, nu au avut succesul sperat. Primul insucces: ”forurile nu au admis ca noua colecție academică să poarte titlul de „opere complete”, ci l-au impus pe cel cenzorial de „opere”, implicând orice fel de selecție, inclusiv selecția ideologică. Al doilea insucces: nu i s-a acordat lui Şerban Cioculescu libertatea de a îngriji singur ediția I.L. Caragiale, Opere, „forurile” obligând editura să-l includă într-un colectiv, menit, evident, in intențiile lor, să-i verifice opiniile înscrise în note şi comentarii. Condiția fiind indiscutabilă, dacă voiam să ni se permită colaborarea cu Şerban Cioculescu, a trebuit să alcătuim repede un colectiv convenabil tuturor părților implicate. Ca să evităm discuțiile zadarnice cu mai-marii decizionali, am hotărât să-l propunem „forurilor” ca şef al „colectivului Şerban Cioculescu”, pe profesorul şi academicianul Alexandru Rosetti, cunoscut de Şerban Cioculescu din timpul colaborării sale la Editura Fundației Regele Carol II, şi să completăm „colectivul” cu un foarte bun redactor al editurii, Andrei Rusu. Andrei Rusu neacceptând, din motive strict personale, onoarea de a face parte din „colectiv”, l-am înlocuit cu Liviu Călin, alt bun redactor al editurii, deşi „înlocuirile” nu implică toate valorile personale. Ratificarea de către „foruri” a hotărârilor noastre şi acceptarea lor in spe de către Şerban Cioculescu impunea ca ultim act solicitarea şi obținerea acordului „şefului de colectiv”. Această sarcină mi-a revenit mie.
Bineînțeles că pentru a-i propune profesorului conducerea „colectivului Şerban Cioculescu”, l-am rugat, telefonic, să-mi acorde o întâlnire, propunându-i să stabilească însuşi ziua, locul şi ora întrevederii. În ziua şi la ora stabilite de profesor, apăsam pe butonul soneriei de la locuința sa de pe strada Dionisie Lupu, unde stabilise el locul întâlnirii. Mi-a deschis şi m-a poftit înăuntru o femeie robustă, între două vârste, care, după aspectul ei şi vestimentar, părea să fie menajeră. M-a invitat să iau loc pe un fotoliu în hol, spunându-mi:
– Domnul profesor vă roagă să-l aşteptați, pentru că are puțină treabă.
Şi, înainte de a ieşi din hol, a precizat:
– Dar va veni imediat.
Imediatul a durat vreo zece-cinsprezece minute. După trecerea acestui spațiu de „timp academic”, am auzit deschizându-se o uşă. Ridicându-mă din fotoliu – pentru ca ştiam cine urma să intre –, m-am trezit față-n față nu cu profesorul academician Alexandru Rosetti, ci cu Alexandru Rosetti pur şi simplu, în carnația sa originară, oarecum rubensiană, albă-roze (aş îndrăzni să adaug, pentru a nuanța mai sugestiv aspectul), de odaliscă olandeză, acoperit de la mijloc până mult deasupra genunchilor de un short şi cu labele picioarelor, şi ele albe-roze, băgate în nişte papuci de rafie. Astfel dezbrăcat, Alexandru Rosetti s-a aşezat, cu obişnuita-i dezinvoltură, într-un fotoliu vizavi de redactorul editurii, îmbrăcat, acesta, pe cât se putea de protocolar în canicula ce ne copleşise.
– Te rog să mă ierți – mi-a zis Alexandru Rosetti, deschizând dialogul ce urma să fie despre ediția operelor lui I.L. Caragiale –, dar nu suport căldura asta fierbinte, dacă nu zac, de câteva ori pe zi, mai multe minute, în apă.
Am surâs. Nu cuvintelor lui, ci amintindu-mi de Ion Creangă şi de polobocul lui cu apă, în care zăcea vara. Trecând peste amintirea livrescă, i-am motivat, în replică, pe scurt, pretextul vizitei mele, rugându-l să accepte conducerea colectivului de editare a operelor lui I.L. Caragiale.
– Şi ce trebuie să fac eu ca şef al „colectivului Şerban Cioculescu”? – m-a întrebat cu o nuanță ironică în glas. Căci înțeleg că doar el e „colectivul” caragialian – a adăugat, punând, prin accent, între ghilimele cuvântul colectiv.
– Nimic altceva decât să asistați la eventualele discuții ale domnului Şerban Cioculescu cu Liviu Călin şi cu Andrei Rusu, redactorul responsabil al ediției, şi dacă vi se va părea necesar, să interveniți cu consilii lingvistice.
– Şi când va avea loc prima şedință a „colectivului Şerban Cioculescu”? m-a întrebat surâzând.
– Nu ştiu – am răspuns. Va stabili... colectivul şi vă voi anunța telefonic.
I-am prezentat apoi, tot foarte pe scurt, o schiță a proiectului de ediție şi profilul-model al unui volum, iar după aceea ne-am despărțit cu o strângere de mână şi cu mulțumirile mele respectuoase, rostite în dreptul uşii pe care intrasem în casa lui.
În urma acestei vizite şi-a acceptării de către Alexandru Rosetti a rolului de coordonator al „colectivului Şerban Cioculescu”, am putut încheia contractul pentru editarea operelor – bineînțeles că „alese” – ale lui I.L. Caragiale. Odată cu încheierea lui, i s-a luat editurii dreptul de a mai publica ediții academice din literatura clasică română. Este şi motivul pentru care din ediția operelor lui Grigore Alexandrescu, proiectată, după cum am menționat, în două volume, nu am putut publica decât volumul întâi. Cum şi de ce s-au întâmplat toate acestea şi alte mizerii îmi voi aduce aminte în partea a doua şi ultima din „Intermezzo”.
22 august 2008
G. Pienescu
Pentru că afirmația de mai sus ar putea să li se pară, celor ce nu au trăit în România la mijlocul secolului trecut şi în anii imediat următori, formală sau o simplă defulare spontană neîntemeiată, voi prezenta în acest „Intermezzo” câteva din temeiurile ei cele mai semnificative. Unele s-ar putea să pară ridicule, aşa cum au şi fost, sau cum le-au făcut să pară trecerea şi schimbarea vremurilor şi a înțelesurilor. Regret că prezența lor în memorie îmi încenuşază amintirea zilelor de luminoasă colegialitate petrecute alături de Milo Petroveanu, Mariana Brâncuş, Radu Albala, Andrei Rusu, Margareta Feraru, Georgeta Rădulescu-Dulgheru ş.a.
Transferarea mea în ianuarie 1952, de la Direcția Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării cărții (E.P.D.), nu a fost urmată imediat, aşa cum speram, de încorporarea în colectivul redacției Valorificarea Moştenirii Literare (V.M.L.), redacție ce se ocupa pe-atunci de pregătirea edițiilor de „opere alese”, ce apăreau în colecțiile „Biblioteca pentru toți” şi ”Clasicii români”. Denumirea redacției, aparent neutră, exprima discret, în fond, principiul ideologic jdanovist al preluării critice, selective, marxist-leniniste a literaturii din trecut, cu texte ciopârțite pe ici, pe colo, de cenzură şi adunate în culegeri menite să sugereze, mai mult sau mai puțin, tendențiozitatea progresistă a mai tuturor scriitorilor. Bineînțeles că toate culegerile erau prefațate şi că autorii prefețelor trebuiau să evidențieze această tendențiozitate.
Deci nu am fost inclus, imediat după transferare, în redacția V.M.L., Al.I.Ştefănescu, girant, în 1952, al postului de director al E.S.P.L.A., cerându-mi, mai întâi, să mă ocup de secretariatul general de redacție, funcție birocratică pentru care nu aveam nici aptitudini şi nici studiile (juridice) necesare, iar apoi trimițându-mă redactor la sectorul de literatură universală. Abia după acest zigzag, cu o durată de şase-şapte luni, am reuşit să intru în redacția V.M.L.
Insistența mea de a fi încorporat în colectivul V.M.L. era susținută de două scopuri. Primul: ameliorarea travaliului filologic al redactorilor şi, totodată, printr-o îndrumare perseverentă, dublată şi susținută de un riguros control al calității textelor predate redacției, ameliorarea travaliului îngrijitorilor de ediții, prin respectarea riguroasă a normei textologice clasice: transcrierea critică a textelor de editat, conform regulilor stabilite pe baza analizei filologice a edițiilor preoriginale şi originale, confruntate între ele şi cu manuscrisele autografe, integral sau prin sondaje ample. Introducerea şi respectarea acestei norme cu strictețe se impunea, întrucât, în timpul studiilor universitare, cercetând câteva texte de literatură clasică română, necesare pentru lucrări de seminar şi pentru pregătirea examenelor, remarcasem că mulți aşa-zişi editori nu erau nici măcar nişte amatori boemi ai meseriei. Odată cu încorporarea mea în redacția V.M.L., pentru ca observațiile făcute în şedințele de lucru, conduse de Milo Petroveanu, să nu fie socotite formale, superficiale, am supus unei analize critice filologice câteva cărți de literatură clasică română, apărute subt siglele unor edituri de stat, între 1948 şi 1953 (Vezi Limba română, an. II, nr. 2, martie-aprilie 1954, pp. 28-43). Concluzia analizei: îngrijitorii edițiilor se complăceau, majoritatea, într-o totală harababură antitextologică, pe care noi, membrii redacției V.M.L., trebuia s-o împiedecăm de a se manifesta în edițiile ce urmau să apară subt supravegherea noastră.
Cel de al doilea scop, urmărit tiptil, odată cu creşterea exigențelor în pregătirea şi supravegherea calității edițiilor, era lansarea, în viitorul apropiat, a unei colecții academice de opere complete, cu texte integrale, neciopârțite de cenzură. Deci intenționam ca redacția V.M.L să continue, după o lungă întrerupere, inițiativa editurii “Cultura națională”, preluată de către Editura Fundației Regele Carol II, însă cu multe nepotriviri între ceea ce şi cum ar fi trebuit să fie şi ceea ce s-a putut a fire. Concomitent, dar mult mai tiptil, prin lansarea colecției academice de opere complete (deci cu variante, note şi comentarii) urmăream să demonstrăm discret cercetătorilor şi cititorilor că înainte de 1938 şi chiar şi până în 1948, subt cenzura regimului monarhic autoritar al regelui Carol al II-lea şi subt cenzura regimului antonescian, scriitorii români erau mai mult sau mai puțin liberi să scrie despre ce şi cum voiau, neîndrumați şi neproboziți ideologic şi politic la tot cuvântul.
„Momentul istoric” era cel din anii 1953-1956. Muriseră, în URSS, „genialul corifeu al ştiințelor”, „părintele popoarelor”, Iosif Vissarionovici Stalin şi torționarul său de încredere, Lavrenti Beria, puterea o luase, la Kremlin, cam cu otuzbirul, N.S.Hruşciov, care se împăcase cu “călăul popoarelor Jugoslaviei”, Iosif Broz Tito, caricaturizat de Eugen Taru, cu numai trei ani în urmă, pe nişte panouri uriaşe, ținând în mână un satâr însângerat. Dispăruse din E.S.P.L.A. în 1954, “fostul cadavru” al ultimului (aşa credeam) director dogmatic stalinist, A.Toma, prăjit în zvârcolirile proprie-i ideologii, la Crematoriul Cenuşa. Tot pe-atunci, începuseră să vină dinspre URSS, unde se prepara ciorba ideologică a partidelor prosovietice din statele “lagărului socialismului şi al păcii”, ale Tratatului de la Varşovia, zvonuri scrise despre nişte rețete adecvate intențiilor mele de a publica ediții academice de opere complete, cu texte integrale, neciopârțite de cenzură. La câteva din aceste zvonuri făcusem aluzii în notele bibliografice din articolul apărut în Limba română. Paralel, ceea ce se numea la ei – şi se va numi apoi şi la noi – „dezghețul”, după “înghețul” în dogmele stalinismului, mi se părea a fi o realitate, mai ales după înscăunarea, în 1954, ca director al E.S.P.L.A., a lui Petru Dumitriu. Am scris “mi se părea”, pentru că, dorind foarte mult continuarea corectă a inițiativei editurii “Cultura națională” (vezi I.L. Caragiale, Opere, ediție începută în 1930, subt îngrijirea lui Paul Zarifopol, continuată, în 1939, de Şerban Cioculescu, la Editura Fundației Regele Carol II), şi fiind lipsit de informație politică, nu am înțeles că „dezghețul” dogmelor staliniste în URSS precede transformarea lor, la noi, în dogme dejiste. Singurii care au încercat să mă avertizeze asupra erorii politice pe care o comiteam, insistând în ideea editării operelor complete, cu texte integrale, în formele lor autentice, au fost Milo Petroveanu şi Paul Georgescu. Probabil că bine informați, datorită unor surse specifice, ei au încercat să-mi explice că pledoariile mele, din ce în ce mai insistente, pentru tipărirea integrală a textelor clasice îmi periclitează funcția de redactor.
Plecând, într-o zi, împreună, din strada Orlando, spre locuințele noastre, am luat-o pe Calea Victoriei. Ajungând în dreptul cofetăriei-cafenea „Nestor”– situată, pe-atunci, în locul actualului hotel „Bucureşti”–, Milo Petroveanu şi Paul Georgescu m-au invitat să bem împreună o cafea. Am acceptat, le-am mulțumit, am intrat în ”locantă” şi am urcat la etaj, la „cafenea”. Aşezându-ne la o masă, am continuat discuția începută la editură, pe aceeaşi temă, a edițiilor academice de opere complete, cu texte integrale, neciuntite de cenzură. Ca şi până atunci, Petroveanu a încercat să mă convingă, cu argumente logice, dar ale căror premise şi desfăşurări erau incomplete, cu omisiuni de cuvinte, de propoziții, pe care timpurile ne învățaseră că e mai bine să le voalăm, ori chiar să le evităm. Deci, autocenzurate, neconvingătoare. Eu susținându-mi cu fermitate punctul de vedere, la un moment dat Paul Georgescu m-a interupt, întrebându-mă nitam-nisam:
– Ştii ce-a pățit Ițic, vrând să afle ce i-a spus exact Jehovah lui Moisi, când s-au întâlnit pe muntele Sinai?
– Nu ştiu – am răspuns – şi nici nu mă interesează.
– Ba o să te intereseze, pentru că şi el făcea întocmai ca tine, o ținea una şi bună că vrea să ştie exact ce i-a spus Jehovah lui Moisi.
– Ei, şi ce-a pățit? – l-am întrebat, cam iritat de încercarea lui de-a întrerupe dialogul cu o anecdotă esopică.
– L-a enervat pe rabinul de lângă el, care ştia că nu e voie să ştie tot omul ce i-a spus Jehovah lui Moisi. Şi rabinul acela i-a şoptit unuia puternic de lângă el: „Aruncă-l!”. Şi puternicul acela l-a luat pe Ițic în brațe şi l-a aruncat în balta din Iad.
– Ei şi?
– Ei şi, în baltă Ițic a continuat să se agite, dând din mâini şi strigând că vrea să ştie ce i-a spus Jehovah lui Moisi. Ştrul, care era şi el în baltă, lângă Ițic, i-a spus: „Potoleşte-te, Ițic! Tu nu vezi câte capete sunt imprejur şi că plutim toți într-un c…. care ne-ajunge până la bărbie? Nu mai fă valuri, că ne intră-n gură.”
Fabula spusă de Paul Georgescu nu mi-a displăcut, fără îndoială, am râs toți trei – de Ițic, bineînțeles, nu de mine – ne-am băut şi al doilea rând de cafele şi am plecat spre „căşile” noastre.
Imediat după înscăunarea lui, în 1954, ca director la E.S.P.L.A., Petru Dumitriu mi-a cerut să-i prezint proiectul şi macheta colecțiilor academice de opere complete, machetă stabilită de neîntrecutul, regretatul grafician Petre Vulcănescu, precum şi profilul-model al volumelor. Deci nu eram singur în speranța că este posibilă editarea textelor literaturii clasice române în formele lor integrale, autentice. Şi-apoi, Petru Dumitriu – se ştia – evolua în cercuri politice sus-puse, de vreme ce era partenerul de tenis al lui Ion Gheorghe Maurer. În consecință, am presupus – înşelându-mă încă o dată – că el era la curent cu „machiaverlâcurile” politice ale momentului şi că susținerea intențiilor mele editoriale avea, de astă dată, o acoperire politică. Încrederea mea a fost justificată nu numai de interesul directorului față de colecția academică de opere complete, dar şi de câteva importante realizări: încheierea unui contract cu excelentul filolog I. Fischer pentru editarea operelor complete (în două volume) ale lui Grigore Alexandrescu şi obținerea dreptului de colaborare cu editura a două personalități – profesorul P.P. Panaitescu şi istoricul literar Şerban Cioculescu (ținute până atunci subt obroc de regimul pemerist) – fără de care era de neconceput editarea operelor lui Miron Costin şi ale lui I.L. Caragiale. Alte două intervenții ale lui Petru Dumitriu pe lângă „foruri”, la începutul anului 1954, nu au avut succesul sperat. Primul insucces: ”forurile nu au admis ca noua colecție academică să poarte titlul de „opere complete”, ci l-au impus pe cel cenzorial de „opere”, implicând orice fel de selecție, inclusiv selecția ideologică. Al doilea insucces: nu i s-a acordat lui Şerban Cioculescu libertatea de a îngriji singur ediția I.L. Caragiale, Opere, „forurile” obligând editura să-l includă într-un colectiv, menit, evident, in intențiile lor, să-i verifice opiniile înscrise în note şi comentarii. Condiția fiind indiscutabilă, dacă voiam să ni se permită colaborarea cu Şerban Cioculescu, a trebuit să alcătuim repede un colectiv convenabil tuturor părților implicate. Ca să evităm discuțiile zadarnice cu mai-marii decizionali, am hotărât să-l propunem „forurilor” ca şef al „colectivului Şerban Cioculescu”, pe profesorul şi academicianul Alexandru Rosetti, cunoscut de Şerban Cioculescu din timpul colaborării sale la Editura Fundației Regele Carol II, şi să completăm „colectivul” cu un foarte bun redactor al editurii, Andrei Rusu. Andrei Rusu neacceptând, din motive strict personale, onoarea de a face parte din „colectiv”, l-am înlocuit cu Liviu Călin, alt bun redactor al editurii, deşi „înlocuirile” nu implică toate valorile personale. Ratificarea de către „foruri” a hotărârilor noastre şi acceptarea lor in spe de către Şerban Cioculescu impunea ca ultim act solicitarea şi obținerea acordului „şefului de colectiv”. Această sarcină mi-a revenit mie.
Bineînțeles că pentru a-i propune profesorului conducerea „colectivului Şerban Cioculescu”, l-am rugat, telefonic, să-mi acorde o întâlnire, propunându-i să stabilească însuşi ziua, locul şi ora întrevederii. În ziua şi la ora stabilite de profesor, apăsam pe butonul soneriei de la locuința sa de pe strada Dionisie Lupu, unde stabilise el locul întâlnirii. Mi-a deschis şi m-a poftit înăuntru o femeie robustă, între două vârste, care, după aspectul ei şi vestimentar, părea să fie menajeră. M-a invitat să iau loc pe un fotoliu în hol, spunându-mi:
– Domnul profesor vă roagă să-l aşteptați, pentru că are puțină treabă.
Şi, înainte de a ieşi din hol, a precizat:
– Dar va veni imediat.
Imediatul a durat vreo zece-cinsprezece minute. După trecerea acestui spațiu de „timp academic”, am auzit deschizându-se o uşă. Ridicându-mă din fotoliu – pentru ca ştiam cine urma să intre –, m-am trezit față-n față nu cu profesorul academician Alexandru Rosetti, ci cu Alexandru Rosetti pur şi simplu, în carnația sa originară, oarecum rubensiană, albă-roze (aş îndrăzni să adaug, pentru a nuanța mai sugestiv aspectul), de odaliscă olandeză, acoperit de la mijloc până mult deasupra genunchilor de un short şi cu labele picioarelor, şi ele albe-roze, băgate în nişte papuci de rafie. Astfel dezbrăcat, Alexandru Rosetti s-a aşezat, cu obişnuita-i dezinvoltură, într-un fotoliu vizavi de redactorul editurii, îmbrăcat, acesta, pe cât se putea de protocolar în canicula ce ne copleşise.
– Te rog să mă ierți – mi-a zis Alexandru Rosetti, deschizând dialogul ce urma să fie despre ediția operelor lui I.L. Caragiale –, dar nu suport căldura asta fierbinte, dacă nu zac, de câteva ori pe zi, mai multe minute, în apă.
Am surâs. Nu cuvintelor lui, ci amintindu-mi de Ion Creangă şi de polobocul lui cu apă, în care zăcea vara. Trecând peste amintirea livrescă, i-am motivat, în replică, pe scurt, pretextul vizitei mele, rugându-l să accepte conducerea colectivului de editare a operelor lui I.L. Caragiale.
– Şi ce trebuie să fac eu ca şef al „colectivului Şerban Cioculescu”? – m-a întrebat cu o nuanță ironică în glas. Căci înțeleg că doar el e „colectivul” caragialian – a adăugat, punând, prin accent, între ghilimele cuvântul colectiv.
– Nimic altceva decât să asistați la eventualele discuții ale domnului Şerban Cioculescu cu Liviu Călin şi cu Andrei Rusu, redactorul responsabil al ediției, şi dacă vi se va părea necesar, să interveniți cu consilii lingvistice.
– Şi când va avea loc prima şedință a „colectivului Şerban Cioculescu”? m-a întrebat surâzând.
– Nu ştiu – am răspuns. Va stabili... colectivul şi vă voi anunța telefonic.
I-am prezentat apoi, tot foarte pe scurt, o schiță a proiectului de ediție şi profilul-model al unui volum, iar după aceea ne-am despărțit cu o strângere de mână şi cu mulțumirile mele respectuoase, rostite în dreptul uşii pe care intrasem în casa lui.
În urma acestei vizite şi-a acceptării de către Alexandru Rosetti a rolului de coordonator al „colectivului Şerban Cioculescu”, am putut încheia contractul pentru editarea operelor – bineînțeles că „alese” – ale lui I.L. Caragiale. Odată cu încheierea lui, i s-a luat editurii dreptul de a mai publica ediții academice din literatura clasică română. Este şi motivul pentru care din ediția operelor lui Grigore Alexandrescu, proiectată, după cum am menționat, în două volume, nu am putut publica decât volumul întâi. Cum şi de ce s-au întâmplat toate acestea şi alte mizerii îmi voi aduce aminte în partea a doua şi ultima din „Intermezzo”.
22 august 2008
G. Pienescu