Poezie
Ioan F. Pop
POEMELE ABSEN?EI
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
poemele absenței
fuga din coastă în coastă
fuga din coastă în coastă. prin pînza umbrelor nelocuite. fuga cu care orice nemişcare se poate mîndri. ajunşi la țărmul hîrtiei, ne deschidem larg aripile
de apă. facem semne de foc, semne de aer şi pămînt. pînă se lasă seara peste
privirea cărnoasă. în care mai creşte un zvîcnet obosit. o mînă ce nu se mai termină. tot cerşeşte tăceri în care zilele descompuse nu mai pot înnopta.
fugile grele, scurse printre degetele norilor. peste ierburile frunților arămii. mugurii arătării ce cresc din copite de fum. stăm la fereastra decupată în
ceață. prin ea se vedea pînă departe, în noi. oasele acelor umbre, cu sunetul
lor mănăstiresc. bruma răzvrătirilor, pentru o nouă fugă. clopotul crengilor tomnatice. fugile înțepenite, născute din coasta acelei prea scurte priviri.
doar tu mai duci resturile serii
din resturile serii răsar, cu scurte pocnituri, mugurii oboselii. oazele adînci ale
aducerii aminte zac pe străzile vineții. cu luciri de insectă, mantia somnului
îşi poartă prin oraş întunecimile cele noi. umbre apoase se lasă peste
cadențele asurzitoare. plutea în aer muzica unei case de nebuni. peste toate,
doar tu, cu întrezăriri ilicite, traversezi venele pe treceri de pietoni. doar tu
mai duci resturile serii pe tărgi de prim-ajutor. tot mai defilezi prin acel
humus ce cuprinde realitatea ca o igrasie. răsari ca o fantomă din lujerii putregoşi. o voce strigă din alte începuturi. din alte poticneli de seri amînate. într-un tîrziu, duci iară şi iară paharul la gură. o tulpină de abur îți creşte în tîmplă. şi totuşi, doar atît te rugăm, nu ne ridica la înălțimea ta atît de adîncă.
oboselile noastre festive
din lutul acelei îndepărtări răsar în şoaptă tulpinile insomniei. se întind prin arătările noastre scorojite. cu treceri lucitoare, somnul închide cu yale de
ceară pleoapele cele vechi. totul era un murmur şi o cadență seducătoare.
restul amînării strîns în pumnii mocniți ai trecerii. peste toate doar apatia, cu irizări de omidă, traversa venele pe ascuns. ducea cadavrul zilei pe nesfîrşite scuturi. tot mai răsună cornul prin acele aparențe. care cuprind ca un zgîrci
realitatea. soarele nopții răsare încă din pumnii veşteji, din orbirile duse la
ochi. toate acestea atîrnă de alunecările altor ridicări de pleoapă. de aceste rămăşițe ale întunericului, ale marilor şi tăcutelor plecări. ce răsar silențios
ca nişte litere prin paginile nescrise. prin cimitirele atîtor imaginații. oboselile noastre festive cad ca nişte frunze sugrumate de prima toamnă ieşită în drum.
în pielea somnului stăteam nenăscuți
scoteam cîte un deget din somn şi-l proiectam în aerul mlăştinos. glasul
aducerii aminte cădea în patrii tot mai ireale. doar coşmarul ne mai primea
cu servitorii la uşă. ne poftea îndelung între ridurile-i confortabile, mîncate
de amînări corozive. bune de dat, precum unele duminici, la cîini. stăteam
aşa, nenăscuți, aerul mătăsos bătea tot mai insuportabil în uşă. o femeie de
aburi ne tot spăla oasele pînă da de lumină, apoi iarăşi de întuneric. vîntul mocnit, cu zdrențele lui de abanos. trecut prin somnuri uitate pe cîmp.
larma ierburilor în care nu te mai poți cufunda. larma care ne naşte în auzul
altor cruci. stăteam nemişcați în pielea somnului. cu mîinile împreunate ca
pentru ceremonialul de adio. aşteptam ca realitatea să-şi ridice resturile de pe piept. să rămînă doar scheletele acelea jilave. absențele care mai ticăie încă.
noaptea cu voce de ziuă
alungat pe străzi, cu plictiseli gîrbovite de atîta mers. cu melancolii ce
ruginesc în vechile ademeniri, în nepăsările alcaline. şoapte supraponderale
răsărite din aşternuturile întinderilor verzui. cu degete timide caută prin
ierburile frunții. cută după cută, murmurul adîncului urcă în timpane de
plumb. sunete ce trec miriapodic prin încăperi clandestine. cu tavane risipite peste tot. alungat în mocirla străzilor plictisite, ridic din umeri în fața nopții
cu voce de ziuă. cîntecul sfîrşitului pluteşte în albeața aerului matinal. prin
nămeții mucedelor aşteptări. cîntec dospit, ca o lopată de pămînt pusă direct
pe inimă. cîntec de trecut din adînc în adînc. şi cum stam vîrît țărăneşte în
acea absență, aşteptînd bobul de întuneric să ridice pleoapa. gesturile grele
care însoțesc orice nimic. timpul care nu mai încape sub carapacea cuvintelor. trupul acelei nopți aducea a tăceri de aici, a grele cuvinte de dincolo.
fuga din coastă în coastă
fuga din coastă în coastă. prin pînza umbrelor nelocuite. fuga cu care orice nemişcare se poate mîndri. ajunşi la țărmul hîrtiei, ne deschidem larg aripile
de apă. facem semne de foc, semne de aer şi pămînt. pînă se lasă seara peste
privirea cărnoasă. în care mai creşte un zvîcnet obosit. o mînă ce nu se mai termină. tot cerşeşte tăceri în care zilele descompuse nu mai pot înnopta.
fugile grele, scurse printre degetele norilor. peste ierburile frunților arămii. mugurii arătării ce cresc din copite de fum. stăm la fereastra decupată în
ceață. prin ea se vedea pînă departe, în noi. oasele acelor umbre, cu sunetul
lor mănăstiresc. bruma răzvrătirilor, pentru o nouă fugă. clopotul crengilor tomnatice. fugile înțepenite, născute din coasta acelei prea scurte priviri.
doar tu mai duci resturile serii
din resturile serii răsar, cu scurte pocnituri, mugurii oboselii. oazele adînci ale
aducerii aminte zac pe străzile vineții. cu luciri de insectă, mantia somnului
îşi poartă prin oraş întunecimile cele noi. umbre apoase se lasă peste
cadențele asurzitoare. plutea în aer muzica unei case de nebuni. peste toate,
doar tu, cu întrezăriri ilicite, traversezi venele pe treceri de pietoni. doar tu
mai duci resturile serii pe tărgi de prim-ajutor. tot mai defilezi prin acel
humus ce cuprinde realitatea ca o igrasie. răsari ca o fantomă din lujerii putregoşi. o voce strigă din alte începuturi. din alte poticneli de seri amînate. într-un tîrziu, duci iară şi iară paharul la gură. o tulpină de abur îți creşte în tîmplă. şi totuşi, doar atît te rugăm, nu ne ridica la înălțimea ta atît de adîncă.
oboselile noastre festive
din lutul acelei îndepărtări răsar în şoaptă tulpinile insomniei. se întind prin arătările noastre scorojite. cu treceri lucitoare, somnul închide cu yale de
ceară pleoapele cele vechi. totul era un murmur şi o cadență seducătoare.
restul amînării strîns în pumnii mocniți ai trecerii. peste toate doar apatia, cu irizări de omidă, traversa venele pe ascuns. ducea cadavrul zilei pe nesfîrşite scuturi. tot mai răsună cornul prin acele aparențe. care cuprind ca un zgîrci
realitatea. soarele nopții răsare încă din pumnii veşteji, din orbirile duse la
ochi. toate acestea atîrnă de alunecările altor ridicări de pleoapă. de aceste rămăşițe ale întunericului, ale marilor şi tăcutelor plecări. ce răsar silențios
ca nişte litere prin paginile nescrise. prin cimitirele atîtor imaginații. oboselile noastre festive cad ca nişte frunze sugrumate de prima toamnă ieşită în drum.
în pielea somnului stăteam nenăscuți
scoteam cîte un deget din somn şi-l proiectam în aerul mlăştinos. glasul
aducerii aminte cădea în patrii tot mai ireale. doar coşmarul ne mai primea
cu servitorii la uşă. ne poftea îndelung între ridurile-i confortabile, mîncate
de amînări corozive. bune de dat, precum unele duminici, la cîini. stăteam
aşa, nenăscuți, aerul mătăsos bătea tot mai insuportabil în uşă. o femeie de
aburi ne tot spăla oasele pînă da de lumină, apoi iarăşi de întuneric. vîntul mocnit, cu zdrențele lui de abanos. trecut prin somnuri uitate pe cîmp.
larma ierburilor în care nu te mai poți cufunda. larma care ne naşte în auzul
altor cruci. stăteam nemişcați în pielea somnului. cu mîinile împreunate ca
pentru ceremonialul de adio. aşteptam ca realitatea să-şi ridice resturile de pe piept. să rămînă doar scheletele acelea jilave. absențele care mai ticăie încă.
noaptea cu voce de ziuă
alungat pe străzi, cu plictiseli gîrbovite de atîta mers. cu melancolii ce
ruginesc în vechile ademeniri, în nepăsările alcaline. şoapte supraponderale
răsărite din aşternuturile întinderilor verzui. cu degete timide caută prin
ierburile frunții. cută după cută, murmurul adîncului urcă în timpane de
plumb. sunete ce trec miriapodic prin încăperi clandestine. cu tavane risipite peste tot. alungat în mocirla străzilor plictisite, ridic din umeri în fața nopții
cu voce de ziuă. cîntecul sfîrşitului pluteşte în albeața aerului matinal. prin
nămeții mucedelor aşteptări. cîntec dospit, ca o lopată de pămînt pusă direct
pe inimă. cîntec de trecut din adînc în adînc. şi cum stam vîrît țărăneşte în
acea absență, aşteptînd bobul de întuneric să ridice pleoapa. gesturile grele
care însoțesc orice nimic. timpul care nu mai încape sub carapacea cuvintelor. trupul acelei nopți aducea a tăceri de aici, a grele cuvinte de dincolo.