DIMINEAȚA TUTUROR TRISTEȚILOR

Un lătrat de câine se reflectă într-o baltă. Un sunet. Apa neagră atinge botul câinelui şi noroiul străzii.

Pe asfalt, un şir negru de tălpi trece pe lângă o poartă verde...
Vânt. Câteva fire se întorc în direcția vântului. Într-o gaură, pe spinare, pielea câinelui este albă. Într-o grădină, printre frunzele căzute, se află un smoc de păr şi un băț.
…Pe lângă numărul 32…
Dintr-un gard lipsesc două bare de lemn. Capul câinelui îşi strecoară privirea înăuntru. În fața lui, o pisică doarme pe un şezlong ud. Scheaună.
…Pe lângă un scaun gol de lemn din fața unui gard…
Umbra îşi desface maxilarele pe un zid. Aerul ars de frunze uscate îi intră în nări. Adulmecă o clipă. Pe zid, umbra aleargă din calea umbrei unui om.
…Pe lângă o maşină…
Patru picioare se învârt în jurul unei roți dezumflate. Încolăcit în jurul cauciucului, trupul tremură în oase. Vânt.
…Două tălpi negre se opresc în fața Cimitirului Evreiesc.
Doi ochi pătrund printre ridurile obrajilor şi zăbrelele porții. Gura întredeschisă cheamă un nume. Pe metalul ruginit se odihneşte mâna unui bătrân. În stradă, câinele a băut apa din urmele paşilor lui.

*

Astăzi e dimineața tuturor tristeților. De fapt, Gerda, astăzi e dimineața mea.
eu nu am zi – eu am vrut doar dimineață lungă
timp de zece ore şi timp de zece pietre câte văd în jurul tău;
să nu mă trezeşti.
eu o să te trezesc cu o mână peste marmură
şi prin dantela rochiei. Tu nu ai sâni, tu ai doar două flori mari din dantelă
prin ele s-a jucat parfumul şi m-aş juca şi eu
cu un vis, la capătul căruia am legat o întrebare;
nu,
sunt cuvinte prea bătrâne ca să te poată atinge.
după atâtea dimineți triste, eu dorm,
iar rochia ta va face dragoste doar cu o întrebare.

*

Bătrânul împătureşte foaia şi o introduce înapoi în buzunarul hainei. Îşi sprijină mâna pe un nume în piatră şi se ridică. Din frunzele uscate, gândul lui se îndreaptă aiurea. Capul se înalță din trupul scund. Zâmbeşte. Pe cerul cuprins între gardurile cimitirului nu există blocuri sau antene. Deasupra lui este acelaşi cer bătrân.
Clinchetul unei lingurițe în ceaşcă. În camera îngustă de lângă poartă, geamuri murdare şi miros de cafea plutesc în jurul unei femei. Sub cearcăne şi sub buze îngână un cântec şi propriile vorbe.
„În fiecare dimineață… ca în fiecare dimineață. Moşul cu poezia.”
Lângă un geam murdar sunt un lătrat şi o aşteptare. Portărița se ridică din sfârâitul cafelei şi alungă câinele. Din cearcăne măsoară aleea. Pe pasarela dintre morminte, bătrânul face o piruetă.
„Ne-bu-nul I…ne-bu-nul Io…ne-bu-nul Iosif îşi spune poezia în fața unei ra-cle!”
Nebunul Iosif îşi saltă paşii pe asfalt. Din loc în loc, de o parte şi de cealaltă a aleii, timpul a lăsat nu doar pietre, dar şi fotografii. Iosif se încruntă – în poze toți sunt încruntați. Iosif îşi țuguie buzele – în poze toți au mustață. Iosif ridică din umeri – timpul nu a ştiut să le pună zâmbete.
Nici pe chipul portăriței nu a găsit loc pentru un zâmbet. A pus doar cearcăne groase peste care se umflau pleoapele atunci când ele privesc din camera de lângă poarta. A lăsat buzele mari să amestece cuvinte în mirosul de cafea. Când trece pe lângă camera ei, Iosif îşi ridică pălăria, iar femeia – buzele din ibric. Iosif iese pe poartă şi lasă în urmă timpul cu ale lui. Femeia se aşează pe scaun la geam, privind spre cimitir.
„Ger-da Ha-rer, Ger-da Ha-rer…în fiecare dimineață asculți o poezie, el vine în fiecare dimineață.”

*

În prima oră şi în tine a fost frig,
ai stat în geam şi l-ai cusut petic cu petic, mi-ai spus –
nu trage de fir!
nu a intrat nimeni, deşi eu atârnasem de fir invitații,
i-am invitat pe toți să-ți vadă sufletul, Gerda,
nu a venit nimeni.
lângă geam ne-am frământat amândoi mâinile şi, când vântul făcea o gaură în cusătură,
tu îți întorceai privirea
iar eu strecuram printre fire un corn de vânătoare şi strigam în lume
„am lângă mine un suflet în rochie de dantelă
şi o dimineață lungă numai pentru el!”
am lângă mine un suflet în rochie de dantelă
şi la celelalte geamuri toți au tras obloanele şi au adormit.

*

Ochiul lui Iosif pătrunde pe gaura cheii în bibliotecă. În casa lui, coloanele de praf de pe cărți sunt transparente şi el citeşte titlurile din dreptul uşii. Le-a citit pe toate mai demult şi le va reciti în somn.
Un fir de lumină din lampă cade pe birou peste poeziile lui. Există printre ele foi pe care un tânăr cu ochelari i le-a recitat mecanic. Aspacardin. Algocalmin. Antinevralgic. Sunt foi scrise de nimeni, pe care Iosif le îndeasă întotdeauna în sertar, cât mai adânc.
Din lampă, un fir de lumină se aşează pe pleoapele căzute ale bătrânului. Ochiul lui Iosif înşiră câteva titluri în minte. Două degete lasă două cercuri pe praful de pe birou. În biroul tânărului cu ochelari totul era alb. Impecabil, i-a spus. Impecabil, tânărul s-a îndreptat spre masă, şi-a turnat un pahar cu apă şi a băut jumătate. A luat pixul în mâna, a măzgălit o foaie şi i-a întins-o bătrânului din fața lui.
– Cel mai bine este să vă internați cât mai repede. Nu suportă amânare!
Bătrânul i-a mulțumit.
Iosif oftează. Pocneşte degetele peste sticla unui pahar. În el este apa de ieri. În colțul ochilor îi apare torsul unui nud din rama unui tablou. O femeie dorită şi îmbrățişată de prea multe ori. Se apropie de geam şi trage perdelele. În cameră întunericul este prăfuit. Din ea nu va lua nimic. O va lăsa aşa cum este.
În spatele lui Iosif, uşa se închide şi cheia rămâne în broască. Pe birou, deasupra unei poezii cu semnătura I., stă un tratament cu semnătura tânărului cu ochelari.

*

M-ai trimis, Gerda, să bat la uşi şi să spun că sunt viu
iar eu m-am abătut la cârciumă, la suferință, la ură;
ajungeam în felul ăsta în fața multor case
băteam – mi se deschidea
îi băteam – mi se răspundea cu cântec
îi uram – ei râdeau fericiți.
m-a văzut o lume întreagă cum mă împingea durerea
ca pe un ghem de carne
spre un drum de noapte ocolit de vânt;
m-a văzut o lume întreagă
dar nici o inimă oarbă nu a oprit la răscruce durerea
să-i spună, omeneşte: „Bine, e de ajuns, dă-i un pahar şi-i trece!”

*

Sub grilajul metalic al porții spitalului şi în jurul rampei se înghesuie maşini şi printre ele, un bătrân cu numele Iosif. La secția de chirurgie, odată cu internarea, bătrânul se va numi Iosif Marcus. De pe fisa de internare, îşi va afla vârsta: 78 de ani. Bătrânul îşi urmăreşte atent data naşterii, în timp ce asistenta îi fixează branula pentru perfuzie. 20 mai 1933. Iosif o întreabă dacă asta înseamnă că el este Taur sau Gemeni. Asistenta se apleacă, introduce acul şi aşteaptă. În fişele lui nu este prevăzută zodia. În contractul asistentei nu este prevăzut nimic pe placul lui Iosif.
În cabinet, doctorul notează pe foaie numele bolii şi data operației. Boala lui neagră pe o hârtie albă, de pe o masă albă, dintr-un cabinet alb. Impecabil… Iosif îşi strânge ridurile din jurul gurii. Prin cerneala neagră de pe foaia albă ar fi putut trece o poezie. Doctorul îi spune asistentei să-l conducă pe domnul Marcus în salon. Consultația s-a încheiat. Se vor vedea în fiecare dimineață la vizită. În urma tocurilor asistentei, un bătrân păşeşte încet.
Salonul de spital este un orfelinat cu bătrâni. Iosif îşi scoate dintr-o sacoşă pijamaua şi, de pe el, hainele de stradă. Materialul în dungi cade larg pe trup. Un orfan bătrân îl întreabă cât este ceasul. Iosif desface pătura şi răspunde. Nu ştie. E târziu. În patul rece, degetele îi bat pe pătură valsul lui Şostakovici.

*

La sfârşitul nopții
am stat pe un deal şi te-am aşteptat;
jos, în zăpadă, oamenii mici alunecau cu patinele
deasupra morții
iar eu am vrut să-mi întind mâna şi să-i adun mănunchi,
să ți-i fac cadou.
numai eu ştiu cât de mult îți plac oamenii care se dau pe gheață
prin moarte, indulgenți,
şi cum plângi de fiecare dată când zăpada creşte peste ei şi-i acoperă.
aşa că te-am aşteptat,
dar cât te-am aşteptat, dunele albe s-au înălțat mult peste timp
şi au înghețat în dreptul meu.
tot ce mai aveam era un patinoar întins şi neted
unde piciorul calcă în uitare.

*

La ora 6 dimineața podelele sunt spălate. O infirmieră plimbă mătura şi apa dintr-un capăt în celălalt al holului. În fiecare salon este încă lumină albă de neon şi uşile sunt deschise. Din uşă în uşă trece un anunț: e timpul pentru micul-dejun.
Vizita doctorului nu s-a încheiat încă. Holul este plin de oameni grăbiți, în mână cu sacoşe, veniți în vizită la pacienți. În unele saloane, vizitatorii intră întâmplător, cuprind camera într-o privire şi pleacă. Acolo nu era nimeni cunoscut. Printre paltoane şi paşii grăbiți de pe hol, iese un bătrân. Poartă o pijama largă şi pe cap o căciulă pusă strâmb, iar în mână duce o farfurie goală. Intră încet în sala de mese şi primeşte pe farfurie o felie de pâine şi unt. Va reveni la prânz şi apoi la cină.
Parcul de lângă spital este gol. O foaie de ziar este luată de vânt de pe o bancă. Pe alee – nimeni. Dincolo de ea se aude zgomot de maşini pe şosea. Pe străzi s-au uscat ultimele bălți. Un câine se întinde la soare în fața Cimitirului Evreiesc. O femeie mirosind a cafea iese în poarta şi îl goneşte.
Ultimii vizitatori îşi iau la revedere în uşa coridorului. Pe hol, în dreptul unei ferestre, mai stă doar un bătrân cu o farfurie goală în mână. Lasă farfuria pe pervaz şi în ochii lui apare pentru o clipă cerul.

*

Sunt pe stradă mulți oameni şi nimeni nu-i vede
nici măcar cu coada ochiului, pe furiş, nu-i priveşte nimeni
Gerda, astăzi e dimineața tuturor tristeților
şi eu sunt fericit şi singur.