Proză
Daniela Rațiu
CAMUFLAJ
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
În paginile romanului său, Toni se simte Dumnezeu. Puternic, uneori îngăduitor, alteori, nemilos. Blând şi dur. Femeia fără picioare e la îndemâna lui, depinde total de el. La început îi era indiferentă, dorea pur şi simplu să îi facă bărbatului viril o femeie. Să nu fie singur. A fost o întâmplare să dea peste ea în cutia de sticlă, pe când aştepta să treacă timpul, căci urma o emisiune cu Eliad. Alice White îşi dorea să rămână fără picioare, căci nu le simțea ca fiind ale ei. Corpul ei robust, o feminitate britanică sănătoasă, cu pielea albă şi părul blond auriu, genul de femeie care îi inspiră lui Toni un soi de teamă, atât de opusă felului în care Antonia arată – fragilă, slabă, cu osatura la vedere. Uneori, îi mângâie fața Antoniei şi simte că, de fapt, compune sub pielea degetelor oasele chipului ei, îmbinările şi golurile. Alice e altfel. Pare de nezdruncinat, chiar şi hotărârea ei i se citeşte în ochii de un albastru metalic. Privirea aia clară îi dă lui Toni fiori. Frica. Spaima. Necunoscutul. Fascinația. Alice din cutia de sticlă îşi petrecea sfârşitul de săptămână în scaunul cu rotile, în aşteptarea operației de amputare a picioarelor. Londra nu era şocată de intenția ei. Avea nevoie doar de un simplu certificat de la psihiatru care să ateste că e în deplina facultăților mintale, iar psihiatrul ales de ea explică faptul că Alice White e perfect normală, doar picioarele nu le simte ale ei. Atunci Toni se gândi că ea nu se simte ea în corpul ei? Unde se simte ea? Doar în cap? În mâini? În pieptul puternic care îl ruşinează pe Toni prin volumul ce se întrezăreşte prin rochia ei de stofă gri. Alice mai avea doar două săptămâni până când era programată la operația de tăiere. Puternicul sentiment de déjà vu îl țintui pe Toni în fotoliu, urmărind povestea ei de parcă îi era adresată lui. Sentimentul acut că a mai întâlnit-o, că o cunoaşte, că a avut de a face cu ea. Dar unde să o fi întâlnit? Toni nu a părăsit niciodată oraşul său. Chiar şi atunci când pleacă din apartament, o face doar împreună cu Antonia. Coboară scările temător, sprijinindu-se de zidul rece şi prăfuit, iar sinusoida ca de melc a scărilor îi dă un soi de amețeală. O senzație stranie îl cuprinde, priveşte curajos în jos şi se imaginează că ar zbura fără început şi sfârşit în interiorul acela rotitor împrejmuit de fierul forjat, dantelat şi negru. Şi după această amețeală aiuritoare, până ajunge jos, în fața uşii mari, pe care Antonia o deschide trăgând de clanță cu ambele mâini, aceeaşi uimire – poarta se deschide ca o imensă gură luminoasă şi Toni, emoționat de fiecare dată, iese ținându-se de Antonia. Afară totul pare a se prăvăli peste el – zgomote, oameni, clădiri, maşini. Se apără ținând ochii în pământ, concentrându-se asupra încălțărilor lui şi ale Antoniei, de parcă, în felul acesta, ar da sonorul oraşului mai încet. Din când în când, ridică privirea şi totul în jur pare să se mişte vertiginos şi, apoi, iar picioarele mişcându-se ordonat. Unu – doi – trei – patru. Unu – doi – trei – patru. Dar unde a mai văzut-o pe Alice? El întotdeauna a ținut ochii în pământ. Sunt atât de puține chipurile celor pe care îi cunoaşte, recunoaşte. Se gândeşte mereu, convins fiind că îşi va aduce aminte la un moment dat unde a mai văzut-o pe Alice White, înainte de a coborî din cutia de sticlă în paginile romanului lui. Toni i-a adus-o în dar bărbatului viril din povestea sa. La început a făcut tot ceea ce Toni o punea să facă. Nu ieşea din cuvântul lui. Tot ceea ce Toni scria despre ea, în legătură cu ea, se întâmpla întocmai. Alice asculta tot. Acum o urăşte pe Alice pentru că a devenit cicălitoare, nemulțumită, neiertătoare. Lui Toni îi este ciudă că nu şi-a dat seama când a început această nesupunere a ei. Reciteşte rândurile, paginile de când a apărut Alice şi nu găseşte spărtura, ruptura, locul de unde a început să se înfiripe această atitudine periculoasă a ei. A început să ia hotărâri de una singură, iar Toni nu poate tolera nesupunerea şi nerecunoştința. Şi nu e doar atât, Toni se simte încolțit. În visele lui, Alice coboară din carte şi pune stăpânire pe apartament, goneşte porumbeii mamei, iar ei doi, Toni şi Antonia, sunt alungați din casă, se rostogolesc pe treptele de ciment şi ajung plini de sânge tocmai jos în fața porții. În astfel de vise, Toni plânge în somn, geme şi se strânge lângă Antonia, cuibărindu-se, lipindu-se, ca şi cum ar vrea să lege la loc cordonul ombilical. Antonia îi aude plânsul şi îl mângâie, îi cântă la ureche, abia şoptit, iar plânsul ca de copil chinuit se potoleşte. Întotdeauna, după astfel de vise, Toni udă cearşaful, iar dimineața, camera miroase a urină. Toni, de cum deschide ochii, simte căldura şi umezeala pijamalelor şi fuge ruşinat la baie. Niciodată Antonia nu spune nimic, până se întoarce el din baie, ea se ridică, scoate cearşaful, fața de plapumă, le aruncă, trage salteaua şi o rezemă în picioare de perete. Când îl aude pe Toni că iese din baie, ştie că el se va duce în bucătărie – spațiul-zona-tampon între aşternuturile ude de urină şi bună dimineața. Antonia are deja un sistem bine pus la punct – ligheanul cu apă, peria şi freacă salteaua cu cercul ei urmă a lui Toni.
Ordinea lucrurilor e foarte importantă pentru Toni. Atât de importantă, încât nu poate ieşi din tiparele ei. Precum cadența paşilor pe trotuar – ai lui şi ai Antoniei, unu-doi-trei-patru, câte maşini roşii trec pe străduță atunci când el îndrăzneşte să ridice ochii din trotuar şi asta, doar după ce s-a asigurat că alte picioare cu alți pantofi, maro, negri, albi, gri, albaştri, roşii, nu vin spre ei, iar din spatele lor alți paşi nu se apropie, cu corpuri, cu mâini, cu voci – sunt patru maşini roşii parcate de-a lungul străduței, în două minute au trecut două maşini roşii, patru negre şi una albă. Vânzătoarea are patru agrafe dispuse două câte două, pe raft sunt zece pachete de biscuiți cum îi plac lui, cinci franzele, zece suluri de hârtie igienică. În micul magazin au intrat trei femei şi un bărbat, iar, treptele pe care coboară, după ce au deschis uşa, sunt doar trei. Revistele colorate cu femei aproape nude pe coperți, cu surâsurile lor atât de frivole îl intimidează, se uită la ele aproape roşind şi caută cu privirea, ca un colac de salvare, revistele cu benzi desenate. Inspirația lui. Acolo evadează, plonjează într-un loc care îl atrage cu forță. Acolo se simte una cu personajul – Captain Power, viril, frumos, cu trăsături sculpturale, puternic, neînfricat, întotdeauna ieşind din orice situație limită. Pagină după pagină, Captain Power cucereşte tot ce poate fi cucerit – femei, bărbați, oraşe, instituții, bandiți fără scrupule, trenuri, avioane, maşini, străzi întunecate, bănci, totul. Costumul aproape mulat pe bărbăția lui Captain Power îi provoacă lui Toni amețeli, reverii, fantezii. Captain Power pare a capăta câte ceva din frumusețea lui Eliad. Chipul lui Captain Power se schimbă cameleonic şi e când Toni, când Eliad. Drumul spre casă e populat mereu de pantofi colorați, zgomote de maşini, tramvaie, mirosuri, prea multe mirosuri, voci, prea multe voci. Se agață de brațul mamei şi nu îşi ridică privirea din pamânt. Acum Antonia s-a oprit, vorbeşte cu o femeie, Toni nu ridică ochii, nu e curios cine este femeia cu care Antonia conversează – îi vede pantofii vişinii cu şireturi negre. Toni răsfoieşte paginile revistei cu benzi desenate ca şi cum ar derula un film. Fotogramele par a se alerga pe pagini, iar ritmul e tot mai alert. Toni răsfoieşte paginile cu viteză, iar Antonia îl trage de mână, salutându-o în grabă pe femeia care rămâne, în mijlocul străzii, cu propoziția neterminată, cu un zâmbet pe față – un amestec de amuzament şi mirare.
(....) Lumina se prelinge prin geamurile înalte. Scările se încolăcesc de parcă în clădire o scară rulantă s-ar roti cu ajutorul unui mecanism silențios. Domnul I. respiră uşurat. A supraviețuit cenaclului literar care a fost aşa cum intuiția i-a spus că va fi. Plictisitor. Se uită la Diamanda, iar aceasta face ochii mari de parcă în felul acesta i-ar interzice să aibă vreun comentariu. În spatele lor, Antonia încă îi urmăreşte cu privirea. În ochii ei, Domnul I. descoperă o urmă fină de reamintire a faptului că oaspeții care l-au audiat pe Toni nu au spus de fapt nimic despre povestea femeii fără picioare. Ce oroare! O femeie fără picioare! Uşa e încă deschisă, iar Domnul I. îl zăreşte pe Toni în mijlocul salonului, aureolat de lumina soarelui cu razele-i care par a desena un nimb în jurul capului lui. Pe capul scriitoraşului se aşează un porumbel. Domnul I. continuă să coboare scările, ținându-se cu grijă de mâna curentă, tot întorcând privirea fascinat de postura lui Toni în mijlocul camerei într-o baie de lumină. Uşa se închide în urma lor, iar zgomotul făcut de răsucirea cheii în broască îi eliberează cu adevărat pe Diamanda şi pe Domnul I. Lumina se joacă pe pereți, se încolăceşte leneş de-alungul fierului forjat al scării, luând forma trandafirilor, al frunzelor delicat modelate în metal, de jos şi până sus, unde se opreşte în fața uşii de intrare în apartamentul lui Toni şi al mamei lui. Ce porcărie!, spune Diamanda. Am crezut că nu mai scăpăm de acolo. Simțeam că mai am puțin şi voi vărsa. Ce mirosuri pot fi în casa aia! Îngrozitor! Mă voi dezinfecta. Te sfătuiesc şi pe tine să o faci. Dezinfectare! Domnul I. îi aruncă o privire dezaprobatoare. Pe mine să nu mai contezi la chestiile tale culturale! Am io ale mele. Timpul îmi aparține doar mie! Nu vreau să îl mai împart cu nimeni! De azi încolo, nimeni nu îmi mai consumă timpul. E tot ce am. Timpul. Diamanda îl împinge uşor, în glumă. Hai, priveşte partea amuzantă a lucrurilor. Unde mai întâlneşti asemenea specimene?! E fascinant de-a dreptul, dragul meu. A fost obositor, însă acum mă simt de parcă am asistat la o scenă de teatru. Tipu’ ăsta, Toni, e dus, clar, nu am dubii. Şi mă-sa e, da’ el e straniu şi trebuie evitat. Nu cred că vreau să ştiu ce are în cap. Domnul I. nici nu se mai gândeşte la Toni şi mama lui. Ca de fiecare dată când se află în această clădire, se simte cuprins de emoție, iar acum, cu atât mai mult, cu cât, de când cu Beatrice, a descoperit lumina, iar lumina aici, în această clădire, are o viața aparte. Lumina pare a locui aici, e cameleonică – sus, în apartamentul celor doi nebuni, lumina pare bolnavă, scămoşată, prăfuită, anemică, luptând parcă pentru sine, de parcă s-ar sufoca, apoi, odată ce uşa apartamentului s-a deschis şi ei s-au eliberat, lumina a fugit pe scări, prelingându-se, într-un fel de joacă, de-a lungul pereților, încolăcindu-se pe fierul forjat, coborând şi urcând până sus în tavanul care desenează jumătate de sferă. El care a folosit aparatul de fotografiat de când se ştie, el care a surprins de atâtea ori realitatea, jucându-se cu umbrele şi luminile, abia acum vede cu adevărat. Ar vrea să îi vorbească Diamandei despre toate astea, despre Beatrice, însă tirada ei, al cărei obiect e tocmai stranietatea, îl face să se teamă. El nu e un nebun. El nu e ca Toni. El realizează ce i se întâmplă. El ştie că Beatrice e altfel. El ştie că înțelegerea asta nouă a... luminii, spre exemplu, vine dintr-o sensibilitate câştigată, dintr-un soi de umilință pe care a început să o simtă față de tot ce îl înconjoară. Ar zice oare Diamanda că e o nebunie? Diamanda care se schimbă pe zi ce trece. Toate sensibilitățile ei s-au aplatizat, euforia ei, care l-a atras la începuturi, a obosit. În ochii ei, Domnul I. vede cum visele ei mor, se sting, visele ei, care altădată erau ca nişte motoare, acum încearcă să le regăsească în ochii ei. Vede doar cum plictiseala, resemnarea se ițeşte – la început timidă, acum pare a se lăbărța în privirea ei, în ea. Dacă i-ar spune de Beatrice, l-ar privi ca pe un ciudat. Un ciudat care trebuie evitat, aşa ca pe Toni? Lumea evanescentă a particulelor. Propoziția asta îl obsedează. Totul în jur poate fi descompus. E ca o joacă. Cu cât e mai atent în jur, cu atât realitatea nu mai e doar ocupată de obiecte, lucruri, oameni, ci pare vie, tainică, surprinzătoare şi mereu vibrantă. Realul voalat.
Copilul ăsta al ei. A rămas cu el pe cap. Singură-singurică. Ioan şi-a luat tălpăşița într-o bună zi, fără să spună nimic, fără să o privească în ochi. Antonia s-a trezit singură cu copilul şi, de atunci, douăzeci de ani, încă îl mai aşteaptă pe Ioan. Îşi mai aduce aminte de felul în care Ioan îl privea pe Toni. Dezamăgit. Dezgustat. Acea privire ce se umplea, în fiecare zi, până să îşi ia tălpăşița, de lucruri amestecate care stăteau să explodeze şi au şi explodat într-o seară când Ioan i-a aruncat în față mizerii şi supremul reproş – corpul ei e blestemat, de aia a adus pe lume un rahat cu ochi. Rahat cu ochi rahat cu ochi e tot ce auzea, în noaptea aia pe care o ține minte şi acum, întinsă în pat, alături de Ioan care sforăia, rahat cu ochi rahat cu ochi, a adormit cu greu, iar, dimineața, când s-a trezit, în casă mai erau doar ea şi copilul. În dulapul lui Ioan, umeraşele se bălăngăneau goale, o şosetă ruptă sta într-un colț, iar mirosul hainelor lui a mai rămas preț de cele câteva minute în care Ioan privea în gol. De atunci, aparatul lui de radio merge fără să fi fost stins vreodată. În bucătărie, pe frigider, radio-ul funcționează. Din orice cameră, din balcon, din baie, radio-ul se aude ca şi cum ar fi o prezență. Uneori, deschide dulapul lui, gol şi acum şi atinge umeraşele goale, trecându-şi degetele într-un du-te vino domol, iar zgomotele compun numele ei Antonia, cu vocea lui. Tresare şi acum dacă la uşă, atât de rar, bate cineva. Uneori, noaptea, îşi imaginează că s-ar fi întors. Lemnul mobilei pocneşte şi îşi imaginează că ar fi paşii lui prin casă, căutând, pe întuneric, patul să se întindă lângă ea, iar mirosul lui Toni o derutează. Corpul ei s-a împuținat, s-a uscat, pielea foşneşte atunci când picioarele se ating, mâinile se lovesc de trup. În ultimul timp a observat că lucrurile sunt mişcate în casă, cineva le schimbă locul, iar Toni nu o face, Antonia îl crede pentru că ordinea lucrurilor, locul lor, e atât de importantă pentru băiatul ei. Adeseori, Toni priveşte atent obiectele şi, dacă un centimetru a fost depăşit şi granița locului a fost mişcată, obiectul îşi va regăsi locul – aşa cum a fost pus de la bun început în apartamentul lor. Nu, el nu mută locul lucrurilor! Poze înrămate, discurile de vinil, micile statuete de bronz ale compozitorilor adorați – Beethoven pe care l-a găsit în baie, în fața oglinzii, Chopin era într-o zi printre porumbei, în balcon, aceştia îl priveau în ochi, încercau să îl ciugulească, iar, într-o dimineață, pe când a deschis ochii, pe noptieră, a dat de Lizst, care o privea în ochi, aspru. O privea atât de insistent, era atât de aproape, părea că vrea să îi spună ceva, încrâncenat, aproape neputincios că nu putea vorbi. Avea ceva să îi spună. Ceva ce avea legătură cu trecutul, cu prezentul, cu ea, cu Ioan. Toni nu are nicio vină. Aşa s-au amestecat celulele ei şi ale lui Ioan, lichidele, urmele ei şi ale lui, ca o încolăcire din care şi-au dat drumul cu gemete. Nu e vina ei. Nu e doar ea în Toni, urmele lui le vede în copilul ăsta al ei. Liszt ce ar putea să îi spună?!
Ea asculta muzică clasică în timp ce burta se lățea, se umfla ca pânza unei corăbii împinsă de vânt. Împreunarea nu mai avea loc şi ea ofta zi de zi în balconul ce da spre acoperişurile roşii ale oraşului. Apoi a apărut Toni între ea şi Ioan. Toni era bucuria lor. Îl cercetau plini de curiozitate – Andrei îi ridica mâinile, picioarele, îl întorcea pe burtică, urmărea linia spatelui, pipăia oasele, îmbinările. O făcea în fiecare zi, de parcă, peste noapte s-ar fi putut întâmpla ceva cu trupuşorul lui Toni. Diminețile, muzica clasică se stingea în favoarea buletinelor de ştiri de la radio, pentru ca să irumpă din nou când el pleca iritat de plânsul fără sfârşit al lui Toni care plângea, ca un ceasornic, de la ora 7 dimineața până la 12 ale amiezii. Plânsul lui Toni, zi de zi, amplifica căutarea defectelor, felul în care Ioan îl examina căutând parcă explicația plânsului în trupul plăpând. Antonia îşi aduce aminte şi acum spaima ce o cuprindea când se apropia sfârşitul de săptămână şi ştia că bărbatul ei va rămâne dimineața acasă. Toni plângea şi în diminețiile acelea, iar Ioan se mişca prin casă nervos, privind-o plin de reproş, strigând la ea fă-l să tacă!, fă-l să tacă! ce mamă eşti, de nu poți să îl faci să tacă?! Dacă auzea muzica clasică, Toni se liniştea pentru câteva minute şi apoi urla mai abitir. Ioan ieşea trântind uşa. Revenea la prânz. Închidea muzica clasică şi o făcea cu năduf, deschidea radioul din care se auzeau, duminică de dumincă, meciuri şi se aşeza pe scaunul din bucătărie, scaunul lui şi, rezemat de perete, asculta cu privirea pierdută. Antonia îşi imagina că era pentru el cam cum ar asculta o slujbă la biserică – plin de devoțiune, smerenie, amestec de teamă, frică, furie. Îi era ciudă că toate acele sentimente pe care le trăia, toate se terminau cumva în dezamăgirea pe care i-o simțea cum creşte în el. Copilul nu era aşa cum ar fi trebuit să fie. Şi asta era deja evident în primii ani, la grădiniță. Greutatea cu care vorbea Toni, privirea pierdută, teama de ceilalți copii, felul în care se ascundea după draperia din sala de clasă şi o făcea când nimeni nu era atent la persoana lui. La început a creat panică, educatoarele nu îl găseau, iar Toni, ascuns după draperie, privea pe fereastra mare care dădea în curte cum toate educatoarele din toate clasele căutau prin curte, scormonind fiecare colțişor, fiecare căsuță din lemn, fiecare vagon al trenului din curte. Şi atunci, îşi lipea fețisoara de geam şi zâmbea, până când una dintre educatoare, din întâmplare, îl zărea, zâmbind, ciufulit, roşu la față, încadrat de fereastră. Apoi se ştia, Toni era după draperie.
Ioan îşi privea copilul din ce în ce mai rar, iar, când îi vorbea, se uita oriunde, dar nu la Toni – ci pe fereastră sau studia obiectele din casă, un lucru nu era pus la locul lui, ceva trebuia reparat, ceva nu era bine. Toni nu era bine, dar Toni nu putea fi reparat, Toni nu putea să fie al lui aşa cum l-a adus pe lume Antonia. De la el nu a luat nimic. A luat totul de la ea, Antonia. S-a trezit cu ea pe cap. Rudele, prietenii, toți îi spuneau că ar fi bine să se aşeze la casa lui, că Antonia are casa ei şi asta e bine pentru el care nu avea unde să îşi pună capul, pentru el, care doarmea în vestiarul de la lucru, în spatele halei, unde, neîntrerupt, utilajele funcționau chiar şi noaptea, iar zgomotul îl adormea ca şi cum cineva i-ar fi îngânat cântece de leagăn. Mirosul de metal, de ars, de vaselină îl învăluia şi îl adormea. Visa întotdeauna un pat cu aşternuturi albe, cu perne moi, o masă cu un mare castron de supă, un pui întreg rumenit, un caston cu piure, salată de vinete şi o bucată zdravănă şi albă de telemea. Prima dată când a păşit în apartamentul Antoniei, cu ferestre mari, cu perdele, tablouri, masa mare era plină cu bunătățile pe care le tot visa. Îl cuprinsese un sentiment cald de acasă, toate i se păreau suportabile – mama bătrână a Antoniei, sprijinindu-se în baston, îl privea neîncrezătoare şi îşi aduce aminte că i-a trecut un gând ca un fulger prin cap, cum că sigur nu o mai avea mult de trăit, apoi Antonia nu era aşa cum visase el că ar trebui să fie cea de care ar trebui să se lege. Nu era îndeajuns de frumoasă, aşa ca multele fete care lucrau prin jurul halei, în alte secții, cu halatele lor albastre cu nasturii pocnindu-le pe trupul plin, lăsând să se vadă, ca nişte ochiuri tainice, pielea roză, sau ca iubitele prietenilor lui, adevărate femei, cu trupuri sănătoase, coapse pline, ademenitoare, sâni generoşi, buze pline, păr mătăsos, dar fiecare dintre ei avea o casă, un loc al lor, iar el nu avea nimic. Nici chiar patul pe care dormea nu era a lui, doar două rânduri de haine care, oricât le spăla, miroseau ca şi hala – pătrunzător, metalic, prăfuit. În casa Antoniei, totul era curat, călcat, apretat. Antonia se plimba prin casă, intimidată, roşie la față, emoționată, stresată de privirile mamei ei – dar Ioan se simțea puternic dintr-odată. Îşi dorea ferestrele mari, lumina care intra prin ele, cerul care se vedea prin uşile micului balconaş, scaunele comode din jurul mesei, patul mare care se zărea prin uşa deschisă dinspre dormitor, un pat cu cearşafuri albe, moale, în care ar fi dormit pentru totdeauna, bucătăria cu tavan înalt şi, mai presus de toate, liniştea. Toate zgomotele străzii ajungeau sus înfundate şi îşi imagina cum ar fi dormit el în patul ăla mare, cum s-ar mai fi cuibărit el ca într-un culcuş moale şi visa toate astea, în timp ce reveria îi fu spulberată de zborul unor porumbei ce se lăsară pe grilajul balconului.
De atunci, i-a tot gonit. Păsările alea nesuferite şi Toni au spulberat liniştea noii lui case în care s-a instalat alături de Antonia, după o cununie făcută pe fugă, în grabă, nerăbdător să se întindă în patul mare, sătul de dormitul în vestiarul din spatele halei, sătul de mirosul de metal încălzit, sătul să mai viseze paturi, cearşafuri, farfurii, linguri, prosoape curate şi albe, cafeaua, aerul curat care intră pe fereastră dimineață. Şi a aşteptat răbdător, îndurând privirile soacrei, până când aceasta şi-a dat duhul. Mai nerăbdător era să îi fie scos trupul bătrânei din casă, abia atunci s-a bucurat de liniştea din apartamentul de la ultimul etaj. Dar nu pentru mult timp, pentru că pântecul Antoniei se rotunjea. Rod al unei împreunări în care Andrei a prețuit mai degrabă casa ei caldă şi curată, mulțumit de fiecare dată când intra pe uşă, fericit de sentimentul pe care i-l dădea cheia răsucindu-se în broască şi deschizându-i uşa să intre. Ar fi vrut în mintea lui să spună casa lui, nu îndrăznea să pună nici măcar o bucată de hârtie pe care să scrie numele lui, pentru că nu era ceva ce să îi aparțină. Şi, după ce se obişnui cu casa, lucrurile, liniştea, începu să îl roadă faptul că apartamentul de fapt nu era şi nici nu va fi vreodată al lui. Doar al lui. Cu numele lui pe document. Un lucru, ceva valoros pe lumea asta să fie pe numele lui. Să fie proprietarul a ceva. Şi apoi asta, dezamăgirea că Toni, băiatul lui, nu e decât un handicapat l-a împins spre băutură. Licoarea rubinie, amețitoare, imaginile cum se compuneau pe măsură ce băutura îi cuprindea mintea ca o vrajă, o lumea a lui în care se compuneau lucrurile aşa cum dorea el – imagini, oameni, vorbe, toate într-un anume fel. Şi, într-una din bețiile lui, ca o pasăre care trece rapid prin fața ochilor, aşa trecu şi gândul că Antonia s-a împreunat cu altcineva, din sămânța lui nu putea ieşi un handicapat, în tot neamul lui nu e niciun handicapat, săraci, dar întregi la minte. Sigur s-a împreunat cu unul dintre bărbații necunoscuți cu care s-a întâlnit pe scară, nu aveau ce să caute în scara lui şi, după aspect, erau bărbați care ascultă muzică clasică. El nu ascultă muzică clasică, el nu înțelege muzica ei. Ea cu fustele ei prea lungi, cu bluzele ei apretate închise până la gât, cu mânecile lungi, bufante, cu părul prins, întotdeauna prins, ea, ea, ea cu cămăşile ei de noapte largi, închise ca o fortăreață, nelăsând pielea, trupul să se vadă pe niciunde, Antonia cu ochii ăia speriați, cerşind prea mult de la el, cu ochii ăia de animal hăituit, obosit, femeie fără sex, cu sânii moi, cu coapsele de fier ca nişte bariere închizând întotdeauna drumul spre puțină fericire. Băutura băutura băutura asta e a lui, e din banii lui plătită, muncită în hala înaltă ca o catedrală, cu utilajele mişcându-se silențios ca nişte îngeri metalici, zumzăind de parcă ar cânta în surdină cântece, hala unde a păşit el pe când avea doar 16 ani.
Cum lua totul în joacă pe atunci – hala mare, uriaşă i se părea ca un hangar, locul de unde va zbura cândva, îşi imagina, în lumea mare, era doar o chestiune de timp pînă când se va avânta şi viața lui se va aranja pe placul lui. Totul părea uşor, doar să aştepte, aşa credea, doar să aştepte în hala lui, să facă doar ce îi spune maistrul şi viața se va aranja pentru el. Zilele treceau, în jurul lui colegii se schimbau mereu, plecau, se aruncau în vâltoarea de afară, încercau lucruri noi, toți păreau cuprinşi de febră, el doar aştepta. Venea dimineață la lucru, ca un robot se trezea, pleca prin aerul rece al dimineții, se înghesuia în autobuze în care mai toți dormitau încă în scaune, atârnați de bare, bălăngănindu-se, treziți de opritul în stații, uitându-se chiauni în jur, pe geamuri, confuzi pentru câteva secunde. Muncea fără tragere de inimă, doar efectua comenzi fără să îi pese, fără să îşi pună întrebări, în timp ce mintea îi zbura. Îşi mânca pachetul la prânz cu sentimentul că din greşeală se află în hala uriaşă în care, dacă stătea locului şi nu trebăluia printre utilaje, se simțea strivit de acoperişul care, doar în pauze, părea că devine tot mai mare, se curba, palpita, pentru ca, apoi, când se întorcea la treabă, totul revenea la dimensiunile normale, la normalitatea lui – făcea ce i se spunea, trebăluia încolo şi încoace şi mintea era liberă să zboare. Femeile. În halatele lor albastre de bumbac, încheiate la nasturi, lăsând doar unul deschis, drumul şerpuit între sânii lor care se întrezăreau ca două fructe pârguite. Uneori, dacă era atent, nasturii se desfăceau în locuri nebănuite dezvăluind pântecul, pulpele albe, sutienul care ținea sânii. Urmărea deschizăturile misterioase cuprins de amețeală. Jocul nu era doar al lui. Cu toții urmăreau cu privirea femeile în halate albastre, cu gambele lor arcuite, cu fesele mişcându-se ca într-un dans lent, înnebunitor. Mersul acela îi dădea amețeli de cap. Cuvintele curgeau din gura lor, fiecare căutând figura de stil cea mai plastică care să fie cât mai aproape de ceea ce simțeau. Andrei lua aminte la tot ce spuneau colegii lui, de parcă ar fi făcut, zi de zi, inventarul modurilor în care femeile în halate albastre puteau fi categorisite. Un joc cu multă adrenalină, un soi de fierbere care le dădea o stare de bine, virilitate prin toți porii. Toți îşi doreau femei adevărate, cu trupuri tari, cu forme pline. Admirația celorlalți, acceptarea depindea de asta. Femeia după care, în secret, să tânjească toți. Să şi le privească şi să facă în mintea lor comparații, să îşi imagineze cum ar fi dacă ar avea femeia altuia şi tot aşa. Pe rând, fiecare din ei s-au aşezat la casele lor, iar Andrei era primit uneori la masă şi nu îi plăcea ce vedea. Sărăcia, zugrăvelile scorojite, mobile amestecate, canapele scârțâitoare, covoare de iută zdrențuite, farfurii de duminică din seturi diferite, furculițe şi linguri de aluminiu între care se rătăcea câte una sau două din inox. Femeile lor, pe măsură ce trecea timpul, îşi pierdeau strălucirea cumva. Femeile tinere plesnind de sănătate, de o caldă şi mocnită frivolitate, se transformau în femei triste, tăcute. Rochiile le deveneau tot mai lungi, tot mai largi. Glumele colegilor lor deveneau tot mai vulgare, acre, conținând în ele mult năduf, un fel de ciudă parcă pe propriile lor vieți, ciudă pe visele pierdute. Dar pentru el nu va fi aşa, îşi spunea mereu aşa. Pe el, viața nu îl va îngenunchia. El e atent şi a văzut greşelile celorlalți. Şi într-o zi a cunoscut-o pe Antonia. Era o zi ca oricare alta, nu avea nimic special în ea. Era o zi de sâmbătă şi era invitat la domnu’ Gelu, şeful lui. Prânzul oferit nu era pe degeaba, întotdeauna, oriunde se ducea invitat, ştia că e şi ceva treabă de făcut. Mobile, şurubăraie, covoare, de transportat dintr-un loc într-altul tot felul de obiecte – maşini de spălat, de cusut, cartofi, mere de la țară, butoaie cu varză, de ajutat pe undeva la tăierea unui porc, şi tot aşa, sumedenie de treburi, obiecte, oameni. Tot era mai bine aşa, îşi spunea în timp ce ținea de vreun frigider pe care îl ducea pentru cineva la reparat, mai bine aşa decât la ai lui, la sat, printre casele tot mai mici, cu săteni tot mai săraci, mai nemulțumiți, debusolați de viața care, în ultimii ani, i-a nedreptățit şi mai mult pe cei ce oricum nu aveau mai nimic, ca ai lui – o casă pipernicită, din văiugă, cu ferestre mici, care parcă, pe măsură ce trece timpul, devin tot mai mici, de parcă le-ar înghiți chiar căsuța cea mică. Şi în sâmbăta aia, acasă la şefu’, mâncaseră sarmale, băură must şi, spre marea lui mirare, şefu’ părea că nu are nicio o treabă să îi dea până a venit Antonia.
(fragment din romanul Camuflaj)
(DANIELA RAȚIU. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Ariergarda din Timşoara.
Volume publicate: Ciorap cu firul dus, poezie, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, Ochelari de damă, roman, Editura Brumar, Timişoara, 2005, In Vitro, roman, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006. Volume colective: Cartea străzii Eugeniu de Savoya, Editura Brumar, Timişoara, 2009 (proiect Ariergarda), Strada Augustin Pacha – Curți interioare, Editura Brumar, Timişoara, 2011 (proiect Ariergarda), Poeți din Banat. Cele mai frumoase poezii (antologie de Marian Oprea), Editura Brumar, Timişoara, 2011)
Ordinea lucrurilor e foarte importantă pentru Toni. Atât de importantă, încât nu poate ieşi din tiparele ei. Precum cadența paşilor pe trotuar – ai lui şi ai Antoniei, unu-doi-trei-patru, câte maşini roşii trec pe străduță atunci când el îndrăzneşte să ridice ochii din trotuar şi asta, doar după ce s-a asigurat că alte picioare cu alți pantofi, maro, negri, albi, gri, albaştri, roşii, nu vin spre ei, iar din spatele lor alți paşi nu se apropie, cu corpuri, cu mâini, cu voci – sunt patru maşini roşii parcate de-a lungul străduței, în două minute au trecut două maşini roşii, patru negre şi una albă. Vânzătoarea are patru agrafe dispuse două câte două, pe raft sunt zece pachete de biscuiți cum îi plac lui, cinci franzele, zece suluri de hârtie igienică. În micul magazin au intrat trei femei şi un bărbat, iar, treptele pe care coboară, după ce au deschis uşa, sunt doar trei. Revistele colorate cu femei aproape nude pe coperți, cu surâsurile lor atât de frivole îl intimidează, se uită la ele aproape roşind şi caută cu privirea, ca un colac de salvare, revistele cu benzi desenate. Inspirația lui. Acolo evadează, plonjează într-un loc care îl atrage cu forță. Acolo se simte una cu personajul – Captain Power, viril, frumos, cu trăsături sculpturale, puternic, neînfricat, întotdeauna ieşind din orice situație limită. Pagină după pagină, Captain Power cucereşte tot ce poate fi cucerit – femei, bărbați, oraşe, instituții, bandiți fără scrupule, trenuri, avioane, maşini, străzi întunecate, bănci, totul. Costumul aproape mulat pe bărbăția lui Captain Power îi provoacă lui Toni amețeli, reverii, fantezii. Captain Power pare a capăta câte ceva din frumusețea lui Eliad. Chipul lui Captain Power se schimbă cameleonic şi e când Toni, când Eliad. Drumul spre casă e populat mereu de pantofi colorați, zgomote de maşini, tramvaie, mirosuri, prea multe mirosuri, voci, prea multe voci. Se agață de brațul mamei şi nu îşi ridică privirea din pamânt. Acum Antonia s-a oprit, vorbeşte cu o femeie, Toni nu ridică ochii, nu e curios cine este femeia cu care Antonia conversează – îi vede pantofii vişinii cu şireturi negre. Toni răsfoieşte paginile revistei cu benzi desenate ca şi cum ar derula un film. Fotogramele par a se alerga pe pagini, iar ritmul e tot mai alert. Toni răsfoieşte paginile cu viteză, iar Antonia îl trage de mână, salutându-o în grabă pe femeia care rămâne, în mijlocul străzii, cu propoziția neterminată, cu un zâmbet pe față – un amestec de amuzament şi mirare.
(....) Lumina se prelinge prin geamurile înalte. Scările se încolăcesc de parcă în clădire o scară rulantă s-ar roti cu ajutorul unui mecanism silențios. Domnul I. respiră uşurat. A supraviețuit cenaclului literar care a fost aşa cum intuiția i-a spus că va fi. Plictisitor. Se uită la Diamanda, iar aceasta face ochii mari de parcă în felul acesta i-ar interzice să aibă vreun comentariu. În spatele lor, Antonia încă îi urmăreşte cu privirea. În ochii ei, Domnul I. descoperă o urmă fină de reamintire a faptului că oaspeții care l-au audiat pe Toni nu au spus de fapt nimic despre povestea femeii fără picioare. Ce oroare! O femeie fără picioare! Uşa e încă deschisă, iar Domnul I. îl zăreşte pe Toni în mijlocul salonului, aureolat de lumina soarelui cu razele-i care par a desena un nimb în jurul capului lui. Pe capul scriitoraşului se aşează un porumbel. Domnul I. continuă să coboare scările, ținându-se cu grijă de mâna curentă, tot întorcând privirea fascinat de postura lui Toni în mijlocul camerei într-o baie de lumină. Uşa se închide în urma lor, iar zgomotul făcut de răsucirea cheii în broască îi eliberează cu adevărat pe Diamanda şi pe Domnul I. Lumina se joacă pe pereți, se încolăceşte leneş de-alungul fierului forjat al scării, luând forma trandafirilor, al frunzelor delicat modelate în metal, de jos şi până sus, unde se opreşte în fața uşii de intrare în apartamentul lui Toni şi al mamei lui. Ce porcărie!, spune Diamanda. Am crezut că nu mai scăpăm de acolo. Simțeam că mai am puțin şi voi vărsa. Ce mirosuri pot fi în casa aia! Îngrozitor! Mă voi dezinfecta. Te sfătuiesc şi pe tine să o faci. Dezinfectare! Domnul I. îi aruncă o privire dezaprobatoare. Pe mine să nu mai contezi la chestiile tale culturale! Am io ale mele. Timpul îmi aparține doar mie! Nu vreau să îl mai împart cu nimeni! De azi încolo, nimeni nu îmi mai consumă timpul. E tot ce am. Timpul. Diamanda îl împinge uşor, în glumă. Hai, priveşte partea amuzantă a lucrurilor. Unde mai întâlneşti asemenea specimene?! E fascinant de-a dreptul, dragul meu. A fost obositor, însă acum mă simt de parcă am asistat la o scenă de teatru. Tipu’ ăsta, Toni, e dus, clar, nu am dubii. Şi mă-sa e, da’ el e straniu şi trebuie evitat. Nu cred că vreau să ştiu ce are în cap. Domnul I. nici nu se mai gândeşte la Toni şi mama lui. Ca de fiecare dată când se află în această clădire, se simte cuprins de emoție, iar acum, cu atât mai mult, cu cât, de când cu Beatrice, a descoperit lumina, iar lumina aici, în această clădire, are o viața aparte. Lumina pare a locui aici, e cameleonică – sus, în apartamentul celor doi nebuni, lumina pare bolnavă, scămoşată, prăfuită, anemică, luptând parcă pentru sine, de parcă s-ar sufoca, apoi, odată ce uşa apartamentului s-a deschis şi ei s-au eliberat, lumina a fugit pe scări, prelingându-se, într-un fel de joacă, de-a lungul pereților, încolăcindu-se pe fierul forjat, coborând şi urcând până sus în tavanul care desenează jumătate de sferă. El care a folosit aparatul de fotografiat de când se ştie, el care a surprins de atâtea ori realitatea, jucându-se cu umbrele şi luminile, abia acum vede cu adevărat. Ar vrea să îi vorbească Diamandei despre toate astea, despre Beatrice, însă tirada ei, al cărei obiect e tocmai stranietatea, îl face să se teamă. El nu e un nebun. El nu e ca Toni. El realizează ce i se întâmplă. El ştie că Beatrice e altfel. El ştie că înțelegerea asta nouă a... luminii, spre exemplu, vine dintr-o sensibilitate câştigată, dintr-un soi de umilință pe care a început să o simtă față de tot ce îl înconjoară. Ar zice oare Diamanda că e o nebunie? Diamanda care se schimbă pe zi ce trece. Toate sensibilitățile ei s-au aplatizat, euforia ei, care l-a atras la începuturi, a obosit. În ochii ei, Domnul I. vede cum visele ei mor, se sting, visele ei, care altădată erau ca nişte motoare, acum încearcă să le regăsească în ochii ei. Vede doar cum plictiseala, resemnarea se ițeşte – la început timidă, acum pare a se lăbărța în privirea ei, în ea. Dacă i-ar spune de Beatrice, l-ar privi ca pe un ciudat. Un ciudat care trebuie evitat, aşa ca pe Toni? Lumea evanescentă a particulelor. Propoziția asta îl obsedează. Totul în jur poate fi descompus. E ca o joacă. Cu cât e mai atent în jur, cu atât realitatea nu mai e doar ocupată de obiecte, lucruri, oameni, ci pare vie, tainică, surprinzătoare şi mereu vibrantă. Realul voalat.
Copilul ăsta al ei. A rămas cu el pe cap. Singură-singurică. Ioan şi-a luat tălpăşița într-o bună zi, fără să spună nimic, fără să o privească în ochi. Antonia s-a trezit singură cu copilul şi, de atunci, douăzeci de ani, încă îl mai aşteaptă pe Ioan. Îşi mai aduce aminte de felul în care Ioan îl privea pe Toni. Dezamăgit. Dezgustat. Acea privire ce se umplea, în fiecare zi, până să îşi ia tălpăşița, de lucruri amestecate care stăteau să explodeze şi au şi explodat într-o seară când Ioan i-a aruncat în față mizerii şi supremul reproş – corpul ei e blestemat, de aia a adus pe lume un rahat cu ochi. Rahat cu ochi rahat cu ochi e tot ce auzea, în noaptea aia pe care o ține minte şi acum, întinsă în pat, alături de Ioan care sforăia, rahat cu ochi rahat cu ochi, a adormit cu greu, iar, dimineața, când s-a trezit, în casă mai erau doar ea şi copilul. În dulapul lui Ioan, umeraşele se bălăngăneau goale, o şosetă ruptă sta într-un colț, iar mirosul hainelor lui a mai rămas preț de cele câteva minute în care Ioan privea în gol. De atunci, aparatul lui de radio merge fără să fi fost stins vreodată. În bucătărie, pe frigider, radio-ul funcționează. Din orice cameră, din balcon, din baie, radio-ul se aude ca şi cum ar fi o prezență. Uneori, deschide dulapul lui, gol şi acum şi atinge umeraşele goale, trecându-şi degetele într-un du-te vino domol, iar zgomotele compun numele ei Antonia, cu vocea lui. Tresare şi acum dacă la uşă, atât de rar, bate cineva. Uneori, noaptea, îşi imaginează că s-ar fi întors. Lemnul mobilei pocneşte şi îşi imaginează că ar fi paşii lui prin casă, căutând, pe întuneric, patul să se întindă lângă ea, iar mirosul lui Toni o derutează. Corpul ei s-a împuținat, s-a uscat, pielea foşneşte atunci când picioarele se ating, mâinile se lovesc de trup. În ultimul timp a observat că lucrurile sunt mişcate în casă, cineva le schimbă locul, iar Toni nu o face, Antonia îl crede pentru că ordinea lucrurilor, locul lor, e atât de importantă pentru băiatul ei. Adeseori, Toni priveşte atent obiectele şi, dacă un centimetru a fost depăşit şi granița locului a fost mişcată, obiectul îşi va regăsi locul – aşa cum a fost pus de la bun început în apartamentul lor. Nu, el nu mută locul lucrurilor! Poze înrămate, discurile de vinil, micile statuete de bronz ale compozitorilor adorați – Beethoven pe care l-a găsit în baie, în fața oglinzii, Chopin era într-o zi printre porumbei, în balcon, aceştia îl priveau în ochi, încercau să îl ciugulească, iar, într-o dimineață, pe când a deschis ochii, pe noptieră, a dat de Lizst, care o privea în ochi, aspru. O privea atât de insistent, era atât de aproape, părea că vrea să îi spună ceva, încrâncenat, aproape neputincios că nu putea vorbi. Avea ceva să îi spună. Ceva ce avea legătură cu trecutul, cu prezentul, cu ea, cu Ioan. Toni nu are nicio vină. Aşa s-au amestecat celulele ei şi ale lui Ioan, lichidele, urmele ei şi ale lui, ca o încolăcire din care şi-au dat drumul cu gemete. Nu e vina ei. Nu e doar ea în Toni, urmele lui le vede în copilul ăsta al ei. Liszt ce ar putea să îi spună?!
Ea asculta muzică clasică în timp ce burta se lățea, se umfla ca pânza unei corăbii împinsă de vânt. Împreunarea nu mai avea loc şi ea ofta zi de zi în balconul ce da spre acoperişurile roşii ale oraşului. Apoi a apărut Toni între ea şi Ioan. Toni era bucuria lor. Îl cercetau plini de curiozitate – Andrei îi ridica mâinile, picioarele, îl întorcea pe burtică, urmărea linia spatelui, pipăia oasele, îmbinările. O făcea în fiecare zi, de parcă, peste noapte s-ar fi putut întâmpla ceva cu trupuşorul lui Toni. Diminețile, muzica clasică se stingea în favoarea buletinelor de ştiri de la radio, pentru ca să irumpă din nou când el pleca iritat de plânsul fără sfârşit al lui Toni care plângea, ca un ceasornic, de la ora 7 dimineața până la 12 ale amiezii. Plânsul lui Toni, zi de zi, amplifica căutarea defectelor, felul în care Ioan îl examina căutând parcă explicația plânsului în trupul plăpând. Antonia îşi aduce aminte şi acum spaima ce o cuprindea când se apropia sfârşitul de săptămână şi ştia că bărbatul ei va rămâne dimineața acasă. Toni plângea şi în diminețiile acelea, iar Ioan se mişca prin casă nervos, privind-o plin de reproş, strigând la ea fă-l să tacă!, fă-l să tacă! ce mamă eşti, de nu poți să îl faci să tacă?! Dacă auzea muzica clasică, Toni se liniştea pentru câteva minute şi apoi urla mai abitir. Ioan ieşea trântind uşa. Revenea la prânz. Închidea muzica clasică şi o făcea cu năduf, deschidea radioul din care se auzeau, duminică de dumincă, meciuri şi se aşeza pe scaunul din bucătărie, scaunul lui şi, rezemat de perete, asculta cu privirea pierdută. Antonia îşi imagina că era pentru el cam cum ar asculta o slujbă la biserică – plin de devoțiune, smerenie, amestec de teamă, frică, furie. Îi era ciudă că toate acele sentimente pe care le trăia, toate se terminau cumva în dezamăgirea pe care i-o simțea cum creşte în el. Copilul nu era aşa cum ar fi trebuit să fie. Şi asta era deja evident în primii ani, la grădiniță. Greutatea cu care vorbea Toni, privirea pierdută, teama de ceilalți copii, felul în care se ascundea după draperia din sala de clasă şi o făcea când nimeni nu era atent la persoana lui. La început a creat panică, educatoarele nu îl găseau, iar Toni, ascuns după draperie, privea pe fereastra mare care dădea în curte cum toate educatoarele din toate clasele căutau prin curte, scormonind fiecare colțişor, fiecare căsuță din lemn, fiecare vagon al trenului din curte. Şi atunci, îşi lipea fețisoara de geam şi zâmbea, până când una dintre educatoare, din întâmplare, îl zărea, zâmbind, ciufulit, roşu la față, încadrat de fereastră. Apoi se ştia, Toni era după draperie.
Ioan îşi privea copilul din ce în ce mai rar, iar, când îi vorbea, se uita oriunde, dar nu la Toni – ci pe fereastră sau studia obiectele din casă, un lucru nu era pus la locul lui, ceva trebuia reparat, ceva nu era bine. Toni nu era bine, dar Toni nu putea fi reparat, Toni nu putea să fie al lui aşa cum l-a adus pe lume Antonia. De la el nu a luat nimic. A luat totul de la ea, Antonia. S-a trezit cu ea pe cap. Rudele, prietenii, toți îi spuneau că ar fi bine să se aşeze la casa lui, că Antonia are casa ei şi asta e bine pentru el care nu avea unde să îşi pună capul, pentru el, care doarmea în vestiarul de la lucru, în spatele halei, unde, neîntrerupt, utilajele funcționau chiar şi noaptea, iar zgomotul îl adormea ca şi cum cineva i-ar fi îngânat cântece de leagăn. Mirosul de metal, de ars, de vaselină îl învăluia şi îl adormea. Visa întotdeauna un pat cu aşternuturi albe, cu perne moi, o masă cu un mare castron de supă, un pui întreg rumenit, un caston cu piure, salată de vinete şi o bucată zdravănă şi albă de telemea. Prima dată când a păşit în apartamentul Antoniei, cu ferestre mari, cu perdele, tablouri, masa mare era plină cu bunătățile pe care le tot visa. Îl cuprinsese un sentiment cald de acasă, toate i se păreau suportabile – mama bătrână a Antoniei, sprijinindu-se în baston, îl privea neîncrezătoare şi îşi aduce aminte că i-a trecut un gând ca un fulger prin cap, cum că sigur nu o mai avea mult de trăit, apoi Antonia nu era aşa cum visase el că ar trebui să fie cea de care ar trebui să se lege. Nu era îndeajuns de frumoasă, aşa ca multele fete care lucrau prin jurul halei, în alte secții, cu halatele lor albastre cu nasturii pocnindu-le pe trupul plin, lăsând să se vadă, ca nişte ochiuri tainice, pielea roză, sau ca iubitele prietenilor lui, adevărate femei, cu trupuri sănătoase, coapse pline, ademenitoare, sâni generoşi, buze pline, păr mătăsos, dar fiecare dintre ei avea o casă, un loc al lor, iar el nu avea nimic. Nici chiar patul pe care dormea nu era a lui, doar două rânduri de haine care, oricât le spăla, miroseau ca şi hala – pătrunzător, metalic, prăfuit. În casa Antoniei, totul era curat, călcat, apretat. Antonia se plimba prin casă, intimidată, roşie la față, emoționată, stresată de privirile mamei ei – dar Ioan se simțea puternic dintr-odată. Îşi dorea ferestrele mari, lumina care intra prin ele, cerul care se vedea prin uşile micului balconaş, scaunele comode din jurul mesei, patul mare care se zărea prin uşa deschisă dinspre dormitor, un pat cu cearşafuri albe, moale, în care ar fi dormit pentru totdeauna, bucătăria cu tavan înalt şi, mai presus de toate, liniştea. Toate zgomotele străzii ajungeau sus înfundate şi îşi imagina cum ar fi dormit el în patul ăla mare, cum s-ar mai fi cuibărit el ca într-un culcuş moale şi visa toate astea, în timp ce reveria îi fu spulberată de zborul unor porumbei ce se lăsară pe grilajul balconului.
De atunci, i-a tot gonit. Păsările alea nesuferite şi Toni au spulberat liniştea noii lui case în care s-a instalat alături de Antonia, după o cununie făcută pe fugă, în grabă, nerăbdător să se întindă în patul mare, sătul de dormitul în vestiarul din spatele halei, sătul de mirosul de metal încălzit, sătul să mai viseze paturi, cearşafuri, farfurii, linguri, prosoape curate şi albe, cafeaua, aerul curat care intră pe fereastră dimineață. Şi a aşteptat răbdător, îndurând privirile soacrei, până când aceasta şi-a dat duhul. Mai nerăbdător era să îi fie scos trupul bătrânei din casă, abia atunci s-a bucurat de liniştea din apartamentul de la ultimul etaj. Dar nu pentru mult timp, pentru că pântecul Antoniei se rotunjea. Rod al unei împreunări în care Andrei a prețuit mai degrabă casa ei caldă şi curată, mulțumit de fiecare dată când intra pe uşă, fericit de sentimentul pe care i-l dădea cheia răsucindu-se în broască şi deschizându-i uşa să intre. Ar fi vrut în mintea lui să spună casa lui, nu îndrăznea să pună nici măcar o bucată de hârtie pe care să scrie numele lui, pentru că nu era ceva ce să îi aparțină. Şi, după ce se obişnui cu casa, lucrurile, liniştea, începu să îl roadă faptul că apartamentul de fapt nu era şi nici nu va fi vreodată al lui. Doar al lui. Cu numele lui pe document. Un lucru, ceva valoros pe lumea asta să fie pe numele lui. Să fie proprietarul a ceva. Şi apoi asta, dezamăgirea că Toni, băiatul lui, nu e decât un handicapat l-a împins spre băutură. Licoarea rubinie, amețitoare, imaginile cum se compuneau pe măsură ce băutura îi cuprindea mintea ca o vrajă, o lumea a lui în care se compuneau lucrurile aşa cum dorea el – imagini, oameni, vorbe, toate într-un anume fel. Şi, într-una din bețiile lui, ca o pasăre care trece rapid prin fața ochilor, aşa trecu şi gândul că Antonia s-a împreunat cu altcineva, din sămânța lui nu putea ieşi un handicapat, în tot neamul lui nu e niciun handicapat, săraci, dar întregi la minte. Sigur s-a împreunat cu unul dintre bărbații necunoscuți cu care s-a întâlnit pe scară, nu aveau ce să caute în scara lui şi, după aspect, erau bărbați care ascultă muzică clasică. El nu ascultă muzică clasică, el nu înțelege muzica ei. Ea cu fustele ei prea lungi, cu bluzele ei apretate închise până la gât, cu mânecile lungi, bufante, cu părul prins, întotdeauna prins, ea, ea, ea cu cămăşile ei de noapte largi, închise ca o fortăreață, nelăsând pielea, trupul să se vadă pe niciunde, Antonia cu ochii ăia speriați, cerşind prea mult de la el, cu ochii ăia de animal hăituit, obosit, femeie fără sex, cu sânii moi, cu coapsele de fier ca nişte bariere închizând întotdeauna drumul spre puțină fericire. Băutura băutura băutura asta e a lui, e din banii lui plătită, muncită în hala înaltă ca o catedrală, cu utilajele mişcându-se silențios ca nişte îngeri metalici, zumzăind de parcă ar cânta în surdină cântece, hala unde a păşit el pe când avea doar 16 ani.
Cum lua totul în joacă pe atunci – hala mare, uriaşă i se părea ca un hangar, locul de unde va zbura cândva, îşi imagina, în lumea mare, era doar o chestiune de timp pînă când se va avânta şi viața lui se va aranja pe placul lui. Totul părea uşor, doar să aştepte, aşa credea, doar să aştepte în hala lui, să facă doar ce îi spune maistrul şi viața se va aranja pentru el. Zilele treceau, în jurul lui colegii se schimbau mereu, plecau, se aruncau în vâltoarea de afară, încercau lucruri noi, toți păreau cuprinşi de febră, el doar aştepta. Venea dimineață la lucru, ca un robot se trezea, pleca prin aerul rece al dimineții, se înghesuia în autobuze în care mai toți dormitau încă în scaune, atârnați de bare, bălăngănindu-se, treziți de opritul în stații, uitându-se chiauni în jur, pe geamuri, confuzi pentru câteva secunde. Muncea fără tragere de inimă, doar efectua comenzi fără să îi pese, fără să îşi pună întrebări, în timp ce mintea îi zbura. Îşi mânca pachetul la prânz cu sentimentul că din greşeală se află în hala uriaşă în care, dacă stătea locului şi nu trebăluia printre utilaje, se simțea strivit de acoperişul care, doar în pauze, părea că devine tot mai mare, se curba, palpita, pentru ca, apoi, când se întorcea la treabă, totul revenea la dimensiunile normale, la normalitatea lui – făcea ce i se spunea, trebăluia încolo şi încoace şi mintea era liberă să zboare. Femeile. În halatele lor albastre de bumbac, încheiate la nasturi, lăsând doar unul deschis, drumul şerpuit între sânii lor care se întrezăreau ca două fructe pârguite. Uneori, dacă era atent, nasturii se desfăceau în locuri nebănuite dezvăluind pântecul, pulpele albe, sutienul care ținea sânii. Urmărea deschizăturile misterioase cuprins de amețeală. Jocul nu era doar al lui. Cu toții urmăreau cu privirea femeile în halate albastre, cu gambele lor arcuite, cu fesele mişcându-se ca într-un dans lent, înnebunitor. Mersul acela îi dădea amețeli de cap. Cuvintele curgeau din gura lor, fiecare căutând figura de stil cea mai plastică care să fie cât mai aproape de ceea ce simțeau. Andrei lua aminte la tot ce spuneau colegii lui, de parcă ar fi făcut, zi de zi, inventarul modurilor în care femeile în halate albastre puteau fi categorisite. Un joc cu multă adrenalină, un soi de fierbere care le dădea o stare de bine, virilitate prin toți porii. Toți îşi doreau femei adevărate, cu trupuri tari, cu forme pline. Admirația celorlalți, acceptarea depindea de asta. Femeia după care, în secret, să tânjească toți. Să şi le privească şi să facă în mintea lor comparații, să îşi imagineze cum ar fi dacă ar avea femeia altuia şi tot aşa. Pe rând, fiecare din ei s-au aşezat la casele lor, iar Andrei era primit uneori la masă şi nu îi plăcea ce vedea. Sărăcia, zugrăvelile scorojite, mobile amestecate, canapele scârțâitoare, covoare de iută zdrențuite, farfurii de duminică din seturi diferite, furculițe şi linguri de aluminiu între care se rătăcea câte una sau două din inox. Femeile lor, pe măsură ce trecea timpul, îşi pierdeau strălucirea cumva. Femeile tinere plesnind de sănătate, de o caldă şi mocnită frivolitate, se transformau în femei triste, tăcute. Rochiile le deveneau tot mai lungi, tot mai largi. Glumele colegilor lor deveneau tot mai vulgare, acre, conținând în ele mult năduf, un fel de ciudă parcă pe propriile lor vieți, ciudă pe visele pierdute. Dar pentru el nu va fi aşa, îşi spunea mereu aşa. Pe el, viața nu îl va îngenunchia. El e atent şi a văzut greşelile celorlalți. Şi într-o zi a cunoscut-o pe Antonia. Era o zi ca oricare alta, nu avea nimic special în ea. Era o zi de sâmbătă şi era invitat la domnu’ Gelu, şeful lui. Prânzul oferit nu era pe degeaba, întotdeauna, oriunde se ducea invitat, ştia că e şi ceva treabă de făcut. Mobile, şurubăraie, covoare, de transportat dintr-un loc într-altul tot felul de obiecte – maşini de spălat, de cusut, cartofi, mere de la țară, butoaie cu varză, de ajutat pe undeva la tăierea unui porc, şi tot aşa, sumedenie de treburi, obiecte, oameni. Tot era mai bine aşa, îşi spunea în timp ce ținea de vreun frigider pe care îl ducea pentru cineva la reparat, mai bine aşa decât la ai lui, la sat, printre casele tot mai mici, cu săteni tot mai săraci, mai nemulțumiți, debusolați de viața care, în ultimii ani, i-a nedreptățit şi mai mult pe cei ce oricum nu aveau mai nimic, ca ai lui – o casă pipernicită, din văiugă, cu ferestre mici, care parcă, pe măsură ce trece timpul, devin tot mai mici, de parcă le-ar înghiți chiar căsuța cea mică. Şi în sâmbăta aia, acasă la şefu’, mâncaseră sarmale, băură must şi, spre marea lui mirare, şefu’ părea că nu are nicio o treabă să îi dea până a venit Antonia.
(fragment din romanul Camuflaj)
(DANIELA RAȚIU. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Ariergarda din Timşoara.
Volume publicate: Ciorap cu firul dus, poezie, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, Ochelari de damă, roman, Editura Brumar, Timişoara, 2005, In Vitro, roman, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006. Volume colective: Cartea străzii Eugeniu de Savoya, Editura Brumar, Timişoara, 2009 (proiect Ariergarda), Strada Augustin Pacha – Curți interioare, Editura Brumar, Timişoara, 2011 (proiect Ariergarda), Poeți din Banat. Cele mai frumoase poezii (antologie de Marian Oprea), Editura Brumar, Timişoara, 2011)