"ULTIMUL" ZUBAŞCU. ÎNCERCARE DE PORTRET (II)

Ion Zubaşcu cântase toată viața din gură, rar cu instrument, cântece vechi maramureşene, numai colinde, doine, bocete, țâpurituri, culese, spunea el, de (la) mama sa, care şi ea, într-o viață cum nu se poate mai încercată şi nenorocită, cântase şi compusese pe versuri propriu-tocmite „folclor vechi”. Ocoş, chiar auster, îmbrăcat totdeauna la recital în veşminte de un alb-negru curat arhaic, cu acea incomparabilă distincție a portului popular bărbătesc-de-a-adevăratelea, Ion Zubaşcu mi-a impus de fiecare dată în actul cântării – aşa, om scund, ridicându-se uşor pe vârfuri –, imaginea unui cocoş sălbatic în rut, desprins de toate, trans-portat, prin sunet şi cuvânt, în alt timp, într-o altă vârstă, magică, a lumii. O dată, electrizase Sala Oglinzilor cântând din ceea ce el numea încă de-atunci Omul, pomul şi fântâna (va fi titlul ultimei sale cărți). Altă dată, cred că în 2009, stam la Ipoteşti pe malul acelui lac, la mijloc de codru des, un grup de lirici de peste tot. Stam şi, ajunşi acolo, în poezie, nimic nu făceam. Stam şi, conform naturii meseriei, şi invitației amfitrionului G.D., contemplam. Ca, deodată, neanunțat de nimeni şi nimic, din tihna locului, Zubaşcu să se ridice-n picioare şi să-nceapă, tare, să cânte: O, moarte ce ți-aş plăti/La mine de n-ai veni, urmat de altele asemenea, de-am încremenit cu toții, şi broasca-n baltă, fiecare în ce poziție fusese prins-surprins. Cât a cântat Ion, numai frunza mişca. Adevărat, numai frunza şi iarba!
Tot aşa, altă dată la Sighet – îşi cunoştea „condamnarea” de-acum – , pe dealul cu Muzeul Satului, sus, în fața bisericuței vechi de lemn, a cântat demn dezesperat, îndelung, sub cerul liber, tare de se-auzea până „hăt, la mine la Dragomireşti”. A cântat Ion Zubaşcu demn dezesperat de ne-am umplut-ochi de jalea lui. A cântat, spun, cu un Gheorghe Grigurcu răbdător lângă el, a doinit de ne-am săturat, cum stam întinşi, care pe unde s-au aşezat, pe pajişti spre poalele dealului. Iar după ce ne-am săturat şi ne-am umplut-ochi, tot nu ne-a cruțat, mergea prin sat în răzlețit-tăcutul nostru grup cu rucsacul în spate doinind întruna. Şi tot aşa, pus pe cântări, în tinda unei case țărăneşti din acelaşi muzeu, în care intrasem, i-a fost dat să doinească/bocească mai departe, de-acum spre exasperarea noastră punctuală, poate firească, poate nu.
Nota bene: Ion cânta(se) fără pic de-alcool!
Ultimul său recital, la „groapa” de la MNLR, este al unui bolnav (aproape) răzbit.
(Aproape) răzbit – pe acest fond psiho/soma/mental indicibil tensionat îşi scrie Zubaşcu poemele experiențelor metafizico-medicale de pe urmă, reportaje ale expierii, cum nimeni n-a mai făcut-o. „Ultimul” Zubaşcu expiază altfel decât, ca exemplu, „ultimul” Sorescu, dacă această grimă taxonomică îşi are rostul aici. Bun, să recitim acum cu alți ochi:

„dragul meu fiu Ilie aseară după ce-am vorbit cu tine pe spyke
şi mi-ai spus că la tine la Londra toate sunt bune
m-a năclăit plânsul mamă-ta nu era acasă
cred că eram singur în apartament aşa că am plâns în voie
singur în toată casa am plâns după mine ca după un om mort
până am terminat absolut tot ce-am avut de plâns”
(Scrisoare către fiul meu Ilie)

A epuiza dintrodată plânsul „absolut tot”, este şi la acest neaoş romantic în curs de ispăşire o inocentă utopie. Adevărul ce răzbate filă după filă din cărțile ultime (două, apărute în interval de câteva luni la Limes) este că plânsul continuu şi obsesia incinerării, declarată iar şi iar, nu îl mai părăsesc până la deznodământul fatal. Un deznodământ greu acceptat în încleştarea inegală, şi asta numai după luni, săptămâni, zile şi mai ales nopți de orgolioase răbufniri, aş zice de-a dreptul eroice, „în neputincioasa realitate”. Atacurile perfidei iminențe sunt relatate în maniera unui jurnal de front simplu, fără „artă”, chipurile detaşat:

„a avut din nou o cădere psihică scurtă doar de o singură zi
cu plâns zguduit din toate încheieturile trupului din temelii
cu steagurile neutrofilelor şi limfocitelor la pământ în bernă
altădată îl ținea o săptămână la pat în propriile nămoluri
nu putea să vadă față de om nici să iasă în lume la slujbă
acum şi-a revenit de ieri până azi şi-a reluat lecturile
a rupt legăturile cu familia cu Maria şi cei doi de acasă
s-a retras doar în pagină pentru totdeauna
a avut o cădere psihică scurtă însă profundă
ca pe poarta cea mare deschisă brusc de sistemul imunitar
să poată intra antigenii invadatori în ostenita cetate
şi moartea să facă şi ea pasul cel mare al ei decisiv înainte”
(Personajul Ion)

Plâns-neplâns, de voie-de nevoie, la recomandarea medicului ce urma să-l opereze la Spitalul Fundeni, pleacă în Maramureş, la casa bătrânească, pentru un regim cât mai natural de ranforsare fizică şi psihică, premisă/condiție a vindecării în care atunci, în august 2010, încă mai credea. Însă plânsul invaziv îl urmează ca umbra peste tot, iar din el, din cel bolnav, trece ca printr-un fir invizibil, aparent inexplicabil, în toți ai săi, scurt-circuitându-i „pacientului Ion” nu doar propria ființă, ci, în lanț, verigă cu verigă, întreg „resfiratul neam Zubaşcu”: soție, soră, nepoată, fii şi fiice, întocmai ca în textul ioviot. Prezența agresorului – fie securist deghizat, fie diavol sadea – sau invers – îl bântuie atroce, vai, pentru tot restul zilelor. (Că agresorul lui Zubaşcu, mainimicul lui Ioan Moldovan, sau nimicitorul lui Aurel Pantea, închipuie, ca să spun aşa, a(le) filei trei fețe, se va scrie-ntr-o zi):

„soră-mea plânge singură la etajul neterminat al casei de lemn
stă de ore în şir pe un scaun şi plânge cu fața către Fața Dealului
Maria e hotărâtă să plece şi ea nu cred că mai are multe resurse
cocoana Anuța simte aerul încărcat din preajmă
şi plânge în hohote copiii de la Bucureşti sunt răvăşiți şi ei
i-a certat rău Maria că n-au fost în stare să-mi ia banii
toți sunt pe punctul de fugă pânza țesută cu greu
în zeci de ani de viață e gata să se destrame
i-am împrăştiat pe toți acuzându-i că n-au nicio înțelegere
față de mine când de fapt eu sunt agresorul tuturor
şi focarul continuu de violență dar cine e cel ce dezbină
cine e cel ce divide et impera cine-i pustiitorul
cine aduce în lume neagra urâciune a pustiirii?”
(Lumea ca metastază)

Din varii motive, între care cel invocat mai sus pare esențial, în cadrul totuşi mirific al baştinii, minunea necesar-scontată nu se produce. Prinde nu atât puteri, cât momente de linişte şi seninătate, de împăcare (dureroasă) cu soarta. Sentimentul sfârşitului şi tânjirea inefabilă din Moartea la Veneția răzbat aici, altcum, într-o suită filmică de neuitat, marcă înregistrată. Reproduc secvența cea mai duios-răvăşitoare:

„la Dragomireşti într-o vară pe malul de marnă al Izei
bărbatul pe moarte a mai ieşit în ultimele clipe de viață
la plisa de la Moara lu Toader unde râul coteşte
izbindu-se în rădăcinile preistorice care fixează țărmul
cu cât nesaț privea bărbatul aşezat pe răchita de pe malul înalt
la bulboana săpată în râu în marna vulcanică
în care se scăldau fetişoarele
cu sânii lor mici împungând aura strâmtă a trupului
spre adolescență şi farmecul primelor înfiorări erotice
nepăsătoare se scăldau fătucile stropindu-se cu apa leşioasă
părul lor lung despletit li se lipea ud pe spate şi sâni
ca nişte păstrăvoaice lunecau apoi printre unde se scufundau
țâşneau la suprafață scuturându-şi frăgezimile şiroind de apă
zeițe tinere născându-se țipând râzând în bulboana începutului
lumii aruncând apă cu pumnii lor mici spre țărmul de marnă
unde străinul pe moarte respira tot mai greu tot mai rar
cât de mult a iubit frumusețea de țărână primăvăratică a femeilor
în tinerețile lui depărtate şi acum se scălda pentru ultima dată
în ochii dumnezeieşti de vii ai preadolescentelor
încet coborând cu ultimele clipe de viață
în trupurile lor sălbatice fremătătoare de putere şi de farmec
împărăteştile cocoane de pe Valea Izei
cu puritatea lor cerească aproape cristalogenă a trupurilor
se dau la fund țâşnesc la suprafață strigă râd
trăgându-l pe bătrân în jocul lor fără sfârşit şi vină
adânc în apele primordiale într-o vară sfântă
pe fundul mărilor din Maramureş.”

Cum-necum, cu tot decorul benefic şi bioalimentația recomandată, metastazele izbucnesc şi, întors, după „analize pregătitoare”, află, în ceea ce va numi „cea mai neagră zi din viața mea”, că operația salvatoare se amână sine die. Îi e foarte limpede cum stau lucrurile; de-acum reportajele lirice sunt scrise crud, fără menajamente, parcă numai din foc şi pară, lacrimi şi neapărat sânge. Rememorările, inevitabil frecvente, refac intrin-sec traseul kafkian al unui stigmatizat:

„după ce securiştii l-au omorât pe tata în torturi la Sighet
şi comunismul şi-a instaurat dictatura la mesele noastre
de sărbătoare şi în propriile noastre paturi
am trăit de la doi ani şi jumătate pe drumuri
şaizeci de ani de viață ca un condamnat la moarte
iar acum când zilele îmi sunt riguros numărate
de cel mai exact calculator al universului
n-am nicio spaimă şi realizez abia acum ca supraviețuitor
că-s în elementul meu de o viață”
(Condamnat la moarte pe viață)

Mereu, scrisul şi familia, în prim-plan cu grija progeniturii, sunt modul lui Zubaşcu de a-şi răzbuna în veşnicie tatăl şi de a-i prezerva numele în timp/istorie. Nimic gratuit, niciun rând, în textele acestui luptător-poet conectat trup şi suflet, programatic, la efortul conservării şi perpetuării „neamului resfirat”. Izbânda lui personală împotriva fatalității istoriei, a Securității şi a morții, e mai cu seamă (în) Cocoana Anuța, unul dintre cele mai tulburătoare poeme ale literaturii Maramureşului şi nu numai. Tot geniul inimosului Zubaşcu, tragic şi profund uman, înainte sau după starea continuă de plâns, este prins aici, pentru totdeauna, în toată forța, bogăția şi splendoarea toposului, sentimentului, limbajului:

„în alte veri urcam zilnic pe Fața Dealului la pietrele albe
şi în Dosul Dealului după bureți albi usturoi
ne umpleam pungile mari cu zemurile lor lăptoase
şi cu cărnoasele pălării ale hribilor treceam
prin grădina sălbăticită de pruni spre coliba de lemn
până la drumul părăsit de la Bocicel peste coama Dealului
ne înfundam în ierburi şi miresme până spre Sălişte
apoi coboram pe Dumbrava Slatinii pe cărări prin grădini
la puntea peste Iza dar vara asta n-am mai ieşit nicăieri
am avut-o cu noi pe cocoana Anuța

vară de vară treceam Baicu peste puntea înaltă
de lângă plisa unde se adună tineretul Dragomireştiului
suiam pe Dumbravă la locul nostru rămas de la moaşa Ileana
să vedem cât au urcat vecinii peste el cât au mai muşcat din
margini şi cum se sălbăticeşte pământul cu fiecare an dacă nimeni
nu mai vrea să-l lucreze ajungeam la drumeagul spre Ieud
urcam spre Dumbrava Mare de unde se deschidea zarea largă
cu cele patru biserici din Sălişte Dragomireşti Bogdan Vodă Ieud
şi turla înaltă a mănăstirii de lemn de la Păcura ieudenilor
cu Mormântul Uriaşului la capătul dinspre Țibleş al Ieudişorului
vara asta însă n-am mai ieşit nici măcar să strângem potrocuță
de la locul ştiut doar de noi ne-am ocupat toți de cocoana Anuța

în alte veri culegeam toată zmeura din grădină
găleți de păltinele negre şi roşii făceam
zeci de litri de siropuri naturale dulcețuri şi lictar
din coldocuțele galbene în căldarea de aramă peste focul din
groapa săpată în mijlocul grădinii tocam merele şi perele de vară
le puneam în butoaie la fermentat şi spre toamnă la horincie
focăream câteva nopți până picura toată tăria din aburul lor
abia puteam urca sticlele cu siropuri canistrele cu horincă
şi canceauăle cu peltea de păltinele cu dulceața de trandafiri
pe treptele înalte şi abrupte ale Gării Iza la acceleratul
de Bucureşti dar vara asta n-am făcut nimic toate fructele
au putrezit pe pământ păltinelele s-au stafidit pe ramuri
ceucile mari de pe Dumbravă au coborât în grădină
şi-au mâncat merele şi perele coapte vara asta
grădina a fost culeasă doar de păsări şi de cocoana Anuța

îndată ce lumina se apleca spre august aveam
o zi a noastră anume mă sculam dimineața în zori
vedeam cerul larg cu seninătate statornică fără o scamă de nor
şi-o trezeam pe Ileana: „Asta-i ziua noastră de Măgură!”
umpleam un rucsac cu slănină brânză şi roşii mere de vară
apă la ulcică şi o luam peste Dumbravă urcam dunga Surupoasei
până la prima fântână ascunsă sub frunze mari de omag
la rădăcina unui fag bătrân treceam de mărul oarzân
rămas în lumea noastră de pe vremea când alacul
creştea spontan prin poiene printre tufele bogate de muri
întotdeauna mâncam la fântâna rece ca gheața de sub Măgură
apoi urcam pe platoul înalt printre merişoare şi afine
până la crucea negră de fier înălțată de familia Gogea din Ieud
de unde vedeam munții noştri tutelari Pietrosul Țibleşul Gutâiul
şi Munții Maramureşului peste Valea Vişeului la marginea
de nord a latinității spre învolburata tălăzuire slavonă a Asiei
aici cred c-aş putea înfige axis mundi între cer şi pământ
axa lumii cât am cuprins-o în deschiderea dintre naşterea
şi moartea mea dar vara asta e singura din ultimii
treizeci de ani de viață când n-am mai urcat cu Ileana pe Măgură
în ritualul nostru sacru anual ne-am învârtit cu toții
ca nişte sateliți obscuri în jurul cocoanei Anuța

ea a împlinit în iulie vârsta fantastică de un an şi zece luni
e atât de miraculos de vie învățând cel puțin câte un cuvânt pe zi
ca şi cum ar şti că are toată lumea de mâine în față
cu toate cuvintele vii ale limbii române pentru totdeauna în față”
(Cocoana Anuța)

Aşa că a murit. Şi l-au îngropat. La margine de Bucureşti.
Nu cu preot – cu pastor.
(Va urma)