Note din lăuntru
G. Pienescu
CORVOADA GINGA?Ă (VII)
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
În biobliografia Tudor Arghezi, dl. D. Vatamaniuc notează, în volumul întâi, la pagina XXX din Cronologie, subt anul 1954, luna noiembrie: „Î?i începe colaborarea la Viața Românească cu evocarea personalității lui Anton Pann”. Pentrucă am ajuns cu amintirile despre corvoada ginga?ă în anul 1954 ?i pentru că am fost implicat ?i în acest început – de fapt reînceput – de colaborare a lui Tudor Arghezi la Viața Românească, mi se pare că nu gre?esc agățând câteva informații bibliografice de mențiunea domnului Vatamaniuc, câteva informații care poate că-l va sau îi vor interesa cândva pe cel ce se va sau pe cei ce se vor încumeta să abordeze pregătirea ?i îngrijirea ediției academice de opere complete ale lui Tudor Arghezi.
Împlinindu-se, în noiembrie 1954, un veac de la moartea lui Anton Pann, redacția de Valorificare a Mo?tenirii Literare (V.M.L.) din E.S.P.L.A. ?i-a propus să publice o ediție in memoriam din Povestea vorbii, ilustrată de Eugen Taru, desenator en vogue, cu vârful creionului bine ascuțit pentru liniile caricaturale ?i trăsurile satirice. Intenția redacției V.M.L. mi s-a părut că este un bun prilej de a-l invitape poet să scrie pentru carte un „profil” Anton Pann. Invitația mea a fost acceptată, ?i, în iunie 1954, am adus prefața la editură. Din nefericire sau poate că din fericire, „profilul” scris de Tudor Arghezi nu i-a plăcut lui Ion Roman, înlocuitor al lui M. Petroveanu (plecat în concediu) la conducerea redacției V.M.L. Ion Roman era, nu mă indoiesc, un bun profesor secundar, dar ?i un veritabil didactic îmbâcsit de prejudecăți, printre care ?i de cele neosemănătoriste, antiargheziene. Deci a refuzat să accepte „profilul” arghezian ca prefață la ediția ilustrată, argumentând stupid că nu este o „reconsiderare critică”, deci marxist-leninistă, a literaturii lui Anton Pann ?i mustrându-mă că am „comandat” prefața fără să fi avut acordul său prealabil.
Respingerea textului arghezian de către Ion Roman a coincis cu dorința poetului de a-l revizui şi cu plecarea lui la mare, unde urma să-şi petreacă prima vacanță de după blestematul an 1948, în stațiunea Vasile Roaită (fostă Carmen Sylva). De acolo mi-a trimis textul modificat al profilului Anton Pann, însoțit de următoarele rânduri scrise cu creionul:
“Dragă Domnule Pienescu,
Cred că adaosul la text vine la timp. Te rog să-mi păstrezi atât manuscrisul inițial cât ?i foile din plicul de față (copia dactilografiată ?i intercalarea creionată) până la întoarcerea mea acasă, în primele zile ale lui august.
Dacă mai rămâne ceva de eliminat din articol, pe lângă ceea ce am dat afară ?i eu, te rog operează dumneata.
A? fi dorit să mă refer în alineatul „Pann trebuie de-abia descoperit” la Gh. Călinescu, dar n-am nici Istoria lui literară aci, nici memoria indicațiilor lui ca să ajustez referința la ele cu textul. ?ineam la acest amănunt de importanță. Poate că mai apucăm zațul neimprimat în Bucure?ti, bineînțeles dacă în ultima formă prefața merită tiparul.
Mare senină, văzduh senin, locuință confortabilă ?i tăcută, tratament gospodăresc.
Cu dragoste
T. Arghezi
7 iulie 1954. Vasile Roaită (Reg. Constanța)
Vila „Dâmbovița”, 128 str. Cantacuzino.
[Numele ?i adresa adresantului pe plic, dactilografiate: Tov. Gh. Pienescu/Editura de Stat Pentru Literatură ?i Artă / Bulevardul Ana Ipătescu, 39. / BUCURE?TI / (Raionul Stalin)].
[Numele ?i adresa expeditorului, pe plic, dactilografiate: Tudor Arghezi. Vila „Dâmbovița” / str. Cantacuzino, 128. Vasile Roaită. / Regiunea Constanța.)].
După revenirea „expeditorului” în Bucureşti, i-am restituit copia dactilografiată corectată, i-am prezentat textul călinescian despre Anton Pann, i-am relatat încurcătura în care intrasem de bună voie şi nesilit de nimeni şi l-am rugat să-mi îngăduie să dau forma definitivă a „profilului” revistei Viața Românească, unde se pregătea un număr comemorativ Anton Pann pentru luna noiembrie. A fost de acord.
Dar să mă-ntorc, a?a cum mă îndeamnă gândul, la momentul când am creionat, subt ochii lui Tudor Arghezi ?i împreună cu el, contraproiectul ediției de 34 de cărți. Acest contraproiect – cum l-am numit, pentru că nesocotea cele trei variante de proiect zise ale Uniunii Scriitorilor, dar, în realitate, ale „forurilor superioare”: varianta I – opt-zece volume (Mihai ?ora); varianta a II-a – zece-douăsprezece volume (Tudor Arghezi); varianta a III-a – paisprezece-cincisprezece volume (Domnica Theodorescu – alias Mitzura Arghezi) – , a cărui redactare de către mine în prezența ?i cu sugestiile lui Tudor Arghezi a fost de mai multe ori contestată de diver?i indivizi culturali obstinați în plăcerea perversă de a nega pe ne?tiute, a fost, totu?i, nu numai îndeplinit, dar ?i depă?it, de vreme ce ediția Tudor Arghezi, Scrieri, cu toate scăderile ei, s-a încheiat – aparent – odată cu intrarea în librării a volumului al 46-lea.
Mărturisesc că uneori, în ceasurile de scepticism ?i de autocritică retrospectivă, mă-ntreb dacă în după-amiaza aceea din primăvara anului 1960, când i-am propus lui Tudor Arghezi să creionez, ?i am ?i creionat, subt supravegherea lui, contraproiectul ediției de 34 de cărți ( pe care – e adevărat – doream să le am în bibliotecă), dacă nu cumva, atunci, am comis una din cele mai mari gre?eli din cariera mea de redactor editorial, dăruindu-i, totodată, în fond, întreaga mea colecție de texte copiate manu propria (cca. 3500 de pagini în 23 de caiete) ?i dactilografiate (cca. 300 de pagini), precum ?i toată informația bibliografică, adunate, toate, în vreo treisprezece ani de cercetare în biblioteci, fără să-i cer niciun „document”. Contraproiect pe care, folosindu-l a doua zi în interviul radiodifuzat, a dat peste cap toate variantele de proiect ale „forurilor superioare” transmise prin Uniunea Scriitorilor, colecție ?i informații care – insist – au stat ?i stau la baza celor 46 de cărți tipărite ale ediției Scrieri. Dar nu puteam, fiind cum eram ?i cum sper că am rămas, un sentimental încrezător (combinație păguboasă) în onestitatea, onoarea ?i sensibilitatea semenilor mei fizici, nu puteam să nu-i dăruiesc ?i rezultatele cercetărilor mele ?i anii închi?i în ele. Intuind însă că zilele noastre împreună (ale lui cu mine) sînt numărate, regret că nu i-am cerut un asemenea „document” barem în 1965, atunci când mi-a vorbit de încăpățânata josnică ură invidioasă (el a evghenisit-o, ca să zic a?a, folosind un eufemism: gelozie) a succesoarei lui biologice împotriva mea.
Nu-mi amintesc dacă am mai relatat vreodată episodul acelei destăinuiri. Dar chiar dacă l-am mai relatat cândva, cred că nu gre?esc repovestindu-l în acest moment de încruci?are a Notelor din lăuntru.
Aprilie 1965. Tudor Arghezi, însoțit de membrii familiei, însoțiți, la rândul lor, de multe amice ?i mai mulți amici ?i de cunoscuți ai „copiilor”, ?i de mine, ajunge în Gara de Nord. Sosire timpurie, cu trei sferturi de oră înainte de plecarea trenului spre Viena, unde poetul este invitat ca să primească premiul „Gottfried von Herder”. Împreună cu fiul său îl ajutăm să urce treptele înalte ale scării vagonului de dormit ?i îl conducem până la cabina rezervată, la mijloc, unde zdruncinăturile ?i zgomotele trecerii roților peste capetele ?inelor ?i peste macazuri ajung atenuate. Îmi iau rămas-bun ?i cobor din tren odată cu Baruțu. El se alipe?te imediat grupului vorbăreț de amici ?i de cuno?tințe de ambe sexe. Eu, nefăcând parte nici dintre „amici”, nici dintre „cuno?tințele de ambe sexe”, nefiind deci o „persoană”, adică „cineva” cu funcții importante în Stat, cum sînt unii din ei, ci doar un redactor, „ăla care-i cite?te maestrului textele din ediție”, adică un „neica nimeni”, m-am a?ezat pe o bancă de pe peron, la oarecare distanță de grup. Eram, la urma urmelor, un străin oarecare. Deodată, la unul din geamurile vagonului de dormit în care îl aburcasem împreună cu Baruțu, apare chipul poetului. Printr-un semn, mă cheamă la el. Urc din nou scara vagonului. Chiar lângă u?ă, o surpriză: Victor Eftimiu, însoțit de o tânără femeie frumoasă, statuară, viguroasă ?i de viță, Dina Văitoianu. El se bucură că mă vede, ca ?i Dina, pe care o cunosc de mult, ?i îmi mulțume?te, zicându-?i poate, că am venit să fiu de față la plecarea lui în nu mai ?tiu ce străinătate. Schimb fugitiv de fraze convenționale, după care, scuzându-mă că mă a?teaptă un amic să-i dau o scrisoare către un medic vienez, plec pe culoar spre celălalt capăt al vagonului ?i intru în cabina lui Tudor Arghezi. El închide portiera glisantă ?i îmi spune să ?ed pe patul paralel cu al lui. Privindu-mă în ochi cu tandrețe, mă-ntreabă:
– Spune-mi, ai fi mers cu mine până la Viena?
Răspund cum îmi vine, din toată inima:
– ?i pe jos, maestre!
– Să ?tii că eu am vrut să te iau, dar s-a opus Mițura. Să te păzeşti de dânsa, că te ură?te.
– De ce mă ură?te, maestre, că doar nu i-am făcut niciun rău?!
– Din gelozie.
Nu mă îndoiesc că personajul feminin implicat în cuvintele lui, transcrise aici corect din memorie – cuvinte pe care nu le voi uita, după cum nu voi uita nici tonul întristat cu care au fost rostite, până când voi ie?i din timpul de lumină hărăzit mie –, va nega autenticitatea mărturiei mele ?i va susține că nu e altceva decât fabulație. Regret că, întocmai altor cuvinte ale lui Tudor Arghezi, nici pe cele citate acum nu am putut să le înregistrez folosind un alt aparat, electronic, mai puțin dumnezeiesc decât memoria, super-sensibilizată atunci tocmai de cuvintele rostite de dânsul ?i de înțelesurile lor. Destăinuirea dăruită mărturisea afecțiunea lui față de mine, ?i, pe dedesubt, dureroasa lui dezamăgire că fiică-sa, pe care ar fi dorit-o, desigur, asemenea femeii iubite, Paraschiva – bună, generoasă, sensibilă, inteligentă ?i dreaptă –, îl contraria prin calități opuse celor care o caracterizau pe Paraschiva. Intuind pe calea îngerilor – cum numea el capacitatea perceperii ?i descifrării prompte a sensurilor subtile, inefabile ale cuvintelor, ale comunicării – profunda lui durere sufletească, nu am putut nici atunci, nici până când a fost prea târziu, să-i cer un „document” din care să reiasă că acceptase darul pe care i-l făcusem, un „document” cu care să mă apăr de perfidiile ?i de ura doamnei Domnica Theodorescu. Nu am putut ?i pentru că darurile, prinosurile, se fac din adorație şi din devotament ?i se primesc cu bucurie ?i cu încredere în puritatea, în gratuitatea lor.
De ce nu am ținut seamă de sfatul lui? Subiectiv – din dispreț față de invidie ?i de invidio?i. Obiectiv – poate pentru a mă delecta, ca ?i altă dată, urmărind jocul uneori ironic al Destinului cu voințele, hotărârile ?i dorințele oamenilor. ?i-n jocul lui, Destinului i-a plăcut, pare-mi-se, să-?i bată joc de d-na Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi), îndemnând-o să-mi fure din casă, în?elându-mă cu o promisiune mincinoasă, textele prin care îndeplinisem, împreună cu Tudor Arghezi, corvoada ginga?ă până la limitele stabilite de dânsul, ?i astfel să mi le salveze de la pierderea inevitabilă în seismul din 4 martie 1977. O salvare prin furt – furtul, de?i benefic în această împrejurare, rămâne furt –, pentru care se cuvine să-i mulțumesc. ?i, ca să-i fac un hatâr Destinului, iată, îi mulțumesc. Dar salvându-le ?i reîngrijindu-le, după ce majoritatea fuseseră îngrijite de Tudor Arghezi, până la ultimul volum (după calculele d-sale ?i ale companionului d-sale, Traian Radu, al 46-lea), recunosc amândoi, implicit, după cum am specificat, existența contraproiectului ediției de 34 de volume ?i travaliul meu cu poetul, pe care totodată, glăsuind, le neagă.
Privind lucrurile din depărtarea mulților ani trecuți de la plecarea lui Dincolo, surâd constatând potrivelile armonioase ale Destinului în favoarea corvezii ginga?e. Se vede că a?a le vrea îngerul poeziei prezent mereu între noi.
Totu?i, pentru lămurirea amatorilor de speculații pe nepricepute, care au roit ?i roiesc în jurul ediției Tudor Arghezi, Scrieri, ?i chiar ?i pentru lămurirea celor doi superîngrijitori ai ediției îngrijite de Tudor Arghezi, mi se par folositoare câteva precizări menite să le clarifice – pe citite! – nelămuririle.
Proiectul ediției în 34 de volume a fost necesar fiindcă niciuna din cele trei variante de proiect ale Uniunii Scriitorilor nu conținea datele elementare ale unui proiect de ediție: numărul cărților, titlurile ?i eventualele lor grupaje, precum ?i volumul în coli de autor al fiecărei cărți ?i al ediției, termenele de predare ale textelor din fiecare carte, revizuite de autor, ?i termenele de apariție ale cărților.
Numărul volumelor din cele trei variante sugera că a?a-zisul proiect al Uniunii Scriitorilor cuprindea numai cărțile lui Tudor Arghezi apărute până în 1960:
Versuri (2 vol., conțineau versurile din „ediția definitivă îngrijită de autor. A treia ediție iară?i adăugită”, apărută în 1943, la Fundația Regală pentru Literatură ?i Artă, ?i versurile din „ediția bibliofilă”, apărută în 1959, la E.S.P.L.A.);
Icoane de lemn (1930, Editura „Naționala” Ciornei);
Poarta neagră (1930, Editura Cultura Națională);
Flori de mucigai (1931, Editura Cultura Națională);
Cartea cu jucării ( 1931, Editura Cultura Națională);
Cuvinte potrivite ?i ... încruci?ate (1933, Editura „Adevărul”);
Tablete din ?ara de Kuty (1933, Editura „Naționala” – Ciornei S.A.);
Ochii Maicii Domnului (1934, Editura „Universala” Alcalay & Co.);
Cimitirul Buna-Vestire (1936, Editura „Universala” Alcalay & Co.);
Ce-ai cu mine, vântule? (1937, Fundația pentru Literatură ?i Artă „Regele Carol II”);
Lina (1942, Editura Cartea Românească);
Manual de morală practică (1946, Editura Pygmalion);
Bilete de papagal (1946, Editura „Casa ?coalelor”);
Pagini din trecut (1955, E.S.P.L.A.);
Simple povestiri (1956, Editura Tineretului);
Din drum... (1957, Editura „Cartea rusă”);
Lume veche, lume nouă (1958, Editura Tineretului);
Tablete de cronicar (1960, E.S.P.L.A.).
Aceste cărți erau cuprinse, probabil, în cele 14-15 volume ale proiectului cunoscut de d-na Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi), cărora urmau să le fie adăugate cărțile pe care „le va mai scrie maestrul până când...”, adică: Stihuri pestrițe (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), ?apte frați (1963), Cadențe (1964), Animale mici ?i mari (1965), Zece harapi, Zece căței, Zece mâțe (1965), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967), Litanii (1967) ?i cartea de proze Cu bastonul prin Bucure?ti (1961).
După cum poate lesne deduce oricine cunoa?te literatura argheziană, cele trei variante de proiect transmise prin Uniunea Scriitorilor, ai căror autori se vede că au presupus ?i comasarea câtorva cărți cu un număr mai mic de pagini, au câteva importante lacune. Ele nu cuprind tălmăcirile lui Tudor Arghezi din literatura franceză ?i din literatura rusă, tabletele despre literatură ?i despre scriitori, despre pictură ?i despre pictori, nicio colecție de pamflete, de?i Tudor Arghezi este cel mai talentat poet al pamfletului din literatura românească, nicio culegere din polemicile argheziene, nici Cartea femeii frumoase, nici Cartea câinilor, a mâțelor, a oilor ?i a caprelor (proiectate încă din 1925), ca să nu mai amintesc de articolele pe teme politice, de profilurile caracterologice ?i de prozele răzlețe publicate numai în reviste ?i ziare.
Deci contraproiectul ediției de 34 de cărți nu era numai un antiproiect, ci ?i un proiect editorial rațional, elaborat pe baza unei cercetări bibliografice, în prezența ?i cu acordul scriitorului, proiect care conținea, pe lângă cărțile publicate de poet până în 1960, numeroase texte extrase din publicații periodice, un proiect căruia i se stabilise, cu inevitabilă aproximație, la data respectivă, „cuprinsul”, „grupajele” tematice de texte ?i volumul în coli de autor (pagini-tip) al fiecărei cărți ?i al tuturor celor 34 de cărți. Având aceste calități, proiectul ediției de 34 de volume putea să constituie o bază de discuție a scriitorului cu editura în vederea încheierii cuvenitului contract de editare.
Împlinindu-se, în noiembrie 1954, un veac de la moartea lui Anton Pann, redacția de Valorificare a Mo?tenirii Literare (V.M.L.) din E.S.P.L.A. ?i-a propus să publice o ediție in memoriam din Povestea vorbii, ilustrată de Eugen Taru, desenator en vogue, cu vârful creionului bine ascuțit pentru liniile caricaturale ?i trăsurile satirice. Intenția redacției V.M.L. mi s-a părut că este un bun prilej de a-l invitape poet să scrie pentru carte un „profil” Anton Pann. Invitația mea a fost acceptată, ?i, în iunie 1954, am adus prefața la editură. Din nefericire sau poate că din fericire, „profilul” scris de Tudor Arghezi nu i-a plăcut lui Ion Roman, înlocuitor al lui M. Petroveanu (plecat în concediu) la conducerea redacției V.M.L. Ion Roman era, nu mă indoiesc, un bun profesor secundar, dar ?i un veritabil didactic îmbâcsit de prejudecăți, printre care ?i de cele neosemănătoriste, antiargheziene. Deci a refuzat să accepte „profilul” arghezian ca prefață la ediția ilustrată, argumentând stupid că nu este o „reconsiderare critică”, deci marxist-leninistă, a literaturii lui Anton Pann ?i mustrându-mă că am „comandat” prefața fără să fi avut acordul său prealabil.
Respingerea textului arghezian de către Ion Roman a coincis cu dorința poetului de a-l revizui şi cu plecarea lui la mare, unde urma să-şi petreacă prima vacanță de după blestematul an 1948, în stațiunea Vasile Roaită (fostă Carmen Sylva). De acolo mi-a trimis textul modificat al profilului Anton Pann, însoțit de următoarele rânduri scrise cu creionul:
“Dragă Domnule Pienescu,
Cred că adaosul la text vine la timp. Te rog să-mi păstrezi atât manuscrisul inițial cât ?i foile din plicul de față (copia dactilografiată ?i intercalarea creionată) până la întoarcerea mea acasă, în primele zile ale lui august.
Dacă mai rămâne ceva de eliminat din articol, pe lângă ceea ce am dat afară ?i eu, te rog operează dumneata.
A? fi dorit să mă refer în alineatul „Pann trebuie de-abia descoperit” la Gh. Călinescu, dar n-am nici Istoria lui literară aci, nici memoria indicațiilor lui ca să ajustez referința la ele cu textul. ?ineam la acest amănunt de importanță. Poate că mai apucăm zațul neimprimat în Bucure?ti, bineînțeles dacă în ultima formă prefața merită tiparul.
Mare senină, văzduh senin, locuință confortabilă ?i tăcută, tratament gospodăresc.
Cu dragoste
T. Arghezi
7 iulie 1954. Vasile Roaită (Reg. Constanța)
Vila „Dâmbovița”, 128 str. Cantacuzino.
[Numele ?i adresa adresantului pe plic, dactilografiate: Tov. Gh. Pienescu/Editura de Stat Pentru Literatură ?i Artă / Bulevardul Ana Ipătescu, 39. / BUCURE?TI / (Raionul Stalin)].
[Numele ?i adresa expeditorului, pe plic, dactilografiate: Tudor Arghezi. Vila „Dâmbovița” / str. Cantacuzino, 128. Vasile Roaită. / Regiunea Constanța.)].
După revenirea „expeditorului” în Bucureşti, i-am restituit copia dactilografiată corectată, i-am prezentat textul călinescian despre Anton Pann, i-am relatat încurcătura în care intrasem de bună voie şi nesilit de nimeni şi l-am rugat să-mi îngăduie să dau forma definitivă a „profilului” revistei Viața Românească, unde se pregătea un număr comemorativ Anton Pann pentru luna noiembrie. A fost de acord.
Dar să mă-ntorc, a?a cum mă îndeamnă gândul, la momentul când am creionat, subt ochii lui Tudor Arghezi ?i împreună cu el, contraproiectul ediției de 34 de cărți. Acest contraproiect – cum l-am numit, pentru că nesocotea cele trei variante de proiect zise ale Uniunii Scriitorilor, dar, în realitate, ale „forurilor superioare”: varianta I – opt-zece volume (Mihai ?ora); varianta a II-a – zece-douăsprezece volume (Tudor Arghezi); varianta a III-a – paisprezece-cincisprezece volume (Domnica Theodorescu – alias Mitzura Arghezi) – , a cărui redactare de către mine în prezența ?i cu sugestiile lui Tudor Arghezi a fost de mai multe ori contestată de diver?i indivizi culturali obstinați în plăcerea perversă de a nega pe ne?tiute, a fost, totu?i, nu numai îndeplinit, dar ?i depă?it, de vreme ce ediția Tudor Arghezi, Scrieri, cu toate scăderile ei, s-a încheiat – aparent – odată cu intrarea în librării a volumului al 46-lea.
Mărturisesc că uneori, în ceasurile de scepticism ?i de autocritică retrospectivă, mă-ntreb dacă în după-amiaza aceea din primăvara anului 1960, când i-am propus lui Tudor Arghezi să creionez, ?i am ?i creionat, subt supravegherea lui, contraproiectul ediției de 34 de cărți ( pe care – e adevărat – doream să le am în bibliotecă), dacă nu cumva, atunci, am comis una din cele mai mari gre?eli din cariera mea de redactor editorial, dăruindu-i, totodată, în fond, întreaga mea colecție de texte copiate manu propria (cca. 3500 de pagini în 23 de caiete) ?i dactilografiate (cca. 300 de pagini), precum ?i toată informația bibliografică, adunate, toate, în vreo treisprezece ani de cercetare în biblioteci, fără să-i cer niciun „document”. Contraproiect pe care, folosindu-l a doua zi în interviul radiodifuzat, a dat peste cap toate variantele de proiect ale „forurilor superioare” transmise prin Uniunea Scriitorilor, colecție ?i informații care – insist – au stat ?i stau la baza celor 46 de cărți tipărite ale ediției Scrieri. Dar nu puteam, fiind cum eram ?i cum sper că am rămas, un sentimental încrezător (combinație păguboasă) în onestitatea, onoarea ?i sensibilitatea semenilor mei fizici, nu puteam să nu-i dăruiesc ?i rezultatele cercetărilor mele ?i anii închi?i în ele. Intuind însă că zilele noastre împreună (ale lui cu mine) sînt numărate, regret că nu i-am cerut un asemenea „document” barem în 1965, atunci când mi-a vorbit de încăpățânata josnică ură invidioasă (el a evghenisit-o, ca să zic a?a, folosind un eufemism: gelozie) a succesoarei lui biologice împotriva mea.
Nu-mi amintesc dacă am mai relatat vreodată episodul acelei destăinuiri. Dar chiar dacă l-am mai relatat cândva, cred că nu gre?esc repovestindu-l în acest moment de încruci?are a Notelor din lăuntru.
Aprilie 1965. Tudor Arghezi, însoțit de membrii familiei, însoțiți, la rândul lor, de multe amice ?i mai mulți amici ?i de cunoscuți ai „copiilor”, ?i de mine, ajunge în Gara de Nord. Sosire timpurie, cu trei sferturi de oră înainte de plecarea trenului spre Viena, unde poetul este invitat ca să primească premiul „Gottfried von Herder”. Împreună cu fiul său îl ajutăm să urce treptele înalte ale scării vagonului de dormit ?i îl conducem până la cabina rezervată, la mijloc, unde zdruncinăturile ?i zgomotele trecerii roților peste capetele ?inelor ?i peste macazuri ajung atenuate. Îmi iau rămas-bun ?i cobor din tren odată cu Baruțu. El se alipe?te imediat grupului vorbăreț de amici ?i de cuno?tințe de ambe sexe. Eu, nefăcând parte nici dintre „amici”, nici dintre „cuno?tințele de ambe sexe”, nefiind deci o „persoană”, adică „cineva” cu funcții importante în Stat, cum sînt unii din ei, ci doar un redactor, „ăla care-i cite?te maestrului textele din ediție”, adică un „neica nimeni”, m-am a?ezat pe o bancă de pe peron, la oarecare distanță de grup. Eram, la urma urmelor, un străin oarecare. Deodată, la unul din geamurile vagonului de dormit în care îl aburcasem împreună cu Baruțu, apare chipul poetului. Printr-un semn, mă cheamă la el. Urc din nou scara vagonului. Chiar lângă u?ă, o surpriză: Victor Eftimiu, însoțit de o tânără femeie frumoasă, statuară, viguroasă ?i de viță, Dina Văitoianu. El se bucură că mă vede, ca ?i Dina, pe care o cunosc de mult, ?i îmi mulțume?te, zicându-?i poate, că am venit să fiu de față la plecarea lui în nu mai ?tiu ce străinătate. Schimb fugitiv de fraze convenționale, după care, scuzându-mă că mă a?teaptă un amic să-i dau o scrisoare către un medic vienez, plec pe culoar spre celălalt capăt al vagonului ?i intru în cabina lui Tudor Arghezi. El închide portiera glisantă ?i îmi spune să ?ed pe patul paralel cu al lui. Privindu-mă în ochi cu tandrețe, mă-ntreabă:
– Spune-mi, ai fi mers cu mine până la Viena?
Răspund cum îmi vine, din toată inima:
– ?i pe jos, maestre!
– Să ?tii că eu am vrut să te iau, dar s-a opus Mițura. Să te păzeşti de dânsa, că te ură?te.
– De ce mă ură?te, maestre, că doar nu i-am făcut niciun rău?!
– Din gelozie.
Nu mă îndoiesc că personajul feminin implicat în cuvintele lui, transcrise aici corect din memorie – cuvinte pe care nu le voi uita, după cum nu voi uita nici tonul întristat cu care au fost rostite, până când voi ie?i din timpul de lumină hărăzit mie –, va nega autenticitatea mărturiei mele ?i va susține că nu e altceva decât fabulație. Regret că, întocmai altor cuvinte ale lui Tudor Arghezi, nici pe cele citate acum nu am putut să le înregistrez folosind un alt aparat, electronic, mai puțin dumnezeiesc decât memoria, super-sensibilizată atunci tocmai de cuvintele rostite de dânsul ?i de înțelesurile lor. Destăinuirea dăruită mărturisea afecțiunea lui față de mine, ?i, pe dedesubt, dureroasa lui dezamăgire că fiică-sa, pe care ar fi dorit-o, desigur, asemenea femeii iubite, Paraschiva – bună, generoasă, sensibilă, inteligentă ?i dreaptă –, îl contraria prin calități opuse celor care o caracterizau pe Paraschiva. Intuind pe calea îngerilor – cum numea el capacitatea perceperii ?i descifrării prompte a sensurilor subtile, inefabile ale cuvintelor, ale comunicării – profunda lui durere sufletească, nu am putut nici atunci, nici până când a fost prea târziu, să-i cer un „document” din care să reiasă că acceptase darul pe care i-l făcusem, un „document” cu care să mă apăr de perfidiile ?i de ura doamnei Domnica Theodorescu. Nu am putut ?i pentru că darurile, prinosurile, se fac din adorație şi din devotament ?i se primesc cu bucurie ?i cu încredere în puritatea, în gratuitatea lor.
De ce nu am ținut seamă de sfatul lui? Subiectiv – din dispreț față de invidie ?i de invidio?i. Obiectiv – poate pentru a mă delecta, ca ?i altă dată, urmărind jocul uneori ironic al Destinului cu voințele, hotărârile ?i dorințele oamenilor. ?i-n jocul lui, Destinului i-a plăcut, pare-mi-se, să-?i bată joc de d-na Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi), îndemnând-o să-mi fure din casă, în?elându-mă cu o promisiune mincinoasă, textele prin care îndeplinisem, împreună cu Tudor Arghezi, corvoada ginga?ă până la limitele stabilite de dânsul, ?i astfel să mi le salveze de la pierderea inevitabilă în seismul din 4 martie 1977. O salvare prin furt – furtul, de?i benefic în această împrejurare, rămâne furt –, pentru care se cuvine să-i mulțumesc. ?i, ca să-i fac un hatâr Destinului, iată, îi mulțumesc. Dar salvându-le ?i reîngrijindu-le, după ce majoritatea fuseseră îngrijite de Tudor Arghezi, până la ultimul volum (după calculele d-sale ?i ale companionului d-sale, Traian Radu, al 46-lea), recunosc amândoi, implicit, după cum am specificat, existența contraproiectului ediției de 34 de volume ?i travaliul meu cu poetul, pe care totodată, glăsuind, le neagă.
Privind lucrurile din depărtarea mulților ani trecuți de la plecarea lui Dincolo, surâd constatând potrivelile armonioase ale Destinului în favoarea corvezii ginga?e. Se vede că a?a le vrea îngerul poeziei prezent mereu între noi.
Totu?i, pentru lămurirea amatorilor de speculații pe nepricepute, care au roit ?i roiesc în jurul ediției Tudor Arghezi, Scrieri, ?i chiar ?i pentru lămurirea celor doi superîngrijitori ai ediției îngrijite de Tudor Arghezi, mi se par folositoare câteva precizări menite să le clarifice – pe citite! – nelămuririle.
Proiectul ediției în 34 de volume a fost necesar fiindcă niciuna din cele trei variante de proiect ale Uniunii Scriitorilor nu conținea datele elementare ale unui proiect de ediție: numărul cărților, titlurile ?i eventualele lor grupaje, precum ?i volumul în coli de autor al fiecărei cărți ?i al ediției, termenele de predare ale textelor din fiecare carte, revizuite de autor, ?i termenele de apariție ale cărților.
Numărul volumelor din cele trei variante sugera că a?a-zisul proiect al Uniunii Scriitorilor cuprindea numai cărțile lui Tudor Arghezi apărute până în 1960:
Versuri (2 vol., conțineau versurile din „ediția definitivă îngrijită de autor. A treia ediție iară?i adăugită”, apărută în 1943, la Fundația Regală pentru Literatură ?i Artă, ?i versurile din „ediția bibliofilă”, apărută în 1959, la E.S.P.L.A.);
Icoane de lemn (1930, Editura „Naționala” Ciornei);
Poarta neagră (1930, Editura Cultura Națională);
Flori de mucigai (1931, Editura Cultura Națională);
Cartea cu jucării ( 1931, Editura Cultura Națională);
Cuvinte potrivite ?i ... încruci?ate (1933, Editura „Adevărul”);
Tablete din ?ara de Kuty (1933, Editura „Naționala” – Ciornei S.A.);
Ochii Maicii Domnului (1934, Editura „Universala” Alcalay & Co.);
Cimitirul Buna-Vestire (1936, Editura „Universala” Alcalay & Co.);
Ce-ai cu mine, vântule? (1937, Fundația pentru Literatură ?i Artă „Regele Carol II”);
Lina (1942, Editura Cartea Românească);
Manual de morală practică (1946, Editura Pygmalion);
Bilete de papagal (1946, Editura „Casa ?coalelor”);
Pagini din trecut (1955, E.S.P.L.A.);
Simple povestiri (1956, Editura Tineretului);
Din drum... (1957, Editura „Cartea rusă”);
Lume veche, lume nouă (1958, Editura Tineretului);
Tablete de cronicar (1960, E.S.P.L.A.).
Aceste cărți erau cuprinse, probabil, în cele 14-15 volume ale proiectului cunoscut de d-na Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi), cărora urmau să le fie adăugate cărțile pe care „le va mai scrie maestrul până când...”, adică: Stihuri pestrițe (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), ?apte frați (1963), Cadențe (1964), Animale mici ?i mari (1965), Zece harapi, Zece căței, Zece mâțe (1965), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967), Litanii (1967) ?i cartea de proze Cu bastonul prin Bucure?ti (1961).
După cum poate lesne deduce oricine cunoa?te literatura argheziană, cele trei variante de proiect transmise prin Uniunea Scriitorilor, ai căror autori se vede că au presupus ?i comasarea câtorva cărți cu un număr mai mic de pagini, au câteva importante lacune. Ele nu cuprind tălmăcirile lui Tudor Arghezi din literatura franceză ?i din literatura rusă, tabletele despre literatură ?i despre scriitori, despre pictură ?i despre pictori, nicio colecție de pamflete, de?i Tudor Arghezi este cel mai talentat poet al pamfletului din literatura românească, nicio culegere din polemicile argheziene, nici Cartea femeii frumoase, nici Cartea câinilor, a mâțelor, a oilor ?i a caprelor (proiectate încă din 1925), ca să nu mai amintesc de articolele pe teme politice, de profilurile caracterologice ?i de prozele răzlețe publicate numai în reviste ?i ziare.
Deci contraproiectul ediției de 34 de cărți nu era numai un antiproiect, ci ?i un proiect editorial rațional, elaborat pe baza unei cercetări bibliografice, în prezența ?i cu acordul scriitorului, proiect care conținea, pe lângă cărțile publicate de poet până în 1960, numeroase texte extrase din publicații periodice, un proiect căruia i se stabilise, cu inevitabilă aproximație, la data respectivă, „cuprinsul”, „grupajele” tematice de texte ?i volumul în coli de autor (pagini-tip) al fiecărei cărți ?i al tuturor celor 34 de cărți. Având aceste calități, proiectul ediției de 34 de volume putea să constituie o bază de discuție a scriitorului cu editura în vederea încheierii cuvenitului contract de editare.