CANONUL LITERAR CA IDEOLOGIE

Când Harold Bloom a publicat, în 1994, The Western Canon, pozițiile sale teoretice, reafirmarea esteticii ca principiu ordonator, păreau a fi contribuții decisive la limpezirea unuia dintre cele mai problematice concepte ale literaturii: canonul. Demonstrația de inteligență şi erudiție pe care o oferă textul, lupta împotriva politizării literaturii, a ideologizării ei, a multiculturalismului care devine criteriu de validare literară în dauna valorii estetice, toate acestea asigură cărții relevanță. Ceea ce, însă, trezeşte şi probabil că va trezi multă vreme de aici înainte suspiciuni, este lista scurtă a autorilor canonici pe care autorul o propune. Douăzeci şi şase de nume… Intervievat de Jose Antonio Gurpegui (textul interviului apare în revista Alicantina de Estudios Ingleses), ulterior publicării cărții, Harold Bloom avea să regrete publicarea listei. „Spun foarte clar că lista este provizorie, că este personală, provocatoare, o sugestie […]. Nimeni nu poate spune cu adevărat, până când nu vor fi trecut cincizeci de ani, dacă ceva este sau nu important. Nu e posibil… […] m-am gândit în special la cititorii din Statele Unite şi alte țări vorbitoare de engleză”. În acelaşi interviu, Bloom afirma că, dacă s-ar întoarce în timp la momentul publicării cărții, ar renunța la tipărirea controversatei liste.
Cititori dintre cei mai feluriți, nu puțini deranjați de condescendența cu care autorul priveşte feminismul, critica marxistă, deconstructivismul sau semiotica, au reproşat lipsa ori prezența din înşiruirea celor douăzeci şi şase de nume a unuia sau altuia dintre scriitori. Dincolo de chestiunile care țin strict de marketing-ul literar (căci, până la urmă, publicarea unui top al scriitorilor într-o asemenea carte trebuie privită în această cheie), problema demersului în sine mi se pare mult mai important a fi abordată. Căci, în definitiv, marele viciu al textului pare unul de concepție. Harold Bloom vede canonul ca fiind o structură rigidă, cel puțin în ceea ce priveşte nucleul său dur. Aşezându-l în centru pe Shakespeare, în jurul căruia gravitează multe dintre celelalte nume (până şi Freud e interpretat din perspectivă shakespeariană, ceea ce e, poate, prea mult!), lista lui Bloom, chiar şi cea extinsă, e susceptibilă de a fi irelevantă. Or, un rezultat irelevant afectează, orice s-ar spune, şi principiile teoretice în baza cărora s-a ajuns la el.
Demersul de a vorbi despre canon la o scară atât de largă, transnațională, trebuie, în definitiv, să răspundă primordial unei întrebări: există un set de principii estetice care, aplicat literaturii, să ne spună cu exactitate care sunt acele nume cu adevărat reprezentative pentru o imaginară bibliotecă a capodoperelor universale? Demersul în sine nu e mult prea ambițios?! Când vorbim de estetică, nu cumva ne referim strict la estetica europeană şi americană, care nu au multe puncte de tangență cu cea asiatică sau africană? Literaturile naționale au specificități şi nuanțe care transcend generalitatea oricărui principiu teoretic imaginabil. A aplica estetica, aşa cum a înțeles-o Antichitatea greacă, textelor ce aparțin unor spații care nu au prea multe în comun cu aceasta, e simptomul unui soi de aroganță culturală. Un critic literar din spațiul subcontinentului indian are acces la un nivel de interpretare a literaturii indiene cu totul şi cu totul diferit prin simplul fapt că, ipotetic, vorbeşte sanscrită, hindi, urdu, bengali etc. Mai mult, conceptele cu care operează o societate hindusă sunt radical diferite de cele cu care operează societatea creştină europeană. Aşadar, când Bloom selectează numele canonice din literatura indiană în lista sa extinsă, el operează selecția pe baza unei paradigme prestabilite, probabil cea europeană şi americană.
E posibil ca eroarea lui Harold Bloom să vină tocmai din faptul că, îndârjit, pe bună dreptate, împotriva ideologizării literaturii, plonjează, în mod compensatoriu, în extrema cealaltă, imaginând literatura ca fenomen perfect septic şi necontaminabil, care se dezvoltă, oarecum, în vid. Chiar dacă vorbim despre un canon literar european, fie şi în versiunea sa cea mai… estetizantă, el nu poate scăpa de pericolul europocentrismului, al politizării, al purei subiectivități sau al tuturor acestora la un loc. Imposibilități fizice apar aici; anume, incapacitatea unei singure minți umane de a acoperi un material atât de vast. Cu siguranță, diferențele de paradigmă literară sunt, în Europa, mult mai mici decât cele pe care le vom găsi comparând literatura europeană cu cea africană sau asiatică, dar ele există. Or, un canon european, oricare ar fi acela, tinde să le ignore cu grație.
„De vreme ce canonul literar este în discuție, voi include [în listă] doar acele texte filozofice, istorice, religioase şi ştiințifice care sunt, prin ele însele, de interes estetic”, scrie H. Bloom. De dragul discuției, să pornim de la premiza că există o estetică europeană coerentă. Să spunem că ea derivă din catharsisul lui Platon. Chiar şi dacă ar fi aşa, mijloacele de realizare a catharsisului în artă nu sunt aceleaşi în Marea Britanie, în Peninsula Iberică şi prin Estul Europei, bunăoară. Pentru vorbitorii de limbă engleză, Shakespeare poate fi piatra de temelie, pentru cei de limbă spaniolă Cervantes, pentru vorbitorii de portugheză, Camoes, pentru greci, Homer ş.a.m.d. Sunt diferențe majore. Orice posibilă estetică eşuează în a fi transnațională în momentul în care se loveşte de… stil, de acel ceva inexprimabil în afara limbii în care a fost conceput. Stilul înseamnă limbaj, înseamnă adâncimi de sens intraductibile şi inaccesibile. A vorbi despre canon altfel decât adăugându-i calificativul de național, înseamnă a vorbi despre opere literare vizibile, nu neapărat şi valoroase. Înseamnă, deci, a aboli principiul calitativ în dauna celui cantitativ. Or, tocmai asta se presupune că un canon literar nu ar trebui să facă.
Existența unui canon literar continental sau universal (dacă cineva are ambiții atât de mari!) are relevanță doar în momentul în care el nu este nimic altceva decât sumă de canoane naționale. Elita umanistă națională, aceea care poate accesa textele literare la nivelul lor de maximă adâncime, are, cu siguranță, o mai mare competență când vine vorba de a face liste, de a stabili relevanța scriitorilor şi valoarea lor estetică. Orice alt demers devine susceptibil de a fi incomplet, fracturat, subiectiv. Ceea ce, de altfel, i se reproşează frecvent lui Harold Bloom.
Cât despre centru şi periferie, în locul unei ordini stricte, cu un podium pe care stau numele sacre, într-o ordine precisă, într-o ierarhie aproape teologică, e, poate, de preferat ideea unui canon fluid, care evoluează odată cu societatea, din care să nu lipsească vocile modernității… un club în care nimeni, de principiu, nu poate avea card de membru pe viață, fie că se numeşte Shakespeare sau Dante. Imaginați-vă un viitor, deloc improbabil, în care vom avea manuale de… literatură europeană. Cum vor fi ele alcătuite, ce nume se vor regăsi acolo, cine va fi considerat relevant şi cine nu? Cine se va regăsi în centrul canonului, cine mai pe la periferie, cine nu se va regăsi deloc?! În condiții ideale, demne de Utopia lui Morus, fiecărui stat i se va acorda un număr egal de pagini, urmând ca specialiştii din fiecare țară să umple paginile goale cu ce consideră relevant. Rezultatul va fi, poate, mai puțin un manual şi mai mult un compendiu. Cel mai probabil, însă, canonul lui Bloom şi lista pe care el însuşi o considera nu suficient de relevantă, vor avea un cuvânt greu de spus. Până la un punct. Căci, dacă presupunem că respectivele manuale vor fi redactate în anul de grație 2 700, e greu de crezut că numele de azi îşi vor păstra aura lor mitică.
În definitiv, nevoia existenței unui canon literar e incontestabilă. În absența lui, tot ceea ce ține de didactica literaturii ar fi grav şi iremediabil afectat. Să privim, însă, canonul ca pe o convenție necesară, ordonatoare, şi nicidecum ca pe o listă sacrosanctă de nume şi texte. Ca orice convenție, însă, şi aici intervine despărțirea de Bloom, el e nimic altceva decât o ideologie. Estetica pură funcționează în analiza textelor, dar e complet ineficientă în ierarhizarea lor. A spune că Shakespeare, Dante, Cervantes sau oricine altcineva se află în centrul canonului literar e o formă de ideologie, la fel cum forme de ideologie sunt critica marxistă sau feministă. Că unele ideologii sunt preferabile altora, asta e indubitabil. Dar pretenția de a alcătui un canon care să transgreseze literaturile naționale şi să fie, în acelaşi timp, rezultatul unui estetism pur, practicat rece, detaşat, e cel puțin absurdă.
Cât despre canonul literar românesc, el e o dovadă că, pe măsură ce ne depărtăm de sfera literaturilor naționale, se acutizează conflictul între național şi transnațional. În centrul literaturii noastre se găseşte Eminescu, care cu greu va figura vreodată în vreun canon european, în vreme ce numele lui Tristan Tzara, ce nu poate lipsi dintr-un viitor ipotetic manual de literatură universală, încă sună străin şi excentric pentru noi. Multiplicați exemplul acesta, înmulțiți-l cu numărul de națiuni, căci el se regăseşte, în diferite proporții, şi la polonezi, şi în literatura latino americană şi în cea japoneză, şi veți constata că demersul unei ierarhizări relevante a literaturii universale e compromis încă din start. Singurul posibil canon transnațional e un pur proces contabilicesc, sec, lipsit de spectaculozitate, care exclude ierarhizările… o simplă contopire a canoanelor naționale.