TRISTELE

Cum câteva luni de zile am lăsat deoparte cronica literară, mi-e greu să aleg dintre cărțile despre care aş fi vrut să scriu imediat după apariție. S-au adunat multe. De toa-te tipurile, de toate calibrele. Cărți ale unor autori cunoscuți sau ale unor debutanți. Cărți discutate sau nu în presa noastră culturală. Aleg totuşi, de această dată, o carte de poezie care are o rădăcină comună cu un alt volum proaspăt şi tulburător. Între Divina tragedie a Medeei Iancu (Brumar, 2011) şi Vântureasa de plastic (Brumar, 2012) a lui Marius Chivu nu doar editura constituie un liant. Ambele cărți reprezintă un debut poetic, ambele pleacă de la biografia personală şi de la experiența unei boli teribile pentru a glisa spre un sens supraindividual. Ambele cărți rescriu (prin modalități proprii) poezia trupului şi redefinesc poezia sufletului. Repun în discuție (pe paliere diferite) memoria şi recuperarea ei. Sau problema morții şi a salvării. Dar, cu toată rădăcina comună, cele două cărți sunt profund deosebite, ceea ce arată, o dată în plus, frumusețea răscolitoare a literaturii.
Despre cartea Medeei Iancu, Divina tragedie s-a scris destul de mult. Probabil că nu suficient. E o carte care a trezit entuziasm, a iscat şi controverse. A fost lăudată cu glas tare de unii şi ocolită tăcut de alții. Premiată în vara lui 2009 la Concursul de poezie ProVERS (organizat la Nicula de către Luigi Bambulea), Divina tragedie nu este totuşi un debut editorial absolut. Înainte de apariția de la Brumar, Medeea Iancu publicase o altă carte, de care, între timp, s-a distanțat. Consideră (şi nu e prima poetă cu această opțiune) că abia al doilea său volum reprezintă un debut real. Iar acest al doilea volum (căci nu e o plachetă de câteva pagini, ci o carte de poezie bine articulată) scoate la rampă o poetă care merită, fără doar şi poate, atenția publicului şi a criticilor.

Dar ce e Divina tragedie, dincolo de titlul contrariant? Nu e o carte cu poeme, ci un lung poem structurat în trei părți, Allegro, Allegro con Molto, Largo – o simfonie a durerii, a spaimei, a singurătății şi a morții. Un document poetic despre vulnerabilitate şi eliberare, într-un crescendo muzical al cărui ritm e condus cu dezinvoltură. O cronică existențială surprinzător ramificată, cu nervuri fragile şi sinapse neaşteptat scurtcircuitate. E un poem arhitectural, muzical şi revelator, deopotrivă. Şi nu e la îndemână oricui să îşi proiecteze confesiunea lirică pe un astfel de ecran. Nu a fost, în cazul Medeei Iancu, o chestiune de ambiție nejustificată. Poeta are destulă forță pentru a-şi dirija până la capăt mărturisirea şi a-şi explora cu ochii largi deschişi imaginarul.
Mărturisirea porneşte de la experiența unei boli crunte. Însă patul de spital şi un iubit îndepărtat par să catalizeze un amplu proces de hipertrofiere a imaginarului. Dintr-un rizom ce cuprinde deopotrivă suprarealismul şi expresionismul, Divina tragedie revarsă asupra cititorului un şuvoi amețitor de imagini şi registre. De asocieri insolite şi devieri neaşteptate. De explorări candide şi de sedimentele (re)inventării unei logici surprinzătoare, care juxtapune elemente la prima vedere nepotrivite pentru a le desface, mai apoi, cu uneltele poeticității. S-a vorbit despre faptul că densitatea şi preaplinul versurilor Medeei Iancu o separă pe poetă de austeritatea discursului poetic minimalist – ceea ce cred că sugerează nu numai o alternativă expresivă, ci şi că opulența imaginarului poate să coboare (mai) adânc în străfundurile tulburi ale ființei. Cu condiția ca această opulență să fie autentică: „noaptea singurătatea forează în mine/ miros a cristal. dimineața beau cafeaua şi mă tem.// plămânul meu s-a separat de plămânul tău/ obrazul meu s-a separat de obrazul tău / pielea mea ascuțită s-a separat de gura ta. / din braț îmi pompează încet sânge până când inima ta se prelungeşte în mine./ dimineața te înlocuiesc cu genunchii./ dimineața te înlocuiesc cu piela crocantă a unui piept de găină./ dimineața te înlocuiesc cu o perfuzie mov./ dimineața gura mea este o floare./ dimineața mama mă cheamă la ea şi îmi scoate firele de ață de la cathéter./ o să trăim pe o câmpie/ o să trăim”. În Divina tragedie, poezia trupului (cu termeni ca piele, inimă, plămâni, artere şi sânge valorificați obsesiv) configurează doar un strat epidermic sub care se adăposteşte, convulsiv, nu o dorință oarbă de menținere în viață, ci o structură afectivă complicată. Sau aspirația spre farmecul naiv, care frăgezeşte până şi ispitele livreşti. Biologicul frământat de suferință e lăsat în umbră de linişti trecătoare, dar şi de o chinuitoare nelinişte metafizică.
Martor, observator, protagonist al dramei iscate de boală şi de singurătate este poeta-fetiță, ale cărei simțuri ascuțite iau contact cu o lume care ar fi trebuit să rămână, şi ea, plină – cum plin este imaginarul poetic. În schimb, lumea recuperată de poetă prin delicate percepții infantile se va dovedi a fi una a absenței: de la absența aerului în camera de spital („dacă rămân s-ar putea să iau un pistol şi să găuresc pereții ca să pot respira”) până la absența tatălui, a iubitului („imaginea ta mă face să tremur de o parte se află/ sentimentul/ de cealaltă sărăcia ideii tale. tu eşti o idee.”), a copilului căruia nu va putea să-i dea niciodată viață. Sau a unei trascendențe salvatoare, care să dea sens dispariției: „cine sunt eu/ când absența se face o pâclă densă/ în care dispar.”
De la trama principală, discursul Divinei tragedii deviază, alunecă, se rostogoleşte şi se repliază frenetic, într-un soi de mişcare continuă, febrilă, aflată la limita raționalului. Medeea Iancu recuperează admirabil frenezia primei copilării, cu fervoarea neostenită a cunoaşterii senzoriale, mereu hrănită, dar întotdeauna la fel de flămândă: „ce e? ce e?/ degetele mi s-au desfăcut ca o gură de rechin”. Prin capilarele ultrasensibile, lumea se percepe altfel. Printr-un suflet de copil, viața (şi moartea) se văd alt-fel. Rememorarea în context infantil dublează şi amplifică până la paroxism ceea ce omul matur încearcă să filtreze rațional. Detaliile existenței primesc alte contururi, spaimele se acutizează iar singurătatea devine terifiantă. Copilul nu are conştiința pericolului iminent. Replierea lui nu este defensivă, ci pregăteşte un nou salt. Nu ştie să se oprească, să iasă din joc, să se pună la adăpost. La fel şi autoarea Divinei tragedii, care duce observația într-un perimetru interior devorat şi totodată devorator, în care candoarea şi cruzimea viețuiesc laolaltă, plutind într-un dans pe cât de inocent, pe atât de macabru. Părții de arhivă (redescoperită cu durere) i se adaugă nevoia de a trăi până la capăt, de a lua act de toate detaliile ultime ale vieții: „unde eşti tu/ eu când voi fi mare mă voi face trenuleț./ viața curge în sus/ moartea curge în ocol.// fiecare os străluceşte a moarte/ fiecare oraş miroase a var/ fiecare copil este o cârpă de iută./ sunt aici./ [...] nu sunt decât un trenuleț care vorbeşte neîncetat/ moartea ciuguleşte din mine cu mâinile murdare/ vino tu lângă mine să ne lipim într-o biluță de plumb/ o să țin umerii drepți şi gura deschisă.”
Dacă un copil împinge curajul explorărilor sale până dincolo de obişnuit, nu e mai puțin adevărat că păstrează, în acelaşi timp, nevoia tutelei. O nevoie vitală de iubire. De cuib. E ceea ce traversează versurile Medeei Iancu, potențând sentimentul insidios al morții. Unul câte unul, prezențele care îi animau cuibul, asigurându-i un echilibru, dispar. Măcinată de singurătate şi nelinişte, fetița-observator se crispează în fața existenței, în timp ce vocea poetică iese din carcera interiorizării şi se deschide, inspirată, individualizată, spre imaginarul estetic: „tata a murit sub pământ./ ținându-mă în brațe tata respira cu plămânii mei// tatăl meu avea ca soție pe mama mea/ în fiecare luni dimineața tata îi aducea flori mamei// tata ne-a rugat într-o zi să plecăm pentru că el are cancer// iar cancerul se poate lua prin mângâiere// tata a căscat o gură mare/ gura tatei înghițise toate jucăriile mele/ gura tatei se târa precum un gândac burtos/ gura era o mireasă gravidă […] tata fugea cu mine/ obrajii noştri se încălzeau unul de altul/ la piept țineam un caiet de dictando iar tata fugea/ după noi fugea un căluț negru/ căluțul cel negru avea o inimă neagră// [...] tata a murit./ tata e mort fără ca eu să ştiu./ nu ştiu ce înseamnă cuvântul tata/ tata tătoi tătăioi tătioi/ lumea s-a ascuns într-un colț”.
Moartea e pretutindeni, adulmecă pe oricine, fără să țină cont de vârstă, de visuri, de spaime. Senzația insuportabilă de claustrare, în care nevoia de eliberare se vede nu o dată anulată de neputință („aici sunt închisă ca-ntr-un coşciug.”) e completată de continua amenințare a desfolierii trupeşti – conştientizată, analizată, simțită şi resimțită până la extenuare („cineva face rumeguş din trupul meu”, „cineva ciuguleşte mărunt/ mărunt din mine/ cu o forță izbitoare.”). Însă desfolierea cărnii chinuite de boală e dublată de memoria fărâmițată, desfăcută „în firişoare”. Sau de o atentă depliere a inimii. De o terifiantă deşurubare a sinelui – fragmentat între realitate şi imaginar, însă dilatat prin cei care îi sunt (încă) alături. Aşa cum există o rutină a vieții, apare şi o obişnuință a sfârşitului. Moartea devine comestibilă. E un decupaj dintr-un joc obişnuit, inocent şi tragic, „o păpuşă de lemn/ pe care fetițele şi băiețeii o lustruiesc mângâind-o/ țârâş-grăbiş trece moartea/ cu nasul lung şi tocit la vârf.// îmi schimb doar chipul,/ un băiețel cu pantaloni scurți mâncând cozonac./ în farfurie rămâne deseori imaginea tatei cu nasul căzut în tort/ o figurină caraghioasă. îmi subțiez mijlocul./ numai moartea vine frumoasă ca anna karenina.” Dramatismul versurilor de mai sus, mânuit excelent prin dinamica focalizărilor şi prin firescul cu care concretul în forma lui nudă se răsfiră în idee abstractă, nu iese din tonalitatea generală a cărții.
În Divina tragedie, moartea o însoțeşte fără răgaz pe cea care metamorfozează sentimentul morții într-o problematică – o posibilă strategie de a-şi ascunde propria moarte, dar, în acest caz, mai degrabă o definire (poetică) a relației dificile dintre anxietate şi seninătate. Dintre neputință şi eliberare. Întâlnim, în versurile Medeei Iancu, o întreagă suită de imagini, metafore şi sugestii simbolice ale zborului. Dorința fetiței de a fi balerină sau de a avea o casă zburătoare, cu care „vom putea ajunge la tata pe everest”, păpuşa cu aripi albastre, transformarea imaginară într-un înger sau profilul înaripat al lui Icar intră, la prima vedere, în recuzita lumilor infantile, liniştite şi candide. Dar zborul, pornit dintr-un vis copilăresc, se arată a fi iremediabil legat de ideea morții. Printr-o întorsătură neaşteptată, discursul virează dinspre scenariul (aparent) paradisiac spre o derulare amețitoare de cadre ce configurează, din nou, situația-limită. În Divina tragedie, zborul devine un posibil mijloc de reîntâlnire cu un absent (tatăl). E, aşadar, o eliberare de realitatea inconfortabilă. În ochii copilului, zborul nu e cu adevărat mântuitor, ci intră mai degrabă în seria miracolelor de-o clipă. Ceea ce durează, în schimb, e o inepuizabilă tristețe.
La Medeea Iancu, tristețea pare a fi un dat fundamental al ființei. Ea poate otrăvi şi paraliza orice elan afectiv, mărginindu-se la a fi strict un reflex al morții. Însă poeta evită otrava, pentru că tristețea, la fel ca suferința, îi relevă existența. În tristețea Divinei tragedii predomină misterul ființei, nu (doar) al suferinței şi al morții. În durere stăpâneşte senzația, structura biologică fatală, în vreme ce tristețea e guvernată de imboldul reflexiv. Durerea se decantează în meditație lirică – pe când armonia familială se surpă sub greutatea neaşteptată a unei (alte) absențe. Paradoxal e că, la Medeea Iancu, tristețea şi reflexivitatea ultrasenzorială aduc la incandescență afectul. Iar micile tablouri de bucurie domestică, alături de mămoiu şi tătoiu, admirabile ca reuşită poetică, nu reuşesc să compenseze impactul absențelor. Trecut prin senzații tactile, inspirată în plămâni şi pătrunsă în creier ca un fluid impalpabil, sentimentul absenței absoarbe şi vibrațiile depărtărilor. Dumnezeu, care ar fi putut să schimbe greutatea de monolit ce împovărează ființa, e privit cum „suflă țărâna de sub picioarele tale”. În loc să salveze, provoacă suferință. Eliberează de trup (de-un „smârc”) pentru a despărți copilul de tată, de bunică, de cuib. În viziunea poetei, dumnezeu (cu literă mică) acoperă mai degrabă o transcendență făcută cioburi. Multiplicată la nesfârşit, slăbită, erodată, îmbătrânită, travestită, infantilizată, obosită, degradată. Atunci când apare totuşi în forma lui singulară, dumnezeu aduce moartea cu indiferență. Atributele miraculoase, creatoare par să nu îi mai aparțină. Le-a preluat, proiectate de ochii fetiței, părintele din cuib – tatăl, mama, bunicii. Miracolul creator se poate întâmpla oricând în concretețea vieții domestice, printr-un transfer afectiv contaminant care sublimează până şi trupul bolnav, însă care poate privi „până la capătul cerurilor cerului/ unde dumnezeii mută mobila cerului, mobila tinerilor dumnezei”, unde sunt „dumnezei căzuți, dumnezei puturoşi, dumnezei provinciali/ dumnezei atletici [...]/ dumnezei cu chip de clovn speriind copiii dumnezeilor/ dumnezei instalatori reparând conductele cerului/ dumnezei cu teama de întuneric/ dumnezei muți şi surzi cu decorații pe piept/ dumnezei cu coroane de staniol pe cap dumnezei reparând alți dumnezei/ [...] dumnezei birocrați numărând dumnezeii cerurilor/ dumnezei cu iepuraşi sub mânecă dumnezei fără niciun dumnezeu;/ viața aceasta: dumnezeii noştri plini de alți dumnezei, mai mici.” Fragmentul citat încheie Divina tragedie – poem în care sugestia metafizică se sprijină pe absența, nu pe prezența transcendenței. Salvarea ființei (atât cât este posibilă) depinde numai de iubire. Dar şi de ecoul incantatoriu, eliberator al poeziei.
Dacă există în versurile Medeei Iancu o metafizică a absenței, atunci Divina tragedie nu e un titlu nici emfatic şi nici ironic. Scenariul liric relevă, cu gravitate, o dublă tragedie, condensată într-un titlu care ascunde două centre de greutate. În funcție de cel ales (al determinantului sau al determinatului), se schițează tragedia divinității sau tragedia omului (a cărui suferință îl poate apropia de măreția divină). Incapabili să se regăsească, omul şi divinitatea îşi trăiesc, fiecare, drama.
Situațiile-limită care prefigurează versurile Medeei Iancu pot fi redate prin limbaj doar în doze aproximative, completate şi echilibrate însă prin recursul la o paradigmă ritualică ce învăluie totul în vrajă. Dacă marile experiențe sunt urmate de obicei de o anumită decompresiune, la capătul cărora totul poate cădea în banal, Divina tragedie arată altceva. Repetițiile (exploatate iarăşi şi iarăşi de-a lungul întregului poem), comparațiile şocante („prin piele moartea trece ca o cocoaşă/ ca un ochi de bufniță creşte creşte creşte”), jocurile de topică prin care sensul glisează spre intervale secunde fac parte din repertoriul lingvistic al fetiței care (poate) înțelege experiențele ultime fără să utilizeze concepte. Alcătuirea unui copil implică un coeficient mai mare de imprevizibilitate şi de creativitate. Iar poezia de ele are nevoie, nu de concepte. Rolul asumat de poetă (chiar dacă nu e prima care îl încearcă) se dovedeşte, în Divina tragedie, unul reuşit iar limbajul, cu toate redundanțele riscante şi cu virajele lui neobişnuite, izbuteşte să evite derapajele artificiale. Ceea ce şubrezeşte, rareori, discursul poetic al Divinei tragedii nu ține nici de viziune, nici de tehnică. Cele două-trei combinații verbale distonante se pierd sub tensiunea percepțiilor senzoriale şi ale intuițiilor spirituale. Bucată ruptă dintr-o interioritate complicată, care trăieşte simultan candoarea şi disperarea, expresia poetică actualizează conținutul ființei şi favorizează, ritualic, întâlnirea cu celălalt – dinăuntru şi din afara eului. Inclusiv întâlnirea cu cel absent, care, întrupat în imagine poetică, redevine (pentru o vreme) prezent.