ACEL STIL DE VIAȚĂ...

Cartea de memorii a Corneliei Pillat, Ofrande, reeditată la Humanitas (2011) prin grija fiicei, Monica Pillat, care-i scrie şi emoționanta prefață, şi i-o dedică, e mărturisirea unui stil de viață. Conceput, el însuşi, ca o ofrandă. Risipit în jur fără nici o pretenție, cu naturalețe, cu generozitate, atingându-se foarte puțin de schimbătoarele lumi prin care oamenii care-l slujeau au trecut. Un fel calm şi odihnitor de a fi, în lumina unor chemări mai importante decât măruntele lupte zilnice. O armură pe care oamenii pentru care această carte pune mărturie n-au îmbrăcat-o numai când istoria nu le-a surâs. O aveau cu ei.
Drumul acestor memorii, o spune şi Monica Pillat în prefață, e asemeni intrării într-o biserică, plimbării printre scenele ei pictate, cu ochi de istoric de artă, într-un joc subtil de apocalipsă cu mântuire.
Capitolele, inegale, tăiate acolo unde firul memoriei se abate spre altceva, au titluri narative ce, rezumând, ispitesc. Detalii revelatoare, care pot rechema un personaj din câteva cuvinte, sau gesturi, sunt păstrate pentru aceste titluri lin curgătoare. De pildă, amintirea numită tată înseamnă, peste ani buni, tabietul toaletei, cu mânerele ei de metal, sorbitul dichisit al cafelei, un anumit fel de a poza (înnăscut-nobil, la tânărul lucrător cizmar strămutat în Capitală), un anumit fel de a-şi recunoaşte lucrul în pantofii prefirați pe străzi, cum primii masoni îşi semnau, odinioară, blocurile de piatră puse în temelia catedralelor.
Acest tată ridicat la o anumită stare din pătura modestă nu face economie de mici plăceri – o masă în familie, bunătățuri aduse seara, în drum spre casă, un prânz cu lucrătorii din atelier. Evocându-le, Cornelia Pillat pune degetul pe exact esența burgheziei de altă dată: un trai frumos, fără să fie neapărat costisitor, plăcut, fără să fie excesiv. Viața unor oameni care-şi prețuiau şi munca, şi confortul de zi cu zi. Trăind cu sentimentul, atât de subțire azi, că nimic rău nu li se poate întâmpla. Casa părintească, aşa cum apare ea în amintire, sau în vis, e o citadelă a tihnei, o mică insulă de prosperitate fără opulență şi de armonie, între oamenii locului, între oameni şi loc, plăcut şi primitor. Acolo cântă muzici, la patefon, acolo se dansează, acolo e refugiul anilor grei. Ultima întâlnire, în casă, la o tristă serată, a bătrânilor social-democrați din partidul lui Gheorghe Ene-Filipescu, tatăl Corneliei Pillat, are ceva din amestecul de noblețe şi de sfâşiere neputincioasă a lumilor care se duc fără să ştie nici ce li se întâmplă, nici de ce. De la tragedia din Pompei, până la şedința universitarilor de modă veche, în aşteptarea unui doktor care le va aduce dezastrul, cu care se deschide Pădurea Katyn, aceeaşi trebuie să fi fost poza de final a unei ordini care se năruie brusc. Veselie, ştaif, nici o presimțire...
În casa dintr-o dată golită de oamenii ei, după valuri de arestări, stăruie, încă, mirosul şi sunetele copilăriei. Gureşe, vrăbiile sunt aceleaşi... O paralelă biblică face, în aducere-aminte, Cornelia Pillat între demolări şi uciderea pruncilor. Când îşi predau casa demolatorilor, mamă şi fiică poartă doliu... Cine să fi fost voievodul care se dorea ucis? Spiritul, poate, al unui oraş care nu voia să cedeze. Vorbind despre burghezia de odinioară, Cornelia Pillat foloseşte un epitet anume: gospodărită. E, şi acesta, foarte bine găsit. Cuprinde şi o anume chiverniseală care nu îngăduie risipa cu orice preț, pretenția, neamprostia, şi ambiția, implicită, de a păstra curat în jur. De a schimba un loc, fiind tu însuți.
Altă casă pierdută e cea de la Predeal, un mic paradis al vârstelor fericite. Rezistă vremurilor şi e recuperată, dar farmecul ei s-a dus. Ca şi acela al bătrânilor politicieni recuperați din închisori cu sechele pe care zadarnic încearcă să le disprețuiască.
În magazinul de pantofi de pe Calea Victoriei, prin care ne poartă cadrele mişcate ale amintirii, trăieşte o lume de roman. Actrițe, actori, lumea, mai mult sau mai puțin, a lui Camil Petrescu. O lume nu avută, plătind deseori prin conversații sclipitoare ce se mai lăsa la preț, însă întemeiată pe respectul elitelor fiecărei meserii. De prisos să spun că el e-o dureroasă amintire...
Dincolo de spectacolul străzii, seducător în sine, sunt spectacolele-spectacole, urmate de supeuri în oraş, un adevărat protocol al unui fel de a te simți bine. Oriunde, la Bucureşti sau pe malul Dunării, lângă un om căruia i-a plăcut viața. „Simțeam că mă trag la el, în moarte” notează, la dispariția tatălui într-o groapă comună, Cornelia Pillat despre fotografiile care mărturiseau o atât de puternică vitalitate.
Urmează o altă vârstă, periplul prin biserici ale căror fresce supraviețuiseră, în compania unor prieteni bătrâni şi discreți, ca poetul Vasile Voiculescu. Una din bucuriile foarte la îndemână şi, în acelaşi timp, foarte subtile, nearătându-se decât celor chemați s-o simtă. Împliniri sufleteşti cum vor fi fost, în altă epocă, întâlnirile cu cărțile tătălui venit ca ucenic, la cizmărie. Întâlniri care i-au schimbat drumul vieții, făcându-l dintr-un meşter un om de lume.
Din lumea aceasta, a părinților, fac parte Lily Teodoreanu, întâlnită în vacanțele la Văratec, şi bunele călugărițe care le găzduiesc, pe Cornelia şi Monica Pillat, într-o vreme a tuturor ferelilor. E, apoi, o altă lume, aceea a facultății anilor ’40, cu conferențiari străini, cu amfiteatre pline, cu seminarii deschise, lumea Institului de Istoria Artei, care se împuținează şi revine, după ieşirea din închisori.
Lumi pline de nume, dintre acelea care au făcut istoria mare şi mai măruntă şi care trebuie citite atent, pentru a înțelege ce va să zică acel stil de viață. Pe care Cornelia Pillat îl pomeneşte în interviul care încheie cartea, făcut în 1996 de Tita Chiper, spunând că pentru el au murit oameni. În numele lui, ca într-o poveste cu apă vie şi apă moartă, oameni şi societăți pot să-şi şi găsească salvarea.