PICARESCUL ÎNDRĂCIRILOR

Personajele lui Radu Aldulescu din Îngerul încălecat (Cartea Românească, 2011), rescriere a textului apărut în 1997 şi îmbogățit cu 80 de pagini, carte de vârf, aproape de Amantul Colivăresei, sunt purtate într-un timp, şi spațiu, al îndrăcirii, „încălecării”. Este o lume căzută în patimi demne de apocalipsa la scară periferică, socială şi umană totodată, dar cu teama adâncă de focul, pedeapsa întrevăzută chiar în stări de orgie, hoție, omor, în lepădare, cum ar veni. De aceea vina e una inclusă, odată cu trimiterea la pactul legendar al cuplului din secolul al XIII-lea. Legenda de fundal e actualizată prin istoriile/peripețiile „îngerului încălecat”, Robert Diavolul, al cărui portret demonstrativ se fişează în dubla sa identitate ființială, „în/născută”: „Avea ceva de copil mare blondul, un copil crescut peste măsură, ca o pălugă bătută de vânt, avea ceva de bărbat şi ceva de femeie, şi căutătura pervers-visătoare, felul cum se zgâia strâmbându-se în lumină şi privirea ochilor albaştri cerând îndurare şi totodată scăpărând amenințări”. Hermafroditul a căzut în păcate de cea mai suculentă speță, odată cu toți cei din jur, fără vreun ochi dinafară, distant, moralizator, doar propria teamă din frunte, ochiul interior, pasiv, totuşi. Diabolicul este, însă, şi inocent, vina păcătoasă fiind pusă în adâncimea naşterii sale, apoi confirmată prin creştere, preumblare în medii joase, blestemate la instinct şi supraviețuire continuă, asemenea foamei, trasă spre fiziologia atât de rudimentară încât se apropie de limita spirituală, de mântuire.
Autorul aduce acelaşi tip de personaje, scene şi dialoguri „de verdeață şi răcoare”, locuri şi oameni care se înscriu unei extinse periferii existențiale, dar volumul are un sub/strat simbolic, legendar sau mitic, sub picarescul restrâns la un drum spre Frăsinenii rudarilor, unde se desfăşoară cu alertețe momente groteşti de sex şi petrecere, de agonii şi ucideri, într-un montaj unde se întrepătrund retrospectivele vieților lui Robert, Doiniței, mamei Pipilina, guardului Tencu, Omului Mistreț etc. Într-un sat sudic se petrec scene apocaliptice, de la orgii sexuale la omor, intersectate cu obiceiuri, năravuri, destine, aceleaşi, din suburbiile bucureştene.
Preumblarea personajului devine o condiție a supraviețuirii, una monstruoasă în nevoile, instinctele, faptele şi gândurile aderente unui ins, Robert şi tot ce atinge el, blestemat/căzut la dublul aleatoriu, Diavolul. Cartea e structurată rotund, în buna linie realistă, alături de portretele demonstrative, de scenele realiste, naturaliste, expresioniste, de instalarea unui idiom anume. Unul făcător şi făcut de o lume rostită pe vocile tuturor, periferia în genere. Se începe cu drumul, care adună viitoarele scene, petrecute într-o promiscuitate comună tuturor, nedistanțată vreodată decât din interior, cu o savoare lingvistică memorabilă, şi se termină cu o mateină ieşire din spațiul realității crude. Din fundătura existențială a rudarilor, după uciderea lui Berilă, Robert pleacă într-un oniric… real, autorul legând periplului personajului de un destin în cerc, limita dată de statutul să dublu născut: „Mai apoi Doinița l-a simțit ca prin vis cum se dă jos din pat şi se îmbracă pe întuneric. I-o fi rău (…) Nu mai putea fi ținut în loc. Cineva, pasămite îngerul şi duhul ăla îl goneau cu bocceluța-n mână.”
Romanul păstrează tradiția realistă şi prin descrierile de locuri, prin portrete şi biografii, plasate la locul şi în scopul cuvenit fixării personajelor în textura narativă, tocmai de aceea limpede, în ciuda multor retrospective decupate şi răsucite ingenios, biografiilor contorsionate (a Roberțelului crescut de mătuşele parce, a Doiniței făcute din duh sau a mamei sale din viol boieresc-zoomorf, etc.). Şi descrierile şi momentele epice îşi conțin, fiecare, o linie de fugă uimitoare. Astfel, cu prezentarea casei unui personaj aproape mitic, Berilă, avem un exemplu de caracterizare balzaciană, dar savoarea nu e veche, din cauza detaliului, şi lingvistic, mânuit cu o ştiință şi o ironie vie: „Din cele douăsprezece camere ale casei cu etaj, sînt amenajate pentru locuit doar cele şase de la parter. De cînd şi-a ridicat casa asta cu mulți ani în urmă, din banii cîştigați umblînd din bîlci în bîlci cu maică-sa pentru a face pe Omul Mistreț, camerele de la etaj au rămas netencuite şi fără tocuri la uşi şi ferestre. În locul de moțăială şi pîndă unde-şi face veacul Berilă aşteptîndu-şi clienții, are la capul patului două damigene de sticlă uriaşe, de cinci vedre, îmbrăcate în răchită împletită prăfuită şi împestrițată de cruste de găinaț vechi. Aici dorm şi cele trei oi ale sale, de vreo trei săptămîni, de cînd s-a stîrnit o nemernică de furtună care i-a fărîmat acoperişul grajdului şi, pînă şi-o face timp să aducă nişte carpeni din pădure să-l repare, îşi ține oile cu el în casă, dat fiind că s-a lăsat frigul şi nu vrea să rişte să le lase să se prăpădească. Altminteri, cei cinci pui cu gîturi golaşe care i se plimbă peste trup şi ciugulesc din purcoiul de zdrențe care-s aşternutul lui, de bună seamă că aici au ieşit din ouă şi şi-au pomenit cotețul şi se țin după matahala de Berilă ca după o cloşcă”. Portretele fixează memorabil personajele, cu toate că alcătuirile umane țin, adesea, de compuneri arcimboldiene, de grotescul din pânzele lui Bosch, cum din (aceeaşi) apocaliptică apar şi scene de viol morbid, crime, beții, până şi de femei, acuplări animalice, limbajul brut. De fapt, vorbirea indirectă liberă într-o frazare complexă (stilistic), alături de interferențe biblice, sunt ingredientele necesare desfăşurării momentelor violente şi burleşti, ironia izbucnind dinăuntrul periplului epic şi lingvistic totodată. Iată un fragment de viol: „Îi ridică şi-i îndoaie coapsele …Eşti moartă, tuşică, dar caldă încă. Încă n-ai înțepenit şi nu te-ai răcit. Îi închise ochii şi-i dădu o pălmuță (…). Îți pute gura a usturoi, tuşică, poate te hotărăşti să te trezeşti. Se descheie la şliț doar şi mădularul țâşni instantaneu, ca lama unui cuțit cu buton, cu care-şi desăvârşea lucrarea. Nu voia să-i simtă carnea lipindu-se de carnea lui”.
Romanul impune un personaj compus dublu, Robert S(a)tan, pe o pânză realist-simbolică a lumii periferice rurale sau urbane, pe care se petrec scene distincte prin cruzimea lor, prin frustețea patimilor umane. Itinerariul e unul al actualităților recente, naveta, exodul la oraş, munca mormântală din întreprinderi, parazitarea comunistă, pseudopedeapsa din penitenciar sau spitalul de nebuni, supraviețuirea prin exploatare a naivilor, păcătoşilor, cutumelor, mentalităților. Nu întâmplător se pune sub lupă un excurs al foamei, celei fiziologice, orgiastice, de îmbogățire, etc, până la punctul ei de fugă, laitmotivic, groaza de „chioara aia care te scuipă cu singurul ei ochi din frunte”, clarvăzătoare mâncătoare, moarte/destin.
O linie folclorică se strecoară abil în carte, cum ar fi interpretarea îngerului demonic de la „claca” bețivanelor de cântec-descântec, sau în momentele deviat ritualice, ca cel al plângerii tatălui Trencu, guardul mort în pădure şi găsit de fiice, Doina şi Lenți, apoi scos de sub trunchi de Robert în asaltul impudic al celor două surori. Iată cum sună bocetul lor buf, intersectat de urdorile verbale tipice dezumanizării: „Auzi-l cum horcăie, surioară, e plecat tăicuțu nostru (…) Ba mai lasă-l dracului, Doinițo, de bețiv puturos şi hapsân, care i-a mâncat zilişoarele lu mămica noastră…”. Întreaga scenă, expresionist-naturalistă, una antologică, a morții-agonie, găsirii şi plângerii lui Trencu în pădurea dezlănțuită breugelian, e prinsă în schimbări de unghi epic şi de voci interprete, de stiluri combinate, de, în fine, narație şerpuitoare la nivel stilistic, aşa cum se distinge în următorul fragment, emblematic pentru scriitura lui Radu Aldulescu, măiastră aici: „Ca să vezi ce le frământă, aplecate peste tăicuțul lor, să-l miroasă, să-i sufle-n gură, să-i caute de leac şi să-l jelească cu lacrimi amare, oh-oh-oh şi cât am umblat şi cât am căutat! Tăicuțu mieu drăguțu mieu şi te-am găsit strivit sub copac! Sărmanu de tine cât te-am iubit şi cât am mai tânjit, oh-oh-o! şi Robert întorcându-se le plesneşte ca şi cu un bici cu jetul de urină …”. Tot de antologie ține şi uciderea lui Berilă, sec detaliată, dar pe un desen simbolic, adunând, cum se întâmplă şi cu alte pasaje, semnul zoomorfic al bătrânului boier al Pipilinelor cu cel al mistrețului Berilă, bogătanul cu o biografie de circ, ambiguă: „Îl mai pocneşte o dată, tot cu muchea (…) Degetele Diavolului mângâie blana mistețului rece asudată şi pleoapele, închizând ochii, repetând gesturile unui ritual îndelng exersat, mama lui l-a făcut cu un mistreț omorât de un boier călare pe un armăsar argintiu”. Baladescul e unul contorsionat, cum stoarse şi uscate pe firul narativ adițional sunt toate micropovestirile din volum.
Idiomul însuşi face lumea aceasta şerpuitoare, frivolă, contamina(n)tă de plăceri şi vorbire în foamea ei de supraviețuire, asumându-şi viața aşa cum este, cu o inocență a viciului naturală, parcă. Într-un periplu îndrăcit, ca trupul lui Robert, şi fizionomic dublu, purtând cocoaşa compusă din două femei/patimi.
Radu Aldulescu îşi alege spații fie restrânse fie mai largi, dar toate bine fixate. Personajele sale sunt, însă, într-un continuu periplu, ca o situare în provizorat a omului, şi a celui fugărit de soarta păcatului. Oriunde s-ar mişca Robert, într-un oraş cu câteva locuri bine încadrate sau în mediul rural, iarăşi conturat în marginile lui, personajul îşi poartă blestemățiile cu aceeaşi nostalgie a stabilității pe care nicicând nu o poate atinge. Condiția antieroului aldulescian e, totuşi, una picarescă, dar în cenuşiul vieții fără tragic în ea, monstruoasă în fapte, nedreaptă în lipsa unei ieşiri, nepedepsită dinăuntru, născută şi mişcându-se într-un viciu ubicuitar, din care salvarea e tot viciul, născut şi făcut totodată. O condiție umană apăsătoare, fără iluzii, multiformă în păcatele ei, singură şi lepădată, tocmai de aceea salvată ca lume etanşă, dar într-o vitalitate de hidră, în cele din urmă, neobosită.