PARADOXURILE LUI HORIA GÂRBEA SAU POEZIA E O SĂRBĂTOARE

Cu mai bine de un an în urmă, mai precis prin mai 2011, prezentându-şi volumul de poezie Pantera sus pe clavecin, Horia Gârbea se arăta puțin îngrijorat – cum li se întâmplă mai tuturor poeților, de altfel – de faptul că, după ce îi acordase o vreme grațiile ei, s-ar fi putut ca muza să nu-l mai viziteze. Cel puțin, nu aşa de curând. Muza poate fi capricioasă, mai ales atunci când ți se pare că ți-a oferit o şansă de zile mari – iar volumul de atunci părea, într-adevăr, scris într-o perioadă fastă –, şansă pe care poți să o plăteşti cu ani grei de aşteptare mai apoi, până când imprevizibila muză să-ți zâmbească din nou.
Temerile poetului care tocmai se redescoperise, după ce se cam lăsase de poezie, cum se spune, după cele două volume de versuri semnate în 1996, Text biografic şi Proba cu martori, scriind, multă vreme, dramaturgie, proză, publicistică, nu s-au adeverit, din fericire, şi iată că, exact la un an distanță după Panteră..., a apărut un nou volum de versuri sub semnătura autorului Căderii Bastiliei, este vorba de Trecutul e o sărbătoare (ilustrații de Vlad Ciobanu, Editura Tracus Arte, 2012).
Voi spune încă de pe-acum că Trecutul e o sărbătoare mi se pare că face parte, stilistic şi ideatic, din aceeaşi paradigmă cu mai sus amintitul Pantera sus pe clavecin şi cu volumul de proze scurte, din 2010, Fratele mai mic al lui Kalaşnikov. Un gust al ironiei şi al paradoxului îi este propriu scrisului lui Horia Gârbea şi probabil că poate fi socotit ca una dintre mărcile sale scripturale, numai că de data aceasta consider că avem de-a face cu o etapă în care aceste trăsături s-au şlefuit şi s-au maturizat atât de mult, încât adesea cititorul simte că peste scriitură pluteşte un duh ce scoate aceste texte din cadrul mai restrâns al literaturii noastre, aliniindu-le – cum am mai spus deja în altă parte – lângă creații atinse de o respirație europeană sau chiar mai mult. Să ne înțelegem: nu vorbesc de marea literatură – nici nu ştiu, de altfel, cât mai este ea posibilă azi –, dar am în vedere acea literatură care poate fi tradusă cu succes în orice limbă a pământului, pentru că subteranele ei au acces pe deplin la universalitate. Nu e vorba de mesaje complicate, de simboluri încifrate, de trimiteri abisale, de construcții sofisticate, sau poate tocmai de aceea este atât de plauzibil încadrabilă într-o hartă a literaturii de pretutindeni. Tot ce avem sunt texte şi mesaje simple, dar cu țintă infailibil plasată pe zonele la care fiecare om este reactiv aproape din instinct. Cu alte cuvinte, este vorba, în aceste trei volume ale lui Horia Gârbea, pe care le văd ca având o anumită unitate, de resorturi psiho-culturale situate la bază şi, prin aceasta, activabile nu numai pentru cititorul din spațiul nostru cultural, ci şi, practic, de oriunde.
Găsesc remarcabilă, la Trecutul e o sărbătoare, modalitatea în care poetul manevrează paradoxurile. Aproape nimic nu e ce pare a fi, nimic nu funcționează după logica obişnuitului, aproape că ai spune că inclusiv relația cauză-efect este pusă între paranteze în aceste versuri axate pe o dimensiune minimală ca ornamentație, dar atingând, ca din întâmplare, uneori simultan, într-un joc scăpărător de armonii şi de tehnici contrapunctice, corzi sensibile ale sufletului sau ale gândirii, după o lege dialectică implacabilă. Multe dintre poeziile din acest volum pot fi luate drept istorii cu tâlc, în ciuda acestei aparente sfidări adresate logicii obişnuitului.
Cu un paradox ce pune în dificultate teologia creştină începe chiar poezia care dă titlul volumului, prima, în ordinea lui, de altfel: „tîmplarul îl ştii/ ții minte cum bătea el/ cuiele în coşciuge din/ două lovituri cu dosul teslei/ intra tot cuiul nu-l/ mai scotea nici dumnezeu”. „Tradusă”, această hiperbolă care pune în discuție două principii fundamentale, moartea şi divinitatea, vrea să trimită la ideea că însuşi Dumnezeu, atotputernicul, nu poate să dezlege treaba făcută temeinic de tâmplarul, care este un substitut, sau un mesager, sau un locțiitor al morții. Or, imaginea o contrazice pe însăşi aceea a Învierii de Apoi, când Domnul va da la o parte capacele sicrielor, iar morții îşi vor reasambla oasele şi se vor reîntrupa.
Dar, pe lângă poezia referitoare la „cîrciuma lui vasile”, pe care, din câte am înțeles la un moment dat, poetul a recitat-o de mai multe ori în public, bucurându-se de mare succes („cîrciuma lui vasile” ar putea fi restaurantul Casei Scriitorilor, de la Neptun, Vasile fiind numele administratorului de acolo, dar Vasile, într-o înlănțuire sintactică asemănătoare, apare şi în laitmotivul unui banc cu ardeleni binecunoscut, în care protagonistul, întors dintr-o călătorie în Africa, are ca referință pentru năstruşniciile zoologice pe care le-a văzut acolo şi nu le poate descrie adecvat, nu altceva decât măgarul unui consătean, Vasile, față de care sunt prezentate în comparație şi zebra, şi girafa, şi elefantul, un banc, de altfel, relativ ingenios construit la nivel logic, mizând pe virtuțile umoristice ale paradoxului, ori, poate, pur şi simplu acestea nu au nici o conexiune cu intențiile autorului, ci doar cu imaginația celui care comentează aici, pentru că, nu-i aşa!?, ce altceva e literatura decât un impuls pentru a hălădui prin meandrele memoriei şi pentru a da frâu propriei imaginații!?).
Tehnica paradoxului este facilitată, în volumul lui Horia Gârbea, şi de narativitatea poeziilor, cele mai multe fiind mici istorii, povestiri scurte uneori vizând un deznodământ, chiar un tâlc, aşa cum am spus deja, ce nu se încadrează neapărat în sfera poeticității (ceea ce nu înseamnă că nu şi într-a poeticului). Un paradox ce atinge simultan şi poeticitatea, şi poeticul ar putea fi cel din poezia „primăvară în galileea”, poezie pe care o redau în întregime aici, din grija de a nu i se ştirbi sensul: „un cimitir mic/ la marginea mării/ apa ei se vede/ strălucitoare o stîncă/ printre palmieri// cei care trec pun cîte/ o piatră rotundă/ pe lespedea poetului/ palmierii foşnesc deşi/ vîntul abia adie/ foile cărții foşnesc// la capătul lespezii/ care acoperă/ poetul o cutie din fier/ îi ascunde cărțile// vin copiii gălăgioşi/ copii îmbrăcați/ în culori vii se întrec/ să pună pietre rotunde/ pe lespedea poetului/ să țină în mîini/ cărțile lui cu foi uscate// se face linişte/ se citesc vorbele poetului/ palmierii foşnesc uscat// – ce trebuie să/ înțelegem noi din toate astea/ întreabă învățătoarea/ – că poeții sunt muritori/ răspunde copilul”.
Se vede cum principiul realității îl anihilează, în această poezie (dar paradoxurile se hrănesc uneori dintr-o viziune cinică), pe acela al sentimentului, care spune că poeții sunt nemuritori. Nu întâmplător enunțul este spus din gura unui copil. Este cunoscut felul în care aceştia ştiu să aducă lumea cu picioarele pe pământ, ei, care excelează în a trăi în închipuire şi în a se preta la orice convenție le este sugerată (ceea ce e, iarăşi, un paradox), acest „dar” făcând, uneori, spaima părinților şi a educatorilor, care au trecut deja prin procesul de aculturație. Nu e exclus ca influența modului de gândire al propriului copil să îl fi condus pe Horia Gârbea pe asemenea căi în a interpreta şi a exprima fapte şi întâmplări sau în a le imagina tocmai în orbita aceasta a gândirii ce încalcă limitele convenției cvasi-unanim acceptate la nivel cultural.
Paradoxul este prezent, practic, în fiecare text din ciclul al doilea al volumului, „amintiri din închisoare”, acesta grupând poeme în proză. Primul ciclu, cel de poezie propriu-zisă, este intitulat „cum se anunță o victorie”. De fapt, pentru a avea o imagine adecvată a stilisticii ce guvernează aceste două cicluri, se poate recurge la un paradox, iar paradoxul ține de realitatea volumului de față şi nu de jocuri de cuvinte sau interpretări, anume că poezia din primul ciclu este prozastică, în vreme ce prozele din cel de-al doilea sunt străbătute de o foarte perceptibilă undă poetică. Aici avem redate gândurile unui ins care se află prizonier într-o închisoare cu atribute mereu schimbătoare – ba o fortăreață, ba o veche pulberărie ş.a.m.d. –, care amintesc de nenumăratele lecturi în care am întâlnit descrieri ale unor astfel de locuri, prea detaliate acolo pentru a mai fi nevoie aici de asemenea minuție.
În fond, Horia Gârbea, deşi încadrat din obişnuință în ceea ce se cheamă „Generația 90”, rămâne un scriitor cu o pronunțată bosă livrescă, un postmodern al nostru, mai apropiat de optzecişti. Citez din poezia „infirmitate”: „cînd am mers/ cu un tramvai obişnuit/ prin praga/ nu prea m-am gândit/ la franz kafka şi la zîmbetul lui/ obosit pictat pe tricourile vîndute în stradă/…/ ci la rîndurile lui virgil mazilescu despre copilăria lui franz kafka// asemenea infirmitate/ pe care unii/ o numesc postmodernism/ este de neocolit/ nu poți scăpa de ea/ cum nu poți scăpa de moarte”. Mai toate poemele în proză se dovedesc mostre de umor negru şi reproduc aici unul dintre aceste poeme care se încheie cu o poantă ceva mai soft: „Zidul celulei e gros şi pescăruşii se pot aşeza pe el în dreptul ferestrei care dă spre mare. Nu trec totuşi niciodată de gratii, deşi poate ar avea loc. M-am gândit că am timp destul pentru a dresa un pescăruş ca, de pildă, să-mi aducă peşte din mare. N-ar folosi însă la nimic. Şi aşa primesc de mâncare doar peşte de mare.”
Este, în aceste bucăți de o indiscutabilă valoare în ordinea literaturii umoristice (analizând volumul Fratele mai mic al lui Kalaşnikov, în urmă cu doi ani, am relevat faptul că Horia Gârbea este, probabil, la acest moment, autorul de umor cel mai important în literatura română, câteva dintre prozele de acolo având calități care le-ar recomanda în orice antologie europeană sau universală a umoriştilor contemporani. Rezist cu greu tentației de a prezenta cât mai multe dintre micile bijuterii care alcătuiesc „amintiri din închisoare” pentru că mă tem foarte tare că le-aş răpi cititorilor bucuria întâlnirii directe cu această literatură a lui Horia Gârbea.
O atmosferă suprarealist-absurdă, însă cu suficiente valențe estetice constituie încă una dintre dominantele volumului. De asemenea, autorul pune la bătaie şi un soi de mistică a numărului (unii dintre suprarealişti aveau obsesia numerelor), o mistică fără conținut, de altfel, pentru că nu vom regăsi sensuri legate de numerologie sau de alte doctrine esoterice. Pur şi simplu, autorul mizează pe sentimentul pe care pronunțarea unui număr îl trezeşte şi, prin asta, dă greutate şi un anume fior textului şi, implicit, mesajului. Astfel, şapte mesageri pleacă să ducă vestea victoriei în „cum se anunță o victorie”, iar cei şapte sunt luați apoi separat, după numărul fiecăruia atribuit doar din necesități narative, povestindu-li-se isprăvile, acest număr servind drept identitate pentru fiecare, pe lângă întâmplările care le marchează destinul. În „duminică dimineața”, „în piața catedralei/ doisprezece copii/ în straie grele de gală/ poartă lumînările albe”. Sau: „au trecut/ douăsprezece clipe/ de cînd ultimii paznici/ au închis grilajele”. în poezia „au mai trecut”, ori, în poezia „păianjenii din iunie” avem o sută treizeci şi cinci de pasageri care zboară într-un avion-fantomă. Şi aşa mai departe...
Observam, în comentariul la volumul Pantera sus pe clavecin, o influență care vine în poezia lui Horia Gârbea dinspre haiku, poate mai mult la nivel de ritm şi de atmosferă, însă şi la nivelul conciziei tabloului, adesea generos infuzat de influxuri sinestezice. Poate nu întâmplător, în poezia care îmi atrăsese atenția era vorba despre casa lui Bash?. În cartea de față, această influență îmi pare şi mai accentuată. Să reținem câteva exemple: „se aud strigătele vânătorilor/ hăulitul lor inutil/ puştile strănutînd fără ecou” („cîinele alfa”); „umbra crengilor/ sub lună/ mereu se apleacă/ mereu o clatină vîntul” („sala tronului”); „deasupra brațului de mare/ sclipeşte plină pe jumătate/ luna albă acoperită/ parcă de zăpezi” („am privit o mierlă pe țărm”) etc.
Nu pot încheia fără să remarc şi miza ce poartă spre o metafizică fină şi nu o dată tulburătoare, chiar când transcendența la care trimite este una „goală”, cum ar fi spus Hugo Friedrich. Reținem şi aici câteva versuri: „cînd uşa se va deschide/ nu trebuie să ne aşteptăm/ la nimic” („o să plec o să uit”); „nu putem şti ce se întîmplă alături/ semnele sunt prea puține/ ca să bănuim” (ibidem); „zidul se va deschide/ în fața mea/ şi am să trec prin el/ chemat de amiaza de primăvară/ fără să pot spune/ fără să vă pot spune/ nici un cuvînt” („degetul între filele cărții”).
Realitatea este că, folosindu-se de mijloace puține, dar mergând fără greş către cele mai intime resorturi ale poeticului, versurile lui Horia Gârbea din Trecutul e o sărbătoare spun, efectiv, foarte mult, iar lectura acestui opuscul poate fi un adevărat regal pentru iubitorul de poezie.