OLIMPIADA CU CAP ŞI COADĂ

A trecut şi Olimpiada londoneză, dar mulți îşi vor aduce aminte deschiderea şi, mai ales, închiderea ei, mai mult decît recordurile, cursele, meciurile, incredibila, până acum câtva timp, victorie a lui Murray în finala de pe Wimbledon sau numărul impresionant de medalii al lui Phelps. Desigur în istoria mişcării olimpice şi în statistici datele vor prima, dar pe mine m-au impresionat transmisiunile de la singurele evenimente unde toți sportivii au fost şi spectatori, nu numai vedete.
Tema aleasă de organizatori, temă concepută şi regizată de cîştigătorul premiului Oscar, Danny Boyle, pentru deschiderea Olimpiadei a fost „Insulele minunilor”, o paradigmă a trecerii de la o societate agricolă la Marea Revoluție Industrială, ce a marcat evoluția lumii, ajungând pînă la o prezentare a culturii moderne britanice. După survolarea cartierului olimpic din Londra, ceremonia de deschidere a început cu un scurt film unde este arătată Tamisa de la izvoare pînă la vărsarea în mare printr-un mixaj de scene idilic pastorale şi contemporane, prevestind programul pe care urma să-l vedem prin combinațiile muzicale care au cuprins Variații de Andrew Lloyd Webber, London Calling a formației The Clash şi God Save the Queen a lui Sex Pistols. Varietatea surselor folosite, modalitățile de îmbinare a unor motive clasice şi presupus serioase cu altele la limita acceptării a subliniat de fapt open mind-ul londonez, o capitală a unui imperiu, un conglomerat de rase şi concepții şi un loc unde globalizarea nu este numai un deziderat. Un alt exemplu clar în această direcție a fost interpretarea unei singure note făcută de Mister Bean, celebrul personaj interpretat de Rowan Atkinson, în cadrul elevat al temei principale din „carele de foc” a lui Vanghelis. Dualitatea umor seriozitate a întărit părerea mea despre umorul britanic, sec şi savuros, care nu ezită să fie îndreptat spre sine şi pentru care nu există temă de neatacat.
Punctul culminant al acestui program a fost paraşutarea reginei Regatului Unit, Elisabeta a II-a, condusă foarte ceremonios la elicopter de un alt simbol al britanicilor, însuşi James Bond. M-am gândit văzând imaginile la care a participat un cap încoronat, despre care se spune că nu este chiar aşa de hazliu precum pare, că secvențele ironice despre eticheta regală din Marea Britanie sunt un mod de a-ți demonstra patriotismul dincolo de fâlfâirea demonstrativă a steagurilor la ceremoniile prevăzute de lege. Nu spun acest lucru pentru a micşora importanța unor ceremonii necesare, dar curajul de a te înhăma la o producție, unde imaginea țării nu are decât de câştigat, înseamnă o returnare metaforică a dragostei cu care poporul îşi iubeşte suveranul, e însemnul că omul încoronat, nu ales, e parte integrală a oamenilor care au făcut efortul de a găzdui Olimpiada. Personal, mie mi s-a părut momentul cel mai emoționant al spectacolului. Evident că nu are rost să facem presupuneri despre alți şefi de state, dar, repet, pentru mine înseamnă o atitudine clară, fără echivoc, a unei apartenențe ce nu se pune la îndoială făcută în spiritul unei tradiții aparent rigide, dar care e de un umor special de o excepțională calitate. Personalitățile care au participat gratuit la această minunată deschidere, cea mai frumoasă după gândul meu, şi mă refer la Kenneth Branagh, Evelyn Glennie, Daniel Craig, J. K. Rowling, Simon Rattle, Mike Oldfield sau Paul McCartney, nu cred că ar fi avut acelaşi împact dacă Regina Elisabeta a II-a doar ar fi făcut cu mâna din tribună, rezumându-se de a citi un discurs banal de deschidere.
Soluțiile tehnice găsite pentru acest spectacol, montajul, simplitatea aparentă a trecerilor dintr-o perioadă în alta, decorurile fastuoase, combinațiile muzicale şi umorul britanic, de care vorbeam, prezent în alegorii uneori dorit patetice, cum a fost partea închinată Serviciului Medical Britanic, au fost ingredientele necesare şi perfect echilibrate, denotând nu numai ingeniozitate, ci şi dorința de a stăpâni perfect jocurile olimpice şi de a dovedi că Londra este una din cele mai selecte capitale ale lumii.
Dacă ceremonia de deschidere a făcut un panegiric al Imperiului Britanic şi al Londrei, cea de închidere s-a dorit a fi un spectacol al muzicii contemporane britanice, cea care a dat lumii muzicale moderne un ?ir imens de nume şi de stiluri, de bucurie de a cînta şi de faptul că acum, acolo, fenomenul muzical nu este nici restricționat, nici văduvit de apreciere. Cine a văzut filmul Pirații Rock-ului despre diferențele de acceptare din anii ’60, poate să înțeleagă mai bine ce s-a întâmplat pe stadion în acea noapte de august. Este evident o legătură directă între succesele avute de formațiile şi cântăreții britanici în această jumătate de secol, mă refer şi la cele financiare, pentru că o bună parte din bugetul Marii Britanii este făcut din banii cu care se cumpără această muzică, şi ultima noapte, una minunată, a Olimpiadei din 2012. Cinstit să fiu, nu îmi mai aduc bine aminte toate numele, poate câteva mi-au rămas în minte, şi din această cauză nu voi pomeni niciunul pentru că vedeta a fost fără doar şi poate Muzica Modernă Britanică, dar nu numai. Nu mi-a venit în primul rând să cred că ceremonia de închidere va dura atât de mult, câteva ceasuri, şi nu-mi aduc aminte de vreo altă asemenea performanță la nicio olimpiadă. Apoi, după cum am mai spus, diversitatea de genuri, nu cred că a fost uitat vreunul, îmbinată cu modul de prezentare, simplu şi perfect, au reuşit să propage bună dispoziție şi mai ales să facă un imens serviciu atât țării organizatoare, cît şi industriei muzicale locale, impropriu spus, pentru că aparține deja patrimoniului cultural universal.
Mai spun un ultim cuvînt despre flacăra olimpică. Dacă până acum ingeniozitatea aprinderii sau personalitățile ce erau invitate să o facă erau vedetele acestei părți a programului, acum însăşi flacăra s-a aflat în centrul atenției. Pentru fiecare țară a fost turnată o cupă, un fel de floare să-i spunem, şi toate tijele s-au ridicat într-o singură floare unde nimeni nu-şi pierdea identitatea, cred că a fost metafora unei globalizări culturale, fără renunțări la geniul vreunei nații, a păcii mondiale în sine şi a unui viitor, pe care ni-l dorim, dar ce e în acest moment doar o utopie.
Presupun că au fost cele mai bune transmisii tv de la toate olimpiadele pe care le-am văzut.