Meridian
Alonso Cueto
CONFESIUNEA UNUI CITITOR, PENITENȚA UNUI SCRIITOR
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
Un scriitor de secol XIX scrie că o balenă albă străbate oceanul, iar un cititor de secol XXI aude sunetul amenințător pe care-l face trupul ei imens despicând valurile. Un poet din Antichitate descrie un tată îngenuncheat în fața asasinului fiului său, iar un cititor contemporan parcă şi simte căldura buzelor acestuia sărutând mâinile ucigaşe. Tărâmul ficțiunii pe care a creat-o un scriitor în altă epocă, în alt spațiu şi într-o altă limbă se transformă pentru cititorul din orice timp şi din orice loc într-un prezent solid şi luminos, plin de trupuri şi chipuri, de miresme şi sunete, de emoții şi acte uimitoare. Literatura, care nu depinde de un anume timp, care, într-un fel, ia naştere mai presus de timp şi pe deasupra acestuia, poate fi definită ca un prezent etern, un prezent care e activat dintr-o dată, prin lectură. Chiar şi întâmplările cele mai obişnuite sunt sacre pentru un scriitor. Ca cititori, ne transformăm la rândul nostru în purtători sau utilizatori ai unor cuvinte specifice, ai unor imagini ce caracterizează personajele cărții pe care o avem în față, şi alături de ele ori împreună cu ele continuăm să trăim pentru totdeauna. Cărțile ne sunt, fiecăruia în parte, biografia clandestină. Nu exprimă doar ceea ce am trăit cu adevărat, ci şi ceea ce ne-ar fi plăcut să trăim sau ne-am fi dorit să trăim. Imaginația fiecărui om este, cu alte cuvinte, suma cărților pe care le-a citit şi pe care le păstrează în amintire. Biblioteca ne este memoria secretă, e oglinda tuturor obsesiilor şi spaimelor noastre. Doar cu ajutorul ei putem trăi într-un mod cu adevărat plenar. Însă asta nu înseamnă pur şi simplu a duce o existență cotidiană, ci a duce un alt fel de viață, una mai frumoasă şi mai profundă, acea viață pe care nu o cunoaştem sau, mai bine zis, pe care o cunoaştem doar din cărți, acea zonă intimă care le este familiară doar autorilor pe care îi citim.
Dar poate că nu ne amintim întotdeauna doar cărți, ci ne raportăm mai cu seamă la anumite pasaje reprezentative. De exemplu, momentul în care Ana Karenina se aruncă în fața trenului cu o spaimă asemănătoare celei pe care o simțea pe când, încă o copilă, se arunca în apă. Sau episodul în care Javert se aruncă în râu după ce a fost salvat de Jean Valjean ori acela în care doamna Bovary sărută crucea, cu cea mai profundă dragoste pe care o poate dărui. Unele fragmente, unele fraze devin veritabil act de magie. Memoria noastră, în cea mai bună ipostază a sa, le-a păstrat, le-a modificat şi, în acelaşi timp, ne-a transformat în ceea ce suntem şi în cei care suntem.
Aceste fragmente sunt legate de anumite locuri şi epoci. Îl raportez întotdeauna pe Melville la drumurile pe care le făceam cu metroul prin Madrid, în anul 1977, pe când locuiam acolo. Era perioada în care toți pasagerii discutau mereu despre revenirea la democrație în Spania, iar în acea perioadă obsesia căpitanului Ahab mi s-a înstăpânit pentru totdeauna în suflet; de atunci încolo, imaginea balenei albe străbătând oceanele a început să facă parte cu adevărat din viața mea. În acelaşi fel, orice gând la Mizerabilii mă duce şi la casa din Austin, Texas, care pe atunci era a logodnicei mele, acum soția mea, Kristin. Nu pot separa amintirea pe care o am despre Jean Valjean – în special aceea a morții sale, care m-a făcut de-a dreptul să plâng în timp ce citeam – de aceea a frunzelor copacilor care cădeau pe balconul de lemn al casei din Texas. Ce vreau să spun cu toate astea este că revelația unor anumite pasaje care m-au impresionat a fost atât de intensă, încât îmi amintesc tot ce se întâmpla în jurul meu în acele momente, ca şi cum relația mea cu lumea exterioară s-ar fi schimbat, dintr-o dată. Cred că păstrăm cu toții amintirea cărților pe care le-am citit şi ne-au impresionat laolaltă cu aceea a locurilor în care acele cărți au intrat în viața noastră. Când am citit Moby Dick, aveam douăzeci şi trei de ani şi abia ce ajunsesem în Spania, iar când am citit Mizerabilii aveam aproape treizeci, locuiam în Statele Unite şi eram foarte îndrăgostit. Consider că această asociere între viața cititorului şi lectura operei este întotdeauna o parte esențială a bibliotecii personale a fiecăruia dintre noi. Ne amintim unde şi când am citit cărțile care ne-au marcat existența, iar acele cărți îşi pun amprenta asupra acelor vremuri şi asupra acelor locuri şi ne spun cine eram noi înşine, pe atunci, în acele vremuri şi în acele locuri. Viața pe care ne-o dăruiesc ele va fi mereu parte integrantă a înseşi lecturii pe care o facem, câtă vreme cărțile vorbesc, la rândul lor, despre viață, despre viața concretă a personajelor, dar şi despre viața individuală, ireductibilă, a cititorului, din perspectiva căreia fiecare asimilează şi interiorizează un text.
Aşadar, fiecare cititor citeşte o carte dintr-un anumit loc şi dintr-un anumit timp. Aceeaşi carte, citită în epoci diferite ale vieții noastre, este o altă carte, aşa cum foarte bine a înțeles acest lucru Borges, în Pierre Menard, autorul lui „Don Quijote”. Biblioteca noastră personală este la fel de relativă ca şi noi înşine. Însă o operă prestigioasă, o veritabilă capodoperă, este în stare să spună ceva în mod esențial asemănător majorității cititorilor, în foarte multe epoci şi locuri. Don Quijote sau Hamlet, citite în perioade diferite ale existenței noastre au semnificații diferite. Aceste mari cărți conțin fragmente care, printr-un efect de refracție, ascund dorințe, aspirații ori frustrări ale unor vârste distincte, identități diferite aflate, latent, în multitudinea de ipostaze ale cititorilor care suntem noi înşine, fiecare în parte.
Cu toții, indiferent de cultură sau de limba maternă, îi admirăm pe Shakespeare sau pe Cervantes. Iar acest lucru se întâmplă deoarece aceşti mari scriitori, la fel ca şi Joyce sau Victor Hugo, la fel ca Borges, au demonstrat că în fiecare text literar se produce o întâlnire între profan şi sacru, între contingent şi imuabil, între individual şi colectiv. Proza este marele domeniu al integrării nivelurilor de obiectivitate şi subiectivitate ale experienței umane. Într-un fel sau altul, o mare istorie face ca elementul cotidian să apară cuprins de magia sacrului. Forma pe care o dobândeşte limbajul împreună cu forța viziunii fac ca această extraordinară realizare să se producă, iar asta e marea, uluitoarea realizare a unui scriitor. Nu ştiu de ce, dar vechile restaurante de pe autostrăzi au pentru mine o dimensiune magică în povestirile lui Raymond Carver, iar o cutie de chibrituri are o reverberație sacră într-un text de Cehov. Nu voi uita niciodată nici acea cutie de chibrituri şi nici acele spații rotunde şi goale, semnul unui „diner” de pe autostradă. Singurătatea ființelor umane era reflectată în acele obiecte create de respectivii autori, cu o intensitate cum n-am întâlnit vreodată în viața reală. Aceste cuvinte care au un sens atât de comun şi care apar cu o banală frecvență în conversațiile cotidiene, primesc, atunci când sunt utilizate de un mare scriitor, însă fără să-şi piardă defel naturalețea perfectă, o putere de iluminare a realității care le face unice. Îmi aduc acum aminte, aşa cum mi se întâmplă mereu, fraza lui James Joyce pentru care arta unui scriitor, aceea de a transforma elementele vieții reale în substanța unei arte care să aspire la eternitate reprezintă o realizare asemănătoare împărtăşaniei din timpul slujbei religioase, când preotul face ca, prin cuvântul sfânt, pâinea să devină, simbolic, trupul lui Cristos. Această idee a lui Joyce m-a neliniştit şi m-a preocupat întotdeauna, căci arta este acea realitate autonomă care conferă o natură sacră materiei profane cu care scriitorul lucrează: efemerul devine, astfel, perpetuu, iar materialul se transformă în esențial. În acord cu aceasta, o astfel de manieră de a defini literatura reprezintă întâlnirea cuvintelor cu sacrul.
O convingere romantică bine înrădăcinată ne spune că fiecare carte ne ajută să evadăm din realitate. Acesta este un adevăr pe jumătate, care include şi reversul. Cărțile ne ajută să evadăm din realitate, dar deopotrivă să înțelegem mai profund, să trăim mai deplin acea realitate. Călătoriile pe mare nu vor mai fi niciodată acelaşi lucru pentru cineva care l-a citit pe Conrad. Parisul nu va mai fi acelaşi pentru cititorii lui Balzac. Îmi amintesc că prima dată când am ajuns la Paris, cel dintâi loc în care mi-am dorit să ajung a fost Cartierul Latin şi Saint Marceau, ale cărui descrieri mă impresionaseră atât de mult la începutul lui Moş Goriot. De atunci, n-am putut niciodată să privesc acest cartier fără să mă gândesc la doamna Vauquer, la Rastignac sau la Vautrin, cei care au trecut pe acolo. Fiecare pisică pe care am zărit-o pe acele străzi mi-a părut a fi a doamnei Vauquer, la fel de grotescă ca şi stăpâna care o aştepta în cine ştie ce ungher al pensiunii sale. Am crezut întotdeauna că literatura operează cu adevăruri pe jumătate însă de două ori exagerate. Ambiția, meschinăria sau generozitatea ființelor umane pe care le-am cunoscut au fost mereu influențate de aceleaşi caracteristici ale personajelor lui Balzac. Dacă e adevărat că uităm de lumea reală atâta vreme cât suntem cufundați în lectură, după ce actul lecturii ia sfârşit, ne transformăm, la rândul nostru, în alte persoane. Autorii descriu, idealizează sau deformează realitatea, iar acest aspect este ceea ce păstrăm mereu, după ce citim o carte, în minte, adică în biblioteca noastră personală. De fiecare dată când vom ajunge la Madrid sau la Buenos Aires ori la Londra, cuvinte, expresii sau scene din opera lui Galdos sau a lui Borges, din romanele lui Dickens ne vor însoți, dăruindu-ne şi în realitate oraşele pe care tot ele ni le-au impus în conştiință. Şi fără îndoială că se întâmplă uneori să fim dezamăgiți atunci când descoperim realitatea specifică despre care au scris anumiți autori. Când am ajuns în Alexanderplatz, la Berlin, de pildă, mi-am spus că locul acela nu e deloc la înălțimea descrierilor lui Alfred Döblin. Vedem realitatea prin intermediul cărților şi citim cărțile raportându-le la realitate. Modul în care percepem universul exterior se modifică după lectura unei cărți. De aceea, putem spune că biblioteca personală a fiecăruia, acel arsenal de amintiri ale fragmentelor pe care le preferăm din cărțile pe care le-am citit reprezintă perspectiva prin intermediul căreia recunoaştem, percepem şi trăim în lume. Cred că ceea ce-i face pe oameni să citească nu este încercarea de a evada din această lume şi de a ajunge pe tărâmul ficțiunii, ci de a fi convinşi, cel puțin pentru câteva clipe, că nu există diferențe esențiale între realitatea lumii exterioare şi acel tărâm al imaginației. Vreau să spun că biblioteca personală nu este aceea pe care o avem în casă, ci aceea pe care o păstrăm în memorie, în minte şi în suflet. Cea pe care o avem în casă, plină de rafturi şi sertare, poate alimenta şi servi drept bază pentru aceasta, însă biblioteca intimă, cea a amintirilor noastre cele mai scumpe, aceea a fragmentelor sau expresiilor pe care le putem mereu reproduce din memorie şi care ne vine mereu în ajutor în momentele decisive ale vieții, aceea contează cu adevărat.
Şi, desigur, cred că fiecare dintre noi îşi construieşte această bibliotecă în funcție de el însuşi. Autorii pe care-i alege, expresiile pe care le reține devin parte a ființei sale. În ceea ce mă priveşte, port mereu cu mine câteva fragmente, şi nu toate fac parte din romane: „Într-o seară, am luat Frumusețea pe genunchi. Şi mi s-a părut amară. Şi am ocărât-o”; sau: „În dimineața fierbinte de februarie când a murit Beatriz Viterbo, după o agonie îngrozitoare ce nu a căzut nici o clipă măcar în sentimentalism, nici în spaimă, am observat că reclamele de metal din Piața Constituției renovaseră nu mai ştiu ce anunț pentru țigările din tutun galben”; sau: „Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul său, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” Vă dați seama că această listă, la fel ca şi cele pe care fiecare le-ar putea alcătui la rândul său, ar putea continua la infinit. Nu există clipă mai plăcută într-o conversație cu un prieten decât aceea în care descoperi că ai câteva fragmente identice în biblioteca din memorie. Deodată, cel cu care vorbeşti despre cărți îşi aminteşte câteva pasaje cunoscute şi în clipa următoare ajungi să repeți, alături de el, cuvintele preferate.
Cred că mi-am dat seama de importanța acestei biblioteci personale la puțină vreme după moartea tatălui meu, pe când aveam paisprezece ani. Tata a murit într-un mod cu totul neaşteptat în noiembrie 1968 şi-mi aduc aminte că în săptămânile verii care a urmat am citit cu multă pasiune poezia lui Vallejo. Deja ştiam unele dintre acele poeme, însă în lumina acelui neaşteptat şi acut sentiment de singurătate, cred că le-am citit, adică, mai bine zis le-am trăit, într-un mod cu adevărat plenar. Mi-am dat seama atunci că exista o stranie asemănare între sentimentele mele din acea perioadă, între chiar existența mea din acele zile şi acele versuri. Experiența însingurării, senzația de a te simți în derivă în mijlocul lumii care continuă să se învârtă necontenit, după cum Vallejo însuşi se exprimă, era chiar experiența mea personală. M-am întrebat atunci pentru prima dată cum de era posibil ca un poet să exprime o experiență fundamentală, acel sentiment al pierderii şi al înstrăinării, acea convingere de a fi orfan în mijlocul lumii mari în cuvinte atât de exacte şi deopotrivă atât de ambigue. În acea lirică uimitoare, în acele versuri dislocate şi aparent desperecheate, însă atât de puternice, deşi lipsite de podoabe, se găsea mărturia unei experiențe pe care eu simțeam că o împart şi-o împărtăşesc cu scriitorul. Cum de era, oare, posibil aşa ceva? Mă refugiam în opera lui Vallejo, cel care murise cu atâția ani în urmă. Şi găseam în poezia lui mai multă alinare decât în vorbele bune pe care mi le spuneau prietenii sau rudele, ori oamenii pe care-i cunoşteam. Căci Vallejo transfigurase cuvintele, le înzestrase cu un nivel simbolic superior, atât de profund, încât, citindu-le, se puteau recunoaşte în ele toți cei care se simțeau copleşiți de singurătate. Puterea limbajului literar de a aduce alături conştiințele, de a le face să se simtă integrate şi unite, mi-a apărut, atunci, pentru prima dată cu adevărat. Cred că niciodată n-am depăşit complet acel moment şi nici sentimentele de atunci, astfel că şi în ziua de azi, când recitesc poemele lui Vallejo, redescopăr lumea lipsită de tatăl meu şi, deopotrivă, o lume întreagă lipsită de un părinte protector. Bibliotecile noastre personale pot fi făcute cunoscute şi altora, datorită întâlnirilor pe care le avem cu cititorii. Acolo putem rosti împreună ceea ce eu consider a fi cele două adevăruri esențiale, veritabile maxime, ale scriitorilor şi cititorilor: ce imensă şi variată este limba şi cât de infinită şi de diversă e viața fiecărei ființe umane!
Scriitori
Pactul care se stabileşte între scriitor şi cititor este întotdeauna o intimitate plină de provocări. Cititorul cere să fie condus, luat în stăpânire, vrăjit, şi o dată ce acest pact este încheiat, el poate ierta anumite amănunte neverosimile sau chiar unele incoerențe, însă va rămâne mereu atent la orice scădere importantă a artei scriitorului. Chesterton a definit scriitorul ca pe un criminal, iar criticul literar (cititorul cel mai neînduplecat) ca pe detectivul aflat pe urmele sale. Nu e nimic mai frustrant decât un roman promițător care se anulează singur pe parcursul desfăşurării întâmplărilor sau prin soluția de final aleasă de autor. E ca şi cum ai întrerupe deodată un vis frumos. De multe ori am fost întrebat eu însumi ce tratează romanele mele, care e tema propriilor mele cărți. Atunci când oamenii se apropie de mine şi îmi pun această întrebare, nu le spun niciodată că vreun roman al meu abordează dragostea sau singurătatea sau orice altă temă majoră pe care aş putea s-o pun singur între ghilimele. Cel mult, încerc să le povestesc o parte a istoriei pe care am dorit s-o pun în carte. De exemplu, să spun că aceasta este povestea unei femei care se teme că soțul ei ar încerca s-o ucidă. Sau că aceasta este povestea unui om care trăieşte alături de o necunoscută. Şi procedez astfel deoarece cred că nici o carte nu tratează în sens strict o singură temă. Ceea ce fac romanele şi povestirile este, în realitate, să spună nişte poveşti, să povestească nişte istorii, nu să trateze teme, aşa cum ar face-o un tratat sau un eseu. Şi povestind istorii, romanele câştigă mult. A scrie este arta de a spune poveşti care să pară adevărate, istorii ai căror protagonişti să fie personaje credibile, bine construite şi capabile să emoționeze, istorii în care cititorul să poată recunoaşte permanența unora dintre sentimentele noastre de bază, cele care ne amintesc mereu cine suntem dincolo de aparențe. Cred că acestea sunt poveştile care mă interesează, istoriile necesare, asta însemnând acele detalii care ating o coardă esențială a umanității din noi, din fiecare în parte, şi care transmit o relație profundă între conştiința umană şi realitatea exterioară. Strategia esențială pe care un scriitor o pune în joc pentru a-şi revela capacitatea de explorare este determinată de abilitatea sa de a-şi plasa personajele în situații limită. Dacă le pune într-o postură de natură a le amenința identitatea, o situație în care ele trebuie să-şi asume destinul, explorarea despre care vorbeam are deja toate şansele de reuşită. A pune un personaj într-o astfel de situație limită ori cel puțin riscantă şi care-i plasează însuşi destinul sub semnul întrebării şi a înregistra cu atenție modul în care respectivul personaj răspunde acestei provocări este o bună metodă pentru a demara o poveste şi, deci, pentru a explora posibilitățile de comportament ale ființelor umane, momentele în care acestea îşi dezvăluie adevărata identitate. Doar atunci când suntem puşi în fața unui pericol putem afla cine suntem. Proza ne pune în situații limită ori riscante şi, procedând astfel, dă naştere la numeroase întrebări: De ce ne temem? Până unde poate merge curiozitatea noastră şi cât de întinsă e setea noastră de dreptate? Şi ce face dragostea din viețile noastre? Fiecare personaj, la fel ca fiecare ființă umană, poate oferi răspunsuri diferite la toate aceste întrebări. Ficțiunea reprezintă explorarea tuturor posibilităților, o infinită varietate de răspunsuri individuale ale ființelor umane confruntate cu marile provocări ale existenței. Însă literatura nu dă răspunsuri generale, asemenea unui manual de prim ajutor. Răspunsurile sale sunt, de cele mai multe ori, noi întrebări. Dacă există un mare adevăr pe care să-l ştie orice scriitor, este acela că ființa umană este atât de complexă şi de plină de potențialități, încât niciodată, pentru ea, nu există răspunsuri unice la marile întrebări ale existenței.
Şi poate că unicul răspuns posibil sunt chiar poveştile. Miturile şi legendele, chiar religiile sunt rezultatul incapacității noastre de a ne explica universul exterior, lumea în general. Originea lumii, originea speciei umane, fenomenele naturale se explică întotdeauna şi în toate culturile prin intermediul miturilor. Astăzi ştim care este punctul de plecare al fenomenelor naturale care îi înspăimântau pe înaintaşii noştri, însă nu ştim care e originea experienței umane în raport cu ele. În plus, dragostea, dorința de răzbunare, solidaritatea, disperarea continuă să fie mari mistere despre care putem vorbi doar prin intermediul unor istorisiri pe care le spunem în anumite momente. Poveştile acestea sunt răspunsul propriei noastre neputințe de a explica toate situațiile ce intervin în contextul vastei existențe şi experiențe umane. Şi avem cu toții poveşti de spus. La Lima, am organizat adesea ateliere literare la care ia parte un public extrem de divers – studenți, economişti, avocați, ingineri, gospodine şi, desigur, oameni din lumea literară. Această diversitate ar trebui să fie un motiv suficient pentru a demonstra că literatura nu este nicidecum aflată pe moarte şi nici măcar nu agonizează. Cu toții vor să-şi spună sau să-şi scrie istoriile şi cu toții vor / vrem să ascultăm poveştile celorlalți. Există o indiscutabilă plăcere de a povesti şi o la fel de mare plăcere de a împărtăşi cu ceilalți această bucurie a povestirii. Lipseşte curajul de a scrie cu sinceritate, de a vorbi despre propriile noastre obsesii sau despre temerile noastre cele mai profunde, de a spune până la capăt ceea ce simțim, iar toate astea se văd în narațiunile pe care le scriem. Un scriitor nu trebuie să se teamă niciodată să plângă sau să fie violent ori tandru în ceea ce scrie. Nu trebuie să se teamă să fie el însuşi, aşa cum este cu adevărat şi să facă asta până la capăt. Căci nu scrii doar cu rațiunea. Atunci când te afli în fața paginii albe e ora adevărului, iar când e vorba de adevăr nu există cale de mijloc. De aceea, cred că fiecare carte trebuie să fie una necesară, fără de care scriitorul să simtă că nu poate trăi. Trebuie să existe un cordon ombilical între cel care povesteşte, istoria însăşi şi cel care o ascultă sau o citeşte.
Uneori, în cadrul acestor ateliere despre care vorbeam, mi se întâmplă să-mi amintesc de o întrebare a marelui violonist Jascha Heifetz. Heifetz le-a adresat-o elevilor săi: „Vreți să cântați la vioară sau să faceți muzică?” Unii au spus că vor să cânte la vioară, iar alții că vor să facă muzică. Heifetz i-a împărțit în două grupuri şi a rămas cu cel de-al doilea, adică cu aceia care spuseseră că vor să facă muzică. Muzica era esențialul, vioara era doar mijlocul prin intermediul căruia se putea ajunge acolo, în acel spațiu fundamental al vieții, la acea profunzime a existenței şi a conştiinței la care doar muzica te poate conduce. Heifetz ştia că pentru a atinge acel nivel era important ca elevii săi să ajungă, fiecare, un virtuoz al viorii, însă esențial era ca ei să aibă acea dorință, acea unică aspirație către muzică. După acest model, un tânăr scriitor ar putea fi întrebat: „Vrei să scrii, sau să spui poveşti?” În acest caz, răspunsul nu mi se mai pare, însă, atât de simplu, dar am înclinat întotdeauna către aceia care afirmă sau ar putea să afirme că visează să spună poveşti. Povestitorii vor găsi mereu materia primă de care un scriitor are nevoie. Căci scriitorul îşi poate alege instrumentele şi îşi poate nuanța ori exersa stăpânirea asupra limbajului, cu condiția ca aceste instrumente să se afle în slujba puterii de fascinație a poveştii. După părerea mea, limbajul trebuie să se afle în slujba istorisirii, şi nu invers. Admir virtuozitatea lui Faulkner sau Joyce, însă consider că amândoi au pus forma în slujba pasiunii cu care îşi relatează extraordinarele poveşti. Ceea ce face limbajul impus de aceştia este să potențeze la maxim istorisirile. Iar asta este, desigur, printre multe altele, una dintre calitățile narațiunii. Un roman, cred eu, trebuie să fie profund şi interesant, însă trebuie, de asemenea, să şi delecteze cititorul. Toate marile opere narative ale umanității sunt astfel, de la Iliada şi Odiseea, la Doamna Bovary sau Ana Karenina, ori la Ulise şi În căutarea timpului pierdut. Calitatea unui text de a delecta publicul nu e nimic rău şi cu atât mai puțin vreo dovadă de inferioritate. Ea porneşte, în fond, de la un punct esențial, intriga, starea de aşteptare indusă cititorului, iar aceasta este baza pe care se întemeiază însăşi experiența umană. Existența noastră este, în sens larg, o temă aflată sub semnul suspansului şi al intrigii. Nu ştim ce ni se va întâmpla în viitor, nu ştim cum va arăta viața noastră după ani de zile, iar a nu şti ce urmează să ți se întâmple, fie şi în clipa următoare, este modul permanent de viață al multor oameni. Destinul nu depinde niciodată integral de voința noastră. Proza preia această nesiguranță şi o plasează în chiar centrul preocupărilor sale – şi ale autorului de romane sau de povestiri.
Şi nu există nesiguranță mai mare decât cea determinată de iubire. Dacă există vreo specie anume care să mă fi interesat întotdeauna, aceea este romanul de dragoste. Dragostea e un sentiment care, cel puțin până la un anumit punct, este perfect inexplicabil. Borges a definit-o drept cultul unei religii al cărei zeu este supus el însuşi greşelii. Iar Quevedo a susținut că e vorba despre războiul civil al celor care s-au născut. A te îndrăgosti reprezintă un fapt înspăimântător până la un anumit punct, căci înseamnă, printre altele, şi un act de abandon(are). Când sunt îndrăgostit simt că identitatea mea depinde de altă persoană. E ceva cu adevărat neliniştitor şi, desigur, acest fapt dă naştere la multe întrebări. A-şi simți individualitatea dezintegrată doar pentru a dori ca ea să fie integrată în aceea a altei persoane e ceva natural, însă doar parțial. Cred, totuşi, că atunci când suntem tineri avem tendința să ne îndrăgostim negând lumea din jur şi privind doar la obiectul adorației noastre. Mulți tineri îndrăgostiți se privesc unul pe celălalt, se divinizează reciproc şi neagă lumea din jurul lor. Cu timpul, însă, oamenii renunță treptat la acest mod de a vedea lucrurile – şi dragostea – şi ajung la ceea ce eu cred ca reprezintă adevărata definiție a iubirii, care nu e doar capacitatea de a-l privi pe celălalt, ci puterea de a privi, alături de el şi simțindu-l aproape, lumea întreagă.
Şi de ce să scrii despre dragoste sau despre orice altă experiență, de ce să spui poveşti? Niciodată n-am găsit un răspuns satisfăcător la aceste întrebări, cu excepția cuvintelor lui Borges: „Scriu ca să evit regretul pe care l-aş simți dacă n-aş scrie.” A scrie este un act solitar, însă e vorba despre o singurătate în care participă universul întreg, în care sunt prezenți toți cei din jur. Un scriitor, pentru a se putea numi cu adevărat astfel, trebuie să fie capabil să exprime toată liniştea şi tot zgomotul lumii, fragilitatea umbrelor şi forța luminilor şi toate nuanțele de clar-obscur. În afară de a fi trăit multe, în realitate sau în imaginație, scriitorul lucrează cu materialele, cu experiențele şi amintirile sale, dar face asta singur. Singurătatea, durerea, tăcerea (chiar dacă toate acestea sunt populate cu urmele experiențelor trecute) reprezintă comorile cu ajutorul cărora scriitorul trebuie să se poată apăra cu orice preț. Şi cum poate şti un scriitor dacă ceea ce a scris înseamnă ceva?
Revin, acum, la puterea istorisirilor. Am trăit întotdeauna cu şi în poveşti. Religia, de pildă, toate religiile lumii nu sunt altceva decât un ansamblu de istorisiri. Autorii din vechime ai textului biblic şi romancierii din orice epocă au ceva în comun: convingerea că modul cel mai profund de explorare a sufletului omenesc este a spune o poveste. Şi cred că dacă religia creştină s-a extins atât de mult pe glob, acest lucru se datorează şi talentului literar al autorilor Vechiului Testament. Poveşti cum sunt cea despre Iudit şi Holofern, cea a lui Avraam şi Isac au toate elementele de intrigă, emoție şi iluminare a conştiinței umane pe care o poveste adevărată trebuie să le aibă. Ce altă poveste include un mai mare procent de emoție şi intrigă decât cea a lui Adam şi Evei? Scriitoarea americană Willa Cather a citit Biblia pentru a deprinde de acolo un stil specific, până în momentul în care a înțeles că era ceva anacronic pentru ea. Religiile care domină sunt cele care beneficiază de cei mai mari artişti, câtă vreme arta şi religia au în comun cultul pentru sacru şi setea de a se împărtăşi din esența acestuia, înțeleasă drept o necesitate fundamentală a ființelor umane. În sufletul fiecărui scriitor se găseşte dorința de a fi, într-un fel sau altul, religios, dorința ca textele lui să poată schimba viața cuiva.
De multe ori, oamenii mi-au spus, în diverse reuniuni sociale, că au de gând să-mi spună o poveste, începând cu cuvintele: „eşti scriitor şi-ți voi spune o poveste ca să te foloseşti de ea”. Nicodată nu mi-a folosit aşa ceva. Întotdeauna m-am bazat pe acele istorisiri pe care le-am auzit întâmplător, pe relatările din presă, pe oameni pe care-i cunosc. Cred că ceea ce poveştile au în comun este că ele spun, într-un fel sau altul, istoriile oamenilor care trăiesc împreună. Împreună în case, pe drumuri, în birouri, în autobuze, în orice alt loc ori spațiu, cu tot ceea ce aceste momente de trai în comun implică. A conviețui înseamnă a te pune în acord cu un sistem de obiceiuri, de idei, de capricii, de impulsuri străine. Foarte adesea, ne vedem, fiecare în parte, obligați să trăim alături de oameni pe care nu i-am ales şi pe care nici nu i-am fi ales. Iar asta se întâmplă în birouri, în clase, la reuniunile publice. Dacă ne gândim bine la acest aspect, avem de-a face cu un fapt cu adevărat neobişnuit şi care poate fi considerat o mare realizare, un element al creației. Toate cuvintele din care este compusă existența umană (dragostea, teama, speranța, dorința) sunt, în realitate, forme ori formule de a face referire la conviețuirea cu alte persoane. Secretul acestei conviețuiri cu ceilalți şi, până la urmă, cu sine însuşi, este într-un anume fel secretul a ceea ce ne-am obişnuit să numim fericire sau, uneori, cu ceva mai multă modestie, linişte. Poate că aceasta este mare temă a întregii ficțiuni, să demonstreze cum oameni atât de diferiți unii de alții reuşesc să conviețuiască, cum pot ei să trăiască împreună. Dar dacă a trăi împreună cu cei vii este o realizare, a trăi împreună cu cei morți este cu adevărat o faptă vitejească. Cu toții avem un anumit număr de morți importanți. A conviețui cu o absență este de fapt un eroism al supraviețuirii, o faptă remarcabilă care se explică doar prin intermediul bogăției vieții care ne reține. Cele două provocări fundamentale ale existenței umane sunt cum să trăieşti cu cei vii – şi cum să trăieşti fără cei morți.
La un moment dat, când un tânăr scriitor l-a întrebat pe Faulkner care sunt temele despre care ar trebui să scrie, acela i-a răspuns: „Scrie despre condiția umană, asta va fi întotdeauna la modă!” Şi dacă tot am amintit numele lui Faulkner, aş vrea să mai citez încă o afirmație a sa. Faulkner vorbea despre tăcerea lecturii. Citim în tăcere. Scriem în tăcere. Şi fără îndoială că în această tăcere se nasc marile experiențe de viață. Literatura este singura artă în care tunetele se aud în timpul tăcerii lecturii. A reuşi să ajungi la acest uluitor amestec de tăcere şi intensitate este unul dintre marile paradoxuri ale literaturii. Şi cum să exprimi acea tăcere plină de tunete? Un prieten l-a întrebat pe Cortázar de ce are nevoie pentru a fi un mare scriitor. Răspunsul scriitorului argentinian are trei elemente: „Să citeşti mult, să scrii mult, să trăieşti mult.”
Romancierul are nevoie de experiență, de observație şi de imaginație dar mai presus de toate de multă muncă. E nevoie de insomnii, de sacrificii, de renunțări, de o încăpățânare adesea oarbă. Nu cred că vreun scriitor creează doar bazându-se pe inspirație. Inspirația este o invenție a spiritelor boeme şi a leneşilor. Orice scriitor crede teribil în pasiunea sa şi mulți dintre noi se îndoiesc că ar fi buni sau nu în ceea ce scriu – şi mă includ pe mine însumi în această categorie – însă continuă să scrie deoarece pasiunea creației este absolută şi cu mult mai profundă decât oricare alta. Creația reprezintă un exercițiu simultan al libertății şi al fidelității. A spune poveşti şi a se bucura de ele este o activitate înnăscută oamenilor. Şi a trăi acele mai multe vieți pe care ni le dăruiesc cărțile reprezintă o formă mai intensă, mai bogată şi mai universală a existenței noastre. Poate că unica funcție a literaturii este ea însăşi, existența unei activități care satisface această sete, de a construi, prin intermediul poveştilor, realități ce depăşesc ceea ce trăim în fiecare zi, care ne îmbogățesc înțelegerea asupra lumii, care ne determină să dăm formă umană viselor şi să ne ridicăm la nivelul unor identități pe care le căutăm mereu, dar care întotdeauna ne sunt negate. Pentru un scriitor, fericirea deplină şi nihilismul complet sunt atitudini inutile. Nimeni nu scrie pentru a fi de-a pururea fericit sau pentru a fi lipsit de orice speranță. Pentru a scrie e nevoie de o minimă doză de credință şi de o nefericire moderată, în acelaşi timp. Prin acest amestec de credință şi incredulitate, de convingere profundă şi de scepticism, de bucurie de a povesti şi de plăcere de a scrie se poate defini existența unui scriitor.
Important nu este artistul, ci arta pe care el o produce. Un scriitor nu trebuie niciodată să se ia în serios pe sine însuşi. Însă trebuie să-şi ia cu adevărat în serios opera. Menirea fiecărui scriitor este de a se dizolva, de a intra într-un soi de con de umbră, pentru ca, astfel, arta sa să poată străluci. Această artă face ca viața însăşi să strălucească, însă sunt importante toate umbrele, la fel ca şi luminile şi infinitele nuanțe ale acestora. Iar punctul comun din existența cititorilor şi scriitorilor e reprezentat de nevoia de a povesti, de a scrie, de a citi, adică, altfel spus, de a trăi. Şi poate că tot ceea ce am spus eu, acum, aici, accentuând atât de mult ideea de a citi şi de a scrie, a fost rezumat de nimeni altul decât Walter Benjamin în câteva cuvinte pe care mi le amintesc mereu: „Oricine luptă împotriva nopții trebuie să ştie să-i prindă întunericul cel mai adânc pentru a-i putea elibera lumina.”
Prozator, eseist şi teoretician al literaturii, Alonso Cueto (n. 1954, Lima) este unul dintre cei mai cunoscuți şi apreciați scriitori peruani ai prezentului. După debutul literar, cu volumul de povestiri La batalla del pasado (Bătălia trecutului, 1983), extrem de bine primit de critică şi de publicul cititor, Cueto va publica romane: El tigre blanco (Tigrul alb, 1985), El vuelo de la ceniza (Zborul cenuşii, 1995), Grandes miradas (Priviri adânci, 2003, ecranizat de regizorul Francisco Lombardi, pelicula purtând titlul Mariposa negra / Fluturele negru, recompensată cu numeroase premii internaționale), proză scurtă: Amores de invierno (Iubiri de iarnă, 1994), Palido cielo (Cer palid, 1998) şi eseistică (cel mai recent volum de acest gen, apărut în anul 2009, fiind dedicat scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti), impunându-se ca punct esențial de referință pentru literatura latino-americană contemporană. În anul 2005 primeşte prestigiosul premiu literar Herralde pentru romanul La hora azul (Ora albastră, tradus în limba română şi apărut la Editura Humanitas Fiction în anul 2010), după ce, în 2000, îi fusese decernat Premiul Anna Seghers. Actualmente ține cursuri de literatură la Pontificia Universidad Católica del Perú.
Prezentare şi traducere de Rodica Grigore
Dar poate că nu ne amintim întotdeauna doar cărți, ci ne raportăm mai cu seamă la anumite pasaje reprezentative. De exemplu, momentul în care Ana Karenina se aruncă în fața trenului cu o spaimă asemănătoare celei pe care o simțea pe când, încă o copilă, se arunca în apă. Sau episodul în care Javert se aruncă în râu după ce a fost salvat de Jean Valjean ori acela în care doamna Bovary sărută crucea, cu cea mai profundă dragoste pe care o poate dărui. Unele fragmente, unele fraze devin veritabil act de magie. Memoria noastră, în cea mai bună ipostază a sa, le-a păstrat, le-a modificat şi, în acelaşi timp, ne-a transformat în ceea ce suntem şi în cei care suntem.
Aceste fragmente sunt legate de anumite locuri şi epoci. Îl raportez întotdeauna pe Melville la drumurile pe care le făceam cu metroul prin Madrid, în anul 1977, pe când locuiam acolo. Era perioada în care toți pasagerii discutau mereu despre revenirea la democrație în Spania, iar în acea perioadă obsesia căpitanului Ahab mi s-a înstăpânit pentru totdeauna în suflet; de atunci încolo, imaginea balenei albe străbătând oceanele a început să facă parte cu adevărat din viața mea. În acelaşi fel, orice gând la Mizerabilii mă duce şi la casa din Austin, Texas, care pe atunci era a logodnicei mele, acum soția mea, Kristin. Nu pot separa amintirea pe care o am despre Jean Valjean – în special aceea a morții sale, care m-a făcut de-a dreptul să plâng în timp ce citeam – de aceea a frunzelor copacilor care cădeau pe balconul de lemn al casei din Texas. Ce vreau să spun cu toate astea este că revelația unor anumite pasaje care m-au impresionat a fost atât de intensă, încât îmi amintesc tot ce se întâmpla în jurul meu în acele momente, ca şi cum relația mea cu lumea exterioară s-ar fi schimbat, dintr-o dată. Cred că păstrăm cu toții amintirea cărților pe care le-am citit şi ne-au impresionat laolaltă cu aceea a locurilor în care acele cărți au intrat în viața noastră. Când am citit Moby Dick, aveam douăzeci şi trei de ani şi abia ce ajunsesem în Spania, iar când am citit Mizerabilii aveam aproape treizeci, locuiam în Statele Unite şi eram foarte îndrăgostit. Consider că această asociere între viața cititorului şi lectura operei este întotdeauna o parte esențială a bibliotecii personale a fiecăruia dintre noi. Ne amintim unde şi când am citit cărțile care ne-au marcat existența, iar acele cărți îşi pun amprenta asupra acelor vremuri şi asupra acelor locuri şi ne spun cine eram noi înşine, pe atunci, în acele vremuri şi în acele locuri. Viața pe care ne-o dăruiesc ele va fi mereu parte integrantă a înseşi lecturii pe care o facem, câtă vreme cărțile vorbesc, la rândul lor, despre viață, despre viața concretă a personajelor, dar şi despre viața individuală, ireductibilă, a cititorului, din perspectiva căreia fiecare asimilează şi interiorizează un text.
Aşadar, fiecare cititor citeşte o carte dintr-un anumit loc şi dintr-un anumit timp. Aceeaşi carte, citită în epoci diferite ale vieții noastre, este o altă carte, aşa cum foarte bine a înțeles acest lucru Borges, în Pierre Menard, autorul lui „Don Quijote”. Biblioteca noastră personală este la fel de relativă ca şi noi înşine. Însă o operă prestigioasă, o veritabilă capodoperă, este în stare să spună ceva în mod esențial asemănător majorității cititorilor, în foarte multe epoci şi locuri. Don Quijote sau Hamlet, citite în perioade diferite ale existenței noastre au semnificații diferite. Aceste mari cărți conțin fragmente care, printr-un efect de refracție, ascund dorințe, aspirații ori frustrări ale unor vârste distincte, identități diferite aflate, latent, în multitudinea de ipostaze ale cititorilor care suntem noi înşine, fiecare în parte.
Cu toții, indiferent de cultură sau de limba maternă, îi admirăm pe Shakespeare sau pe Cervantes. Iar acest lucru se întâmplă deoarece aceşti mari scriitori, la fel ca şi Joyce sau Victor Hugo, la fel ca Borges, au demonstrat că în fiecare text literar se produce o întâlnire între profan şi sacru, între contingent şi imuabil, între individual şi colectiv. Proza este marele domeniu al integrării nivelurilor de obiectivitate şi subiectivitate ale experienței umane. Într-un fel sau altul, o mare istorie face ca elementul cotidian să apară cuprins de magia sacrului. Forma pe care o dobândeşte limbajul împreună cu forța viziunii fac ca această extraordinară realizare să se producă, iar asta e marea, uluitoarea realizare a unui scriitor. Nu ştiu de ce, dar vechile restaurante de pe autostrăzi au pentru mine o dimensiune magică în povestirile lui Raymond Carver, iar o cutie de chibrituri are o reverberație sacră într-un text de Cehov. Nu voi uita niciodată nici acea cutie de chibrituri şi nici acele spații rotunde şi goale, semnul unui „diner” de pe autostradă. Singurătatea ființelor umane era reflectată în acele obiecte create de respectivii autori, cu o intensitate cum n-am întâlnit vreodată în viața reală. Aceste cuvinte care au un sens atât de comun şi care apar cu o banală frecvență în conversațiile cotidiene, primesc, atunci când sunt utilizate de un mare scriitor, însă fără să-şi piardă defel naturalețea perfectă, o putere de iluminare a realității care le face unice. Îmi aduc acum aminte, aşa cum mi se întâmplă mereu, fraza lui James Joyce pentru care arta unui scriitor, aceea de a transforma elementele vieții reale în substanța unei arte care să aspire la eternitate reprezintă o realizare asemănătoare împărtăşaniei din timpul slujbei religioase, când preotul face ca, prin cuvântul sfânt, pâinea să devină, simbolic, trupul lui Cristos. Această idee a lui Joyce m-a neliniştit şi m-a preocupat întotdeauna, căci arta este acea realitate autonomă care conferă o natură sacră materiei profane cu care scriitorul lucrează: efemerul devine, astfel, perpetuu, iar materialul se transformă în esențial. În acord cu aceasta, o astfel de manieră de a defini literatura reprezintă întâlnirea cuvintelor cu sacrul.
O convingere romantică bine înrădăcinată ne spune că fiecare carte ne ajută să evadăm din realitate. Acesta este un adevăr pe jumătate, care include şi reversul. Cărțile ne ajută să evadăm din realitate, dar deopotrivă să înțelegem mai profund, să trăim mai deplin acea realitate. Călătoriile pe mare nu vor mai fi niciodată acelaşi lucru pentru cineva care l-a citit pe Conrad. Parisul nu va mai fi acelaşi pentru cititorii lui Balzac. Îmi amintesc că prima dată când am ajuns la Paris, cel dintâi loc în care mi-am dorit să ajung a fost Cartierul Latin şi Saint Marceau, ale cărui descrieri mă impresionaseră atât de mult la începutul lui Moş Goriot. De atunci, n-am putut niciodată să privesc acest cartier fără să mă gândesc la doamna Vauquer, la Rastignac sau la Vautrin, cei care au trecut pe acolo. Fiecare pisică pe care am zărit-o pe acele străzi mi-a părut a fi a doamnei Vauquer, la fel de grotescă ca şi stăpâna care o aştepta în cine ştie ce ungher al pensiunii sale. Am crezut întotdeauna că literatura operează cu adevăruri pe jumătate însă de două ori exagerate. Ambiția, meschinăria sau generozitatea ființelor umane pe care le-am cunoscut au fost mereu influențate de aceleaşi caracteristici ale personajelor lui Balzac. Dacă e adevărat că uităm de lumea reală atâta vreme cât suntem cufundați în lectură, după ce actul lecturii ia sfârşit, ne transformăm, la rândul nostru, în alte persoane. Autorii descriu, idealizează sau deformează realitatea, iar acest aspect este ceea ce păstrăm mereu, după ce citim o carte, în minte, adică în biblioteca noastră personală. De fiecare dată când vom ajunge la Madrid sau la Buenos Aires ori la Londra, cuvinte, expresii sau scene din opera lui Galdos sau a lui Borges, din romanele lui Dickens ne vor însoți, dăruindu-ne şi în realitate oraşele pe care tot ele ni le-au impus în conştiință. Şi fără îndoială că se întâmplă uneori să fim dezamăgiți atunci când descoperim realitatea specifică despre care au scris anumiți autori. Când am ajuns în Alexanderplatz, la Berlin, de pildă, mi-am spus că locul acela nu e deloc la înălțimea descrierilor lui Alfred Döblin. Vedem realitatea prin intermediul cărților şi citim cărțile raportându-le la realitate. Modul în care percepem universul exterior se modifică după lectura unei cărți. De aceea, putem spune că biblioteca personală a fiecăruia, acel arsenal de amintiri ale fragmentelor pe care le preferăm din cărțile pe care le-am citit reprezintă perspectiva prin intermediul căreia recunoaştem, percepem şi trăim în lume. Cred că ceea ce-i face pe oameni să citească nu este încercarea de a evada din această lume şi de a ajunge pe tărâmul ficțiunii, ci de a fi convinşi, cel puțin pentru câteva clipe, că nu există diferențe esențiale între realitatea lumii exterioare şi acel tărâm al imaginației. Vreau să spun că biblioteca personală nu este aceea pe care o avem în casă, ci aceea pe care o păstrăm în memorie, în minte şi în suflet. Cea pe care o avem în casă, plină de rafturi şi sertare, poate alimenta şi servi drept bază pentru aceasta, însă biblioteca intimă, cea a amintirilor noastre cele mai scumpe, aceea a fragmentelor sau expresiilor pe care le putem mereu reproduce din memorie şi care ne vine mereu în ajutor în momentele decisive ale vieții, aceea contează cu adevărat.
Şi, desigur, cred că fiecare dintre noi îşi construieşte această bibliotecă în funcție de el însuşi. Autorii pe care-i alege, expresiile pe care le reține devin parte a ființei sale. În ceea ce mă priveşte, port mereu cu mine câteva fragmente, şi nu toate fac parte din romane: „Într-o seară, am luat Frumusețea pe genunchi. Şi mi s-a părut amară. Şi am ocărât-o”; sau: „În dimineața fierbinte de februarie când a murit Beatriz Viterbo, după o agonie îngrozitoare ce nu a căzut nici o clipă măcar în sentimentalism, nici în spaimă, am observat că reclamele de metal din Piața Constituției renovaseră nu mai ştiu ce anunț pentru țigările din tutun galben”; sau: „Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul său, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” Vă dați seama că această listă, la fel ca şi cele pe care fiecare le-ar putea alcătui la rândul său, ar putea continua la infinit. Nu există clipă mai plăcută într-o conversație cu un prieten decât aceea în care descoperi că ai câteva fragmente identice în biblioteca din memorie. Deodată, cel cu care vorbeşti despre cărți îşi aminteşte câteva pasaje cunoscute şi în clipa următoare ajungi să repeți, alături de el, cuvintele preferate.
Cred că mi-am dat seama de importanța acestei biblioteci personale la puțină vreme după moartea tatălui meu, pe când aveam paisprezece ani. Tata a murit într-un mod cu totul neaşteptat în noiembrie 1968 şi-mi aduc aminte că în săptămânile verii care a urmat am citit cu multă pasiune poezia lui Vallejo. Deja ştiam unele dintre acele poeme, însă în lumina acelui neaşteptat şi acut sentiment de singurătate, cred că le-am citit, adică, mai bine zis le-am trăit, într-un mod cu adevărat plenar. Mi-am dat seama atunci că exista o stranie asemănare între sentimentele mele din acea perioadă, între chiar existența mea din acele zile şi acele versuri. Experiența însingurării, senzația de a te simți în derivă în mijlocul lumii care continuă să se învârtă necontenit, după cum Vallejo însuşi se exprimă, era chiar experiența mea personală. M-am întrebat atunci pentru prima dată cum de era posibil ca un poet să exprime o experiență fundamentală, acel sentiment al pierderii şi al înstrăinării, acea convingere de a fi orfan în mijlocul lumii mari în cuvinte atât de exacte şi deopotrivă atât de ambigue. În acea lirică uimitoare, în acele versuri dislocate şi aparent desperecheate, însă atât de puternice, deşi lipsite de podoabe, se găsea mărturia unei experiențe pe care eu simțeam că o împart şi-o împărtăşesc cu scriitorul. Cum de era, oare, posibil aşa ceva? Mă refugiam în opera lui Vallejo, cel care murise cu atâția ani în urmă. Şi găseam în poezia lui mai multă alinare decât în vorbele bune pe care mi le spuneau prietenii sau rudele, ori oamenii pe care-i cunoşteam. Căci Vallejo transfigurase cuvintele, le înzestrase cu un nivel simbolic superior, atât de profund, încât, citindu-le, se puteau recunoaşte în ele toți cei care se simțeau copleşiți de singurătate. Puterea limbajului literar de a aduce alături conştiințele, de a le face să se simtă integrate şi unite, mi-a apărut, atunci, pentru prima dată cu adevărat. Cred că niciodată n-am depăşit complet acel moment şi nici sentimentele de atunci, astfel că şi în ziua de azi, când recitesc poemele lui Vallejo, redescopăr lumea lipsită de tatăl meu şi, deopotrivă, o lume întreagă lipsită de un părinte protector. Bibliotecile noastre personale pot fi făcute cunoscute şi altora, datorită întâlnirilor pe care le avem cu cititorii. Acolo putem rosti împreună ceea ce eu consider a fi cele două adevăruri esențiale, veritabile maxime, ale scriitorilor şi cititorilor: ce imensă şi variată este limba şi cât de infinită şi de diversă e viața fiecărei ființe umane!
Scriitori
Pactul care se stabileşte între scriitor şi cititor este întotdeauna o intimitate plină de provocări. Cititorul cere să fie condus, luat în stăpânire, vrăjit, şi o dată ce acest pact este încheiat, el poate ierta anumite amănunte neverosimile sau chiar unele incoerențe, însă va rămâne mereu atent la orice scădere importantă a artei scriitorului. Chesterton a definit scriitorul ca pe un criminal, iar criticul literar (cititorul cel mai neînduplecat) ca pe detectivul aflat pe urmele sale. Nu e nimic mai frustrant decât un roman promițător care se anulează singur pe parcursul desfăşurării întâmplărilor sau prin soluția de final aleasă de autor. E ca şi cum ai întrerupe deodată un vis frumos. De multe ori am fost întrebat eu însumi ce tratează romanele mele, care e tema propriilor mele cărți. Atunci când oamenii se apropie de mine şi îmi pun această întrebare, nu le spun niciodată că vreun roman al meu abordează dragostea sau singurătatea sau orice altă temă majoră pe care aş putea s-o pun singur între ghilimele. Cel mult, încerc să le povestesc o parte a istoriei pe care am dorit s-o pun în carte. De exemplu, să spun că aceasta este povestea unei femei care se teme că soțul ei ar încerca s-o ucidă. Sau că aceasta este povestea unui om care trăieşte alături de o necunoscută. Şi procedez astfel deoarece cred că nici o carte nu tratează în sens strict o singură temă. Ceea ce fac romanele şi povestirile este, în realitate, să spună nişte poveşti, să povestească nişte istorii, nu să trateze teme, aşa cum ar face-o un tratat sau un eseu. Şi povestind istorii, romanele câştigă mult. A scrie este arta de a spune poveşti care să pară adevărate, istorii ai căror protagonişti să fie personaje credibile, bine construite şi capabile să emoționeze, istorii în care cititorul să poată recunoaşte permanența unora dintre sentimentele noastre de bază, cele care ne amintesc mereu cine suntem dincolo de aparențe. Cred că acestea sunt poveştile care mă interesează, istoriile necesare, asta însemnând acele detalii care ating o coardă esențială a umanității din noi, din fiecare în parte, şi care transmit o relație profundă între conştiința umană şi realitatea exterioară. Strategia esențială pe care un scriitor o pune în joc pentru a-şi revela capacitatea de explorare este determinată de abilitatea sa de a-şi plasa personajele în situații limită. Dacă le pune într-o postură de natură a le amenința identitatea, o situație în care ele trebuie să-şi asume destinul, explorarea despre care vorbeam are deja toate şansele de reuşită. A pune un personaj într-o astfel de situație limită ori cel puțin riscantă şi care-i plasează însuşi destinul sub semnul întrebării şi a înregistra cu atenție modul în care respectivul personaj răspunde acestei provocări este o bună metodă pentru a demara o poveste şi, deci, pentru a explora posibilitățile de comportament ale ființelor umane, momentele în care acestea îşi dezvăluie adevărata identitate. Doar atunci când suntem puşi în fața unui pericol putem afla cine suntem. Proza ne pune în situații limită ori riscante şi, procedând astfel, dă naştere la numeroase întrebări: De ce ne temem? Până unde poate merge curiozitatea noastră şi cât de întinsă e setea noastră de dreptate? Şi ce face dragostea din viețile noastre? Fiecare personaj, la fel ca fiecare ființă umană, poate oferi răspunsuri diferite la toate aceste întrebări. Ficțiunea reprezintă explorarea tuturor posibilităților, o infinită varietate de răspunsuri individuale ale ființelor umane confruntate cu marile provocări ale existenței. Însă literatura nu dă răspunsuri generale, asemenea unui manual de prim ajutor. Răspunsurile sale sunt, de cele mai multe ori, noi întrebări. Dacă există un mare adevăr pe care să-l ştie orice scriitor, este acela că ființa umană este atât de complexă şi de plină de potențialități, încât niciodată, pentru ea, nu există răspunsuri unice la marile întrebări ale existenței.
Şi poate că unicul răspuns posibil sunt chiar poveştile. Miturile şi legendele, chiar religiile sunt rezultatul incapacității noastre de a ne explica universul exterior, lumea în general. Originea lumii, originea speciei umane, fenomenele naturale se explică întotdeauna şi în toate culturile prin intermediul miturilor. Astăzi ştim care este punctul de plecare al fenomenelor naturale care îi înspăimântau pe înaintaşii noştri, însă nu ştim care e originea experienței umane în raport cu ele. În plus, dragostea, dorința de răzbunare, solidaritatea, disperarea continuă să fie mari mistere despre care putem vorbi doar prin intermediul unor istorisiri pe care le spunem în anumite momente. Poveştile acestea sunt răspunsul propriei noastre neputințe de a explica toate situațiile ce intervin în contextul vastei existențe şi experiențe umane. Şi avem cu toții poveşti de spus. La Lima, am organizat adesea ateliere literare la care ia parte un public extrem de divers – studenți, economişti, avocați, ingineri, gospodine şi, desigur, oameni din lumea literară. Această diversitate ar trebui să fie un motiv suficient pentru a demonstra că literatura nu este nicidecum aflată pe moarte şi nici măcar nu agonizează. Cu toții vor să-şi spună sau să-şi scrie istoriile şi cu toții vor / vrem să ascultăm poveştile celorlalți. Există o indiscutabilă plăcere de a povesti şi o la fel de mare plăcere de a împărtăşi cu ceilalți această bucurie a povestirii. Lipseşte curajul de a scrie cu sinceritate, de a vorbi despre propriile noastre obsesii sau despre temerile noastre cele mai profunde, de a spune până la capăt ceea ce simțim, iar toate astea se văd în narațiunile pe care le scriem. Un scriitor nu trebuie să se teamă niciodată să plângă sau să fie violent ori tandru în ceea ce scrie. Nu trebuie să se teamă să fie el însuşi, aşa cum este cu adevărat şi să facă asta până la capăt. Căci nu scrii doar cu rațiunea. Atunci când te afli în fața paginii albe e ora adevărului, iar când e vorba de adevăr nu există cale de mijloc. De aceea, cred că fiecare carte trebuie să fie una necesară, fără de care scriitorul să simtă că nu poate trăi. Trebuie să existe un cordon ombilical între cel care povesteşte, istoria însăşi şi cel care o ascultă sau o citeşte.
Uneori, în cadrul acestor ateliere despre care vorbeam, mi se întâmplă să-mi amintesc de o întrebare a marelui violonist Jascha Heifetz. Heifetz le-a adresat-o elevilor săi: „Vreți să cântați la vioară sau să faceți muzică?” Unii au spus că vor să cânte la vioară, iar alții că vor să facă muzică. Heifetz i-a împărțit în două grupuri şi a rămas cu cel de-al doilea, adică cu aceia care spuseseră că vor să facă muzică. Muzica era esențialul, vioara era doar mijlocul prin intermediul căruia se putea ajunge acolo, în acel spațiu fundamental al vieții, la acea profunzime a existenței şi a conştiinței la care doar muzica te poate conduce. Heifetz ştia că pentru a atinge acel nivel era important ca elevii săi să ajungă, fiecare, un virtuoz al viorii, însă esențial era ca ei să aibă acea dorință, acea unică aspirație către muzică. După acest model, un tânăr scriitor ar putea fi întrebat: „Vrei să scrii, sau să spui poveşti?” În acest caz, răspunsul nu mi se mai pare, însă, atât de simplu, dar am înclinat întotdeauna către aceia care afirmă sau ar putea să afirme că visează să spună poveşti. Povestitorii vor găsi mereu materia primă de care un scriitor are nevoie. Căci scriitorul îşi poate alege instrumentele şi îşi poate nuanța ori exersa stăpânirea asupra limbajului, cu condiția ca aceste instrumente să se afle în slujba puterii de fascinație a poveştii. După părerea mea, limbajul trebuie să se afle în slujba istorisirii, şi nu invers. Admir virtuozitatea lui Faulkner sau Joyce, însă consider că amândoi au pus forma în slujba pasiunii cu care îşi relatează extraordinarele poveşti. Ceea ce face limbajul impus de aceştia este să potențeze la maxim istorisirile. Iar asta este, desigur, printre multe altele, una dintre calitățile narațiunii. Un roman, cred eu, trebuie să fie profund şi interesant, însă trebuie, de asemenea, să şi delecteze cititorul. Toate marile opere narative ale umanității sunt astfel, de la Iliada şi Odiseea, la Doamna Bovary sau Ana Karenina, ori la Ulise şi În căutarea timpului pierdut. Calitatea unui text de a delecta publicul nu e nimic rău şi cu atât mai puțin vreo dovadă de inferioritate. Ea porneşte, în fond, de la un punct esențial, intriga, starea de aşteptare indusă cititorului, iar aceasta este baza pe care se întemeiază însăşi experiența umană. Existența noastră este, în sens larg, o temă aflată sub semnul suspansului şi al intrigii. Nu ştim ce ni se va întâmpla în viitor, nu ştim cum va arăta viața noastră după ani de zile, iar a nu şti ce urmează să ți se întâmple, fie şi în clipa următoare, este modul permanent de viață al multor oameni. Destinul nu depinde niciodată integral de voința noastră. Proza preia această nesiguranță şi o plasează în chiar centrul preocupărilor sale – şi ale autorului de romane sau de povestiri.
Şi nu există nesiguranță mai mare decât cea determinată de iubire. Dacă există vreo specie anume care să mă fi interesat întotdeauna, aceea este romanul de dragoste. Dragostea e un sentiment care, cel puțin până la un anumit punct, este perfect inexplicabil. Borges a definit-o drept cultul unei religii al cărei zeu este supus el însuşi greşelii. Iar Quevedo a susținut că e vorba despre războiul civil al celor care s-au născut. A te îndrăgosti reprezintă un fapt înspăimântător până la un anumit punct, căci înseamnă, printre altele, şi un act de abandon(are). Când sunt îndrăgostit simt că identitatea mea depinde de altă persoană. E ceva cu adevărat neliniştitor şi, desigur, acest fapt dă naştere la multe întrebări. A-şi simți individualitatea dezintegrată doar pentru a dori ca ea să fie integrată în aceea a altei persoane e ceva natural, însă doar parțial. Cred, totuşi, că atunci când suntem tineri avem tendința să ne îndrăgostim negând lumea din jur şi privind doar la obiectul adorației noastre. Mulți tineri îndrăgostiți se privesc unul pe celălalt, se divinizează reciproc şi neagă lumea din jurul lor. Cu timpul, însă, oamenii renunță treptat la acest mod de a vedea lucrurile – şi dragostea – şi ajung la ceea ce eu cred ca reprezintă adevărata definiție a iubirii, care nu e doar capacitatea de a-l privi pe celălalt, ci puterea de a privi, alături de el şi simțindu-l aproape, lumea întreagă.
Şi de ce să scrii despre dragoste sau despre orice altă experiență, de ce să spui poveşti? Niciodată n-am găsit un răspuns satisfăcător la aceste întrebări, cu excepția cuvintelor lui Borges: „Scriu ca să evit regretul pe care l-aş simți dacă n-aş scrie.” A scrie este un act solitar, însă e vorba despre o singurătate în care participă universul întreg, în care sunt prezenți toți cei din jur. Un scriitor, pentru a se putea numi cu adevărat astfel, trebuie să fie capabil să exprime toată liniştea şi tot zgomotul lumii, fragilitatea umbrelor şi forța luminilor şi toate nuanțele de clar-obscur. În afară de a fi trăit multe, în realitate sau în imaginație, scriitorul lucrează cu materialele, cu experiențele şi amintirile sale, dar face asta singur. Singurătatea, durerea, tăcerea (chiar dacă toate acestea sunt populate cu urmele experiențelor trecute) reprezintă comorile cu ajutorul cărora scriitorul trebuie să se poată apăra cu orice preț. Şi cum poate şti un scriitor dacă ceea ce a scris înseamnă ceva?
Revin, acum, la puterea istorisirilor. Am trăit întotdeauna cu şi în poveşti. Religia, de pildă, toate religiile lumii nu sunt altceva decât un ansamblu de istorisiri. Autorii din vechime ai textului biblic şi romancierii din orice epocă au ceva în comun: convingerea că modul cel mai profund de explorare a sufletului omenesc este a spune o poveste. Şi cred că dacă religia creştină s-a extins atât de mult pe glob, acest lucru se datorează şi talentului literar al autorilor Vechiului Testament. Poveşti cum sunt cea despre Iudit şi Holofern, cea a lui Avraam şi Isac au toate elementele de intrigă, emoție şi iluminare a conştiinței umane pe care o poveste adevărată trebuie să le aibă. Ce altă poveste include un mai mare procent de emoție şi intrigă decât cea a lui Adam şi Evei? Scriitoarea americană Willa Cather a citit Biblia pentru a deprinde de acolo un stil specific, până în momentul în care a înțeles că era ceva anacronic pentru ea. Religiile care domină sunt cele care beneficiază de cei mai mari artişti, câtă vreme arta şi religia au în comun cultul pentru sacru şi setea de a se împărtăşi din esența acestuia, înțeleasă drept o necesitate fundamentală a ființelor umane. În sufletul fiecărui scriitor se găseşte dorința de a fi, într-un fel sau altul, religios, dorința ca textele lui să poată schimba viața cuiva.
De multe ori, oamenii mi-au spus, în diverse reuniuni sociale, că au de gând să-mi spună o poveste, începând cu cuvintele: „eşti scriitor şi-ți voi spune o poveste ca să te foloseşti de ea”. Nicodată nu mi-a folosit aşa ceva. Întotdeauna m-am bazat pe acele istorisiri pe care le-am auzit întâmplător, pe relatările din presă, pe oameni pe care-i cunosc. Cred că ceea ce poveştile au în comun este că ele spun, într-un fel sau altul, istoriile oamenilor care trăiesc împreună. Împreună în case, pe drumuri, în birouri, în autobuze, în orice alt loc ori spațiu, cu tot ceea ce aceste momente de trai în comun implică. A conviețui înseamnă a te pune în acord cu un sistem de obiceiuri, de idei, de capricii, de impulsuri străine. Foarte adesea, ne vedem, fiecare în parte, obligați să trăim alături de oameni pe care nu i-am ales şi pe care nici nu i-am fi ales. Iar asta se întâmplă în birouri, în clase, la reuniunile publice. Dacă ne gândim bine la acest aspect, avem de-a face cu un fapt cu adevărat neobişnuit şi care poate fi considerat o mare realizare, un element al creației. Toate cuvintele din care este compusă existența umană (dragostea, teama, speranța, dorința) sunt, în realitate, forme ori formule de a face referire la conviețuirea cu alte persoane. Secretul acestei conviețuiri cu ceilalți şi, până la urmă, cu sine însuşi, este într-un anume fel secretul a ceea ce ne-am obişnuit să numim fericire sau, uneori, cu ceva mai multă modestie, linişte. Poate că aceasta este mare temă a întregii ficțiuni, să demonstreze cum oameni atât de diferiți unii de alții reuşesc să conviețuiască, cum pot ei să trăiască împreună. Dar dacă a trăi împreună cu cei vii este o realizare, a trăi împreună cu cei morți este cu adevărat o faptă vitejească. Cu toții avem un anumit număr de morți importanți. A conviețui cu o absență este de fapt un eroism al supraviețuirii, o faptă remarcabilă care se explică doar prin intermediul bogăției vieții care ne reține. Cele două provocări fundamentale ale existenței umane sunt cum să trăieşti cu cei vii – şi cum să trăieşti fără cei morți.
La un moment dat, când un tânăr scriitor l-a întrebat pe Faulkner care sunt temele despre care ar trebui să scrie, acela i-a răspuns: „Scrie despre condiția umană, asta va fi întotdeauna la modă!” Şi dacă tot am amintit numele lui Faulkner, aş vrea să mai citez încă o afirmație a sa. Faulkner vorbea despre tăcerea lecturii. Citim în tăcere. Scriem în tăcere. Şi fără îndoială că în această tăcere se nasc marile experiențe de viață. Literatura este singura artă în care tunetele se aud în timpul tăcerii lecturii. A reuşi să ajungi la acest uluitor amestec de tăcere şi intensitate este unul dintre marile paradoxuri ale literaturii. Şi cum să exprimi acea tăcere plină de tunete? Un prieten l-a întrebat pe Cortázar de ce are nevoie pentru a fi un mare scriitor. Răspunsul scriitorului argentinian are trei elemente: „Să citeşti mult, să scrii mult, să trăieşti mult.”
Romancierul are nevoie de experiență, de observație şi de imaginație dar mai presus de toate de multă muncă. E nevoie de insomnii, de sacrificii, de renunțări, de o încăpățânare adesea oarbă. Nu cred că vreun scriitor creează doar bazându-se pe inspirație. Inspirația este o invenție a spiritelor boeme şi a leneşilor. Orice scriitor crede teribil în pasiunea sa şi mulți dintre noi se îndoiesc că ar fi buni sau nu în ceea ce scriu – şi mă includ pe mine însumi în această categorie – însă continuă să scrie deoarece pasiunea creației este absolută şi cu mult mai profundă decât oricare alta. Creația reprezintă un exercițiu simultan al libertății şi al fidelității. A spune poveşti şi a se bucura de ele este o activitate înnăscută oamenilor. Şi a trăi acele mai multe vieți pe care ni le dăruiesc cărțile reprezintă o formă mai intensă, mai bogată şi mai universală a existenței noastre. Poate că unica funcție a literaturii este ea însăşi, existența unei activități care satisface această sete, de a construi, prin intermediul poveştilor, realități ce depăşesc ceea ce trăim în fiecare zi, care ne îmbogățesc înțelegerea asupra lumii, care ne determină să dăm formă umană viselor şi să ne ridicăm la nivelul unor identități pe care le căutăm mereu, dar care întotdeauna ne sunt negate. Pentru un scriitor, fericirea deplină şi nihilismul complet sunt atitudini inutile. Nimeni nu scrie pentru a fi de-a pururea fericit sau pentru a fi lipsit de orice speranță. Pentru a scrie e nevoie de o minimă doză de credință şi de o nefericire moderată, în acelaşi timp. Prin acest amestec de credință şi incredulitate, de convingere profundă şi de scepticism, de bucurie de a povesti şi de plăcere de a scrie se poate defini existența unui scriitor.
Important nu este artistul, ci arta pe care el o produce. Un scriitor nu trebuie niciodată să se ia în serios pe sine însuşi. Însă trebuie să-şi ia cu adevărat în serios opera. Menirea fiecărui scriitor este de a se dizolva, de a intra într-un soi de con de umbră, pentru ca, astfel, arta sa să poată străluci. Această artă face ca viața însăşi să strălucească, însă sunt importante toate umbrele, la fel ca şi luminile şi infinitele nuanțe ale acestora. Iar punctul comun din existența cititorilor şi scriitorilor e reprezentat de nevoia de a povesti, de a scrie, de a citi, adică, altfel spus, de a trăi. Şi poate că tot ceea ce am spus eu, acum, aici, accentuând atât de mult ideea de a citi şi de a scrie, a fost rezumat de nimeni altul decât Walter Benjamin în câteva cuvinte pe care mi le amintesc mereu: „Oricine luptă împotriva nopții trebuie să ştie să-i prindă întunericul cel mai adânc pentru a-i putea elibera lumina.”
Prozator, eseist şi teoretician al literaturii, Alonso Cueto (n. 1954, Lima) este unul dintre cei mai cunoscuți şi apreciați scriitori peruani ai prezentului. După debutul literar, cu volumul de povestiri La batalla del pasado (Bătălia trecutului, 1983), extrem de bine primit de critică şi de publicul cititor, Cueto va publica romane: El tigre blanco (Tigrul alb, 1985), El vuelo de la ceniza (Zborul cenuşii, 1995), Grandes miradas (Priviri adânci, 2003, ecranizat de regizorul Francisco Lombardi, pelicula purtând titlul Mariposa negra / Fluturele negru, recompensată cu numeroase premii internaționale), proză scurtă: Amores de invierno (Iubiri de iarnă, 1994), Palido cielo (Cer palid, 1998) şi eseistică (cel mai recent volum de acest gen, apărut în anul 2009, fiind dedicat scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti), impunându-se ca punct esențial de referință pentru literatura latino-americană contemporană. În anul 2005 primeşte prestigiosul premiu literar Herralde pentru romanul La hora azul (Ora albastră, tradus în limba română şi apărut la Editura Humanitas Fiction în anul 2010), după ce, în 2000, îi fusese decernat Premiul Anna Seghers. Actualmente ține cursuri de literatură la Pontificia Universidad Católica del Perú.
Prezentare şi traducere de Rodica Grigore