Sebastian Reichmann se întoarce.

Sebastian Reichmann se întoarce. Cunoscut cititorilor de poezie încă din 1969, când a debutat cu volumul Geraldine, Sebastian Reichmann a mai publicat o carte de poeme, Acceptarea inițială, în România, după care a părăsit țara lui Ceauşescu sau, dacă preferați, a lui Papură Vodă. Din 1973 trăieşte la Paris, dar, după schimbarea de regim din 1989, se reîntoarce frecvent, reîncepând să scrie în limba română, după ce devenise poet de expresie franceză. Face parte din grupul de prieteni apropiați ai lui Gellu Naum, scriind el însuşi o poezie cu nuanțe suprarealistste. Deşi a mai publicat cărți în țara sa de origine, din 1990 încoace, anul acesta pare a fi cel în care Sebastian Reichmann se fixează din nou în poezia românească, prin apariția unui cuprinzător volum-antologie din creația sa, Perioada translucidă. Poeme 1965-2012, apărut la Editura Paralela 45, cu o prefață evocatoare a lui Ion Bogdan Lefter. Antologia cuprinde poeme din volumele Geraldine (1969), Acceptarea inițială (1971), Umbletul şopârlei (1992), Mocheta lui Klimt (2008), precum şi noile Tavane franțuzeşti extensibile, din care câteva au apărut în Viața Românească, nr. 1-2 pe 2012, plus o Addenda. Poeme franceze, care cuprinde: Un complot mistic (1988/1999), Audiență captivă (1988/1999), Podul Charles al Apocalipsei (2000/2003). Tot anul acesta, Sebastian Reichmann a publicat la Editura Vinea volumul în franceză le livre-varappe, pentru a-şi afirma dubla apartenență, la poezia română, dar şi la cea franceză, zonă în care, de altfel, i-a mai apărut şi în Franța, recent, volumul La Moquette de Klimt, cu subtitlul Poèmes traduits du roumain, în colecția Poésie Non Lieu, cu o prefață de poetul ceh Petr Král. Ceea ce se observă încă de la prima lectură a textelor lui Sebastain Reichmann este nonconformismul său funciar, refuzul poeziei care conservă legătura cu un trecut literar străin. Dedat experimentului, Reichmann a şi scris, de altfel, un volum de poeme în proză în colaborare cu Dan Stanciu, carte intitulată Dimensiunea „Umbrella”, apărută în 2009 la Editura Art. Debutând în suplimentul Povestea vorbei al revistei Ramuri, dirijat de M. R. Paraschivescu, Sebastian Reichmann şi-a demonstrat de la primele texte natura nesupusă normelor, nu doar ale poeziei cerute de partid, în anii aceia, ci a oricăror norme constrângătoare ale libertății poetului. Iată-l scriind cu maximă dezinvoltură, în Geraldine: „Trebuie să uit tot înaintea cuvintelor”, o profesiune de credință timpurie, care nu a fost dezmințită niciodată. Şi iată-l pe Sebastian Reichmann cel de azi, în Tavane franțuzeşti extensible: „Ce se întâmplă cu mine are urmări la toate etajele” şi „în clipa asta /ridică spre cer/resturile cizelate ale mustăților// în clipa asta când gleznele îi/ sunt încă tăiate de somn.” Este evident în toate aceste texte un refuz al sentinței care ucide adesea poezia, o propensiune spre eliberarea cuvintelor de sensurile lor comode, parazitare, o întâlnire a lor unele cu altele într-o formă nouă, nu neapărat „înțeleaptă”. Membru al unei liste de altădată, care-i cuprindea şi pe Virgil Mazilescu şi Vintilă Ivănceanu, Sebastian Reichmann şi-a păstrat vie dorința de a evada din poezia năclăită în înțelesuri care nu-l interesează şi nu o interesează, dorința de a se elibera, precum suprarealiştii, cărora, într-un fel, le este afin, prin Gellu Naum, marele său prieten dispărut, dorința de a da curs unor noi înțelesuri, şocante şi sceptic-aleatorii. În aparență, o poezie a faptului divers, a sfidării „frumosului poetic” consacrat, poezia lui Sebastian Reichmann caută alte căi, decât cele bătute, spre ceea ce este dincolo de cuvinte.