Trei recenzii

Mihai Dinu, Cronosophia. La editura Spandugino a apărut o ediție aniversară, la împlinirea a 70 de ani ai autorului, a unuia dintre cele mai interesante volume ale lui Mihai Dinu: Cronosophia. „Personalitate inconfundabilă a culturii româneşti”, cum îl numeşte, în prefață, Solomon Marcus, Mihai Dinu, cu dublă formație de inginer şi om de litere, s-a distins prin tratarea a numeroa-se şi variate teme din literatură, ştiința comunicării, tehnica versificației, dar şi din filosofie.
Subiectul Cronosophiei este fascinant şi dificil: timpul. Autorul combină cu eleganță stilistică şi ingeniozitate argumente din fizică, demonstrații matematice, însoțindu-le cu relații de calcul şi grafice, uneori paradoxale, dar şi, inevitabil, expuneri legate de biologie şi psihologie pentru că durata e măsurabilă prin intermediul subiecților vii. Nu e vorba de o „istorie” a timpului pe urmele lui Haw-king ci, am spune, de o „geografie” a temei, de o hartă a timpului întinsă peste toate domeniile ştiințelor exacte şi disciplinelor umanistice.
Fiecare dintre abordări este însoțită de citate semnificative din opera unor poeți care au într-o uimitoare măsură intuiții excepționale în privința naturii timpului şi a relației ființei cu timpul. Îi întîlnim între autorii citați pe Eminescu, Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Daniel Turcea etc.. Dintre aceste observații, prin care creatorii lirici se raportează la timp, şi dintre care unele deschid fiecare dintre capitolele cărții, atrage atenția în special cea a lui Nichita Stănescu: „Timpul e numele ritual dat distanțelor”. Mihai Dinu elaborează un „model discret al timpului interior” şi discută asupra „tendințelor timpului subiectiv”. Autorul ajunge la calculul unei „vîrste subiective medii” care duce la o concluzie dificil de anticipat: „un individ care trăieşte cu totul 80 de ani îşi consumă 90% din trăirile semnificative pînă la vîrsta de numai patru ani, iar la împlinirea a 10 ani vîrsta sa subiectivă atinge 97% din longevitatea totală”.
Eseistul se referă la ideea de repetiție benefică, tautologie agreabilă şi ajunge pe teritoriul – cunoscut şi des tratat de el – al prozodiei în capitolul „Timpul şi rostirea poetică”.
Precum era previzibil, volumul se încheie cu supremul paradox temporal: eternitatea. Problema nemuririi duce definiția „percutantă”, după cum o caracterizează Mihai Dinu, a lui Dumitru Stăniloaie: timpul este distanța dintre om şi Dumnezeu.
Cartea lui Mihai Dinu este un breviar complet al problemei timpului dar şi al abordărilor lui prin diferite ştiințe, prin filosofie, teologie şi prin artă. Să observăm, la aniversarea a 70 de ani a lui Mihai Dinu, că pentru el timpul a curs mereu rodnic şi benefic pentru cititorii săi.

Capăt de Linie se intitulează cel mai recent volum al lui Leon-Iosif Grapini (Editura Eikon). Prozatorul din Cluj a redescoperit şi valorificat cu competență un lucru lesne de observat: există situații, personaje, replici în literatură care depăşesc cu mult ca potențial opera care le-a creat. Instinctiv, au observat asta şi Alexandre Dumas, şi alții care şi-au extins biografia personajelor, prea vitale pentru a încăpea într-un singur text. O încercare de pionierat a făcut în acest sens Paul Georgescu.
Leon-Iosif Grapini a făcut mai mult decît alți autori care au resuscitat personaje din propriile scrieri sau ale altora: mai răbdător, mai aplicat (ardelean), mai entuziast (italian, după nume), el a valorificat profund, în povestiri migălite şi construcții bine închegate, imensa potențialitate a unor personaje „nedrept” închise în textele unor scriitori români. Şi nu personaje din partea superioară a afişului, ci caractere aparent mărunte: „proştii” lui Rebreanu, cumetrele dintr-o povestire a lui Preda („Amiaza de vară”), şeful de gară şi acarul de la Groşan (continuarea la „Trenul de noapte” dă titlul volumului), personajul abulic din „Douăsprezece mii de capete de vite” de Mircea Eliade, chiar calul Bator din povestirea omonimă, urmare la Fefeleaga lui Agârbiceau, şi mulți alții. Sînt în total zece povestiri fiecare cu finalul ei neaşteptat şi, putem bănui, provizoriu. Căci, nu-i aşa, dacă nu s-a încheiat în opera inițială, traseul personajelor poate continua şi după înscrierea lor în opera lui Leon-Iosif Grapini, ingeniosul lor vivificator.
Volumul de față nu este doar literatură postmodernă, el este, implicit, şi o carte de istorie şi critică literară.

Noi poeme simple de Adrian Costache. Profesorul Adrian Costache, titular al rubricii de educație a revistei Luceafărul de dimineață, se exprimă adesea cu competența pe care o dă privirea din interior asupra problemelor învățămîntului preuniversitar şi, în chip romanțat, dă formă literară opiniilor sale în romane pentru adolescenți şi nu numai precum Trilogia de la Sfîntul Sava. Dar, pe de altă parte şi nu în ultimul rînd, Adrian Costache este şi poet. Volumul său recent Noi poeme simple (Editura Tracus Arte) este o colecție de versuri de tip raționalist, apoftegmatic, o serie de meditații aforistice în care cugetarea, în forma sensibilă a liricii, se luptă cu metafora şi iese adesea învingătoare. Conştiința poetului este una postmodernă şi care se dezvăluie explicit ca atare: „Se ştie că ceea ce era poezie s-a scris… / Doar artefacte-n jur, doar texte, / Şi ce citeşti chiar tu acum nu e decît/ un text, o mască,/ un spectacol”. Simplitatea invocată a poemelor lui Adrian Costache este cea formală, expresia este programatic lapidară pentru a cuprinde o multitudine de sensuri în numărul minim de cuvinte. Meditația este în general de un scepticism calm, superior. Eul liric îşi afişează neimplicarea fie şi prin reprezentarea „orientală” a imaginii nude care îşi conține fabula, narată voit la persoana a doua, mai puțin implicată, ca într-un haiku extins… (însă foarte puțin): „Să vezi o pasăre care bea apă, / O pasăre pur şi simplu/ Care bea apă…/ Şi apoi să fii deodată însetat de zborul ei,/ Iar arşița setei să crească în / Tine/ Cu pene zburătăcite…” Tentația grandilocvenței (arşița setei să crească în tine) E rapid reprimată şi poetul îşi „ia seama” mai de fiecare dată şi se retrage în postura aulică a magistrului ce nu poate luneca în sentimentalism. Aceste porniri urmate de retrageri şi aforistica vulnerată de cedări în fața liricului secret al realității au un efect benefic, convingător asupra lectorului şi certifică în ochii lui calitatea de poet a autorului. Adrian Costache este un călinescian care oscilează între „lauda lucrurilor” şi o funciară şi elegantă mizantropie.