Triada lui Ion Cocora.

Triada lui Ion Cocora. Există în literatura noastră postbelică un grup foarte valoros de poeți care au debutat fie la finele anilor ’60, fie la începutul deceniului opt; un grup cu care critica a avut serioase dificultăți de încadrare, fiindcă el nu respecta pe de-a-ntregul nici canoanele generației ’60, aproape consacrată la vremea respectivă, dar n-avea nici o „diferență specifică” extrem de clară. Pe unii dintre ei (Nicolae Prelipceanu, Virgil Mazilescu, Adrian Popescu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Daniel Turcea, Şerban Foarță) N. Manolescu îi trece la şaizecişti, în vreme ce, de pildă, alături de mulți alții (Dinu Flămând, Ion Mircea etc.), Laurențiu Ulici îi consideră o „promoție” de sine stătătoare, „promoția ’70”.
În această postură oarecum ingrată se află şi Ion Cocora. Marin Mincu, judecând după volumul de debut al poetului (Palimpsest, 1969), îl situează în al doilea val şaizecist, deşi, din punctul meu de vedere, el se încadrează mai degrabă în sfera conceptului lui Ulici. Dar la Ion Cocora e şi o situație mai specială: ani la rând, începând din 1983 şi până mai deunăzi, poetul a cedat întâietatea cronicarului de teatru; „inventatorul de numere” din 1976 a fost înlocuit cu un sagace „privitor ca la teatru”.
De aceea m-am apropiat cu mare curiozitate de relativ recentul său volum de poezii, Într-o elegie cu obloanele trase (Editura Palimpsest, 2011): îşi va lua sau nu poetul o – cum să-i zic? –„revanşă” în fața criticului dramatic? La sfârşitul lecturii, certific: şi-a luat-o! De ce?
Nu mulți poeți din literatura românească de azi ştiu să stăpânească atât de tulburător relația, raportul eros-thanatos, precum Ion Cocora. Aceasta este, de fapt, şi una dintre temele majore ale cărții. Erosul e unul de crepuscul, femeile sunt „năluci de schelete” (Femeile pe care le-am iubit), frumusețea din corpul iubitei urlă până „produce amețeală” (Urlă), iar singura scăpare în fața sfârşitului pare a fi ascunderea în trupul feminin, ca în acest splendid poem: „Primeşte-mă în trupul tău tânăr/ să nu mă găsească moartea când va veni// fii scândura mea pururi/ pentru pat şi sicriu// nu mă înnebuni atâta/ cu abstracțiunile tale perverse// prea te dedai cu viclenie/ la viciile şi decadența vieții// îmi presari naftalină pe poeme/ şi le aşezi cu grijă în dulap// cine ştie zici vor veni vremuri/ când va fi nevoie de ele” (Primeşte-mă în trupul tău tânăr).
După cum se poate observa şi în ultimele patru versuri ale poemului citat mai sus, se insinuează treptat şi un alt motiv de căpătâi al volumului: ce rol, ce importanță au scrisul, poezia în proximitatea morții, când însăşi facerea literaturii e, ca în poemul de final al cărții, o boală? Pentru cineva care n-a ştiut să mângâie „decât şoldul femeii şi cotorul cărților”, nu există soluții universale la această întrebare, deoarece „Dumnezeu e o realitate personală a poetului/ lăsați-l să se descurce singur să-şi negocieze el însuşi/ rația minimă de iluzii pentru paranoia de fiecare zi” (O realitate personală).
Triada scris-eros-moarte este semnul distinctiv sub care Ion Cocora şi-a alcătuit această carte de excepție.