Pierre Bourdieu şi industria artei.

Pierre Bourdieu şi industria artei. Fireşte că şi Arta (eu aş scrie-o cu majusculă!) are nişte norme conform cărora se naşte, trăieşte, se înmulțeşte şi, sperăm să nu!..., moare. Redevenind serioşi, putem să conchidem că Regulile artei, de Pierre Bourdieu (Editura Art, în traducerea Laurei Albulescu şi a lui Bogdan Ghiu) este, de fapt, mult mai mult decât o carte de viață dulce. Este – mai ales, pe vremurile astea oropsitocratice! – un manual de practică. Oare cum poate supraviețui lumea, dacă nu printr-o corectă mercantilizare a produselor ei culturale?(sic!). Aşa încât, cartea lui Bourdieu pare a fi un proiect al ştiinței practice privind operele. Şi, dacă tot fu vorba de operă, e bine să menționăm şi ce a scris Le Nouvel Observateur (păstrând, bineînțeles, câteva rezerve de doctrină!): Operă majoră, deschizătoare de drumuri, Regulile artei va stimula dezbaterile teoretice ani buni de acum încolo. Precum şi ceea ce a spus Arthur C. Danto: O lucrare colosal de interesantă, pe alocuri subjugată, scrisă cu o claritate nu tocmai des întâlnită şi cu o autoritate irascibilă, perfect acoperită însă de perspicacitatea şi erudiția lui Bourdieu. Cartea are un cert conținut polemic, dacă nu cumva chiar un pic scandalizant. Aşa cum se ştie, dintotdeauna, oamenii s-au bucurat de Artă, dar nu întotdeauna au şi reflectat corect asupra ei. Ca, de pildă, în cazul Moderniştilor, atât de iubitori de Artă, încât un Marcel Proust încununează celebra teorie a autonomiei esteticului prin binecunoscutul său articol În contra lui Saint-Beuve. Acesta, adică Saint-Beuve, instituise ca normă de interpretare biografismul, susținând că viața bate opera, aceasta din urmă fiind influențată radical de biografia autorului. Proust întoarce demonstrația în folosul teoriei sale şi îşi pune problema taman invers: dar dacă însăşi creația reconfigurează viața personală a unui autor? Sigur, nu mereu se potriveşte retorsiunea lui Proust, dar, în fine!... ne vine în minte, de pildă, Radu Tudoran, autorul faimosului roman Toate pânzele sus!, în care povesteşte călătoriile aventuroase ale unui personaj pe goeleta Speranța, pe toate oceanele şi mările lumii, carte ce a fost scrisă însă în plină perioadă comunistă încărcată de interdicții, în 1954, la casa lui de vacanță de la Snagov, unde scriitorul avea şi o bărcuță cu pânze! Atunci, aşa cum se întâmplă des în istoria şi, mai ales, teoria literară, Pierre Bourdieu vine şi, la rândul său, îl întoarce şi el pe Proust, cu care dă de pământ de nu se vede. Este, astfel, primul sociolog care atestă că un text literar nu generează doar lectură estetică pentru publicul avizat (filologi, critici, cititori pasionați sau editori!), ci şi alte tipuri de lecturi: istorică pentru istorici, psihanalitică pentru psihanalişti, filozofică pentru filozofi, sociologică pentru sociologi ş.a.m.d. Trecând prin analize de caz aplicate temeinic şi cu mare pricepere (studiul liniilor de putere din Educația sentimentală, romanul lui Flaubert este magistral susținut de argumente uimitoare sau cercetarea sociologică în detaliu asupra Boemei pariziene de pe vremea lui Charles Baudelaire şi Gustave Flau-bert, care aproape că face toți banii!), Bourdieu consideră că Arta nu este un produs eteric şi volatil, fără consistență, pur şi plutind într-o permanentă prezumție de inocență, precum sunt înclinați, de secole, să o considere criticii. Din contră, ea este un produs social, rezultat de foarte multe ori din interferențele şi tensiunile economice şi politice. Or, susține autorul: educația sentimentală a lui Frédéric constă în descoperirea progresivă a incompatibilității dintre cele două câmpuri: arta şi banii, iubirea pură şi amorul mercenar. Cum, la fel, Boema vremii este obligată să renunțe la famelica artă pentru artă, pentru a se dedica, în primul rând, subzistenței materiale, rezistenței biologice. Fără să mai insistăm, reținem că teorema fundamentală a cărții lui Pierre Bourdieu este următoarea: Arta a devenit un marketing complex, în care nu mai e frumos ceea ce o anume cutumă culturală impune a fi ca atare, ci e frumos doar ceea ce se vinde bine. Alt-fel spus, Arta a devenit o industrie. Toate bune şi frumoase, poate că sociologul francez are dreptate. Numai că unii dintre noi, cum am rămas nişte inconştienți şi nişte idealişti, suntem tare îngrijorați. Aşa că ne punem întrebarea, din poziția în care ne aflăm, stând într-o rână pe stănoaga istoriei: D’apoi, pe unde Dumnezeu va scoate dânsa – Arta în acest caz – cămaşa catharsis-ului?