Cronica literară
Bogdan Crețu

ROMANELE VIEȚII LUI RADU ALDULESCU. FASCICULUL 4

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008

Dintre prozatorii impuşi în anii ’90, Radu Aldulescu este cel care a reuşit să breveteze un stil întru totul autentic. Metoda sa este una veristă, care îl plasează în continuarea lui Céline; dar nu este vorba de o poetică explicită, care tinde să recupereze cât mai mult din naturalețea unui mediu, cu limbajul său specific, ci de o normalitate de nimic lezată. Proza lui Radu Aldulescu îți dă impresia că nu trişază, că nimic nu este fals. În Groapa lui Eugen Barbu era vorba de cu totul altceva, de un vizibil, strident chiar efort de stilizare, de poetizare, acolo naratorul se strofoca să împrumute stilul personajelor; la autorul Amantului colivăresei nu este sesizabilă nici o încordare de adecvare. Eroii săi sunt, fără excepție, nişte perdanți, locuitori ai unei lumi situate la marginea celei unanim acceptate. Lor nu le rămâne decât modesta speranță a unui trai deloc simandicos, în care să aibă parte, compensativ, de tot ce le-a lipsit mereu: siguranța unui adăpost şi a hranei. Sunt, de regulă, personaje care nu au mari pretenții de la soartă, care nu au vise exhaustive, care nu construiesc utopii de nuanță paradisiacă. Nu, ei ştiu foarte bine că viața nu le va acorda decât cel mult un răgaz, pentru a-i arunca mereu în miezul unei aspre realități. Trăind permanent la marginea societății, aceste personaje nu sunt totuşi schematizate, aşa cum se întâmplă de regulă atunci când cutare romancier se hotărăşte să viziteze un mediu ce-i este vizibil străin. Dimpotrivă, ceea ce atrage atenția este profunda lor umanitate.
Istoria eroilor unui ținut de verdeață şi răcoare, apărut în 1998 şi retipărit de curând la editura Cartea românească, este, probabil cel mai reuşit roman de până acum al lui Radu Aldulescu. Totul pare o poveste (o „istorie”, nu?) cât se poate de verosimilă a unor personaje obidite, care îşi au propriul cod şi propriile cutume. Ceea ce le este caracteristic e faptul că refuză să privească în perspectivă, mulțumindu-se cu prezentul, aşa precar cum se arată el mai mereu. Nu întâmplător, cartea debutează ex abrupto, ea fiind, aflăm pe parcurs, doar unul din „romanele vieții” protagonistului-narator, Relu Golea. E doar un episod, dintre atâtea altele similare, cuprinse în manuscrisele ce cântăresc peste 200 de kilograme. Acesta este firul roşu al cărții: singura ambiție, singura miză reală a vieții acestui năpăstuit este să-şi scrie, cu încăpățânare, „romanele vieții”; restul nici nu mai contează. O spune, de la bun început, chiar Relu, astfel încât înțelegem că detenta picarescă a intrigii nu este cât de puțin premeditată: pentru acest „lumpen scriitor”, singura poetică valabilă este să treacă pe hârtie, cât mai onest cu putință, ceea ce i-a fost dat să trăiască. Şi, har Domnului, de lipsă de inspirație nu se poate plânge... „Pe nesimțite, constată el, mă transformam într-un mecanism de debitat fraze împletindu-se cu imagini şi istorii nesfârşite tot aşa cum mai apoi aveam să mă transform într-un mecanism de vânturat cimentul şi nisipul pentru a-l turna în forme de tuburi de puț. Astfel se deşira scopul vieții mele pe kilometri de pagini scrise, într-un ritm tot mai susținut, care ştergea diferența dintre noapte şi zi”. Nu s-ar spune că e vorba de o vocație lucidă, care să se sprijine pe o concepție literară coerentă; Relu n-are nici un ambâț estetic: nu, el ştie sau mai precis simte că dacă transformă totul în text, realitatea se mai îmblânzeşte şi capătă, poate un sens. Nevoia sa este una terapeutică, nu e o simplă cochetărie, de aceea nici nu îl mai interesează că cea mai mare parte din manuscrise sunt ilizibile. Ele şi-au îndeplinit sarcina, au îmblânzit, adică, amarul unei existențe care nu are nici un privilegiu: „De trei luni mă îndepărtez fără urmă de regret de oraşul meu subteran şi probabil că nu mai am mult până mă voi rupe definitiv de molozul ăsta de fraze vânturate furibund, scuturându-mă în frigurile viciului meu solitar şi îmbăindu-mă din creştet până-n tălpi în dulcea demență a exacerbării eului prin uitare de sine. Am explorat şi am devastat toate limitele acestei forme decadente de autocompătimire. Am cotrobăit dărâmând şi reconstruind prin toate subteranele memoriei”.
De aceea, trama epică nu este controlată, nu mai ascultă de nici o logică, căci nu calculele naratologice imprimă ritmul povestirii, ci în primul rând pulsațiile de ordin psihic ale personajului; de ele nu doreşte acesta să se înstrăineze. De aceea, reproşurile care i s-au adus lui Radu Aldulescu, cum că ar lungi-o prea mult, păcătuind prin „incontinență narativă” (Dan C. Mihăilescu) nu îşi au justificare, întrucât excitația fluxului narativ nu ține de senzaționalul evenimentelor sau al faptelor pitoreşti, ci de tentativa marginalului de a-şi găsi un rost, de a răscumpăra condiția mizerabil(ist)ă pe care nu o poate relativiza altfel. Pentru că limanul, adevăratul „ținut de verdeață şi răcoare” doar prin scris poate fi găsit. Relu trăieşte ca un personaj al propriului roman, se raportează la viața sa cu o curiozitate de prozator şi atâta tot; astfel se explică nonşalanța sa, disponibilitatea de a accepta orice, predispoziția de a se abandona unui provizorat nefracturat. Studiindu-şi viața, cu o benignă curiozitate romanescă, eroul este el însuşi câştigat de exotismul sau de pitorescul ei.
Prin urmare, jucând totul pe aceasta carte (care ar îngloba, în varianta ei finală, „treizeci şi şase de cărți conținând fiecare între două sute cincizeci şi şase sute cincizeci de pagini”, în care s-ar întrezări „în toată amplitudinea ei acea istorie atotcuprinzătoare”), Relu Golea nu falsează, nu face uz de artificii, ci tentează să concureze complexitatea realului. Scrie, altfel spus, scrijelind în propria existență, cu sânge, cu sudoare, cu chin, cu mult chin, cu foame, durere, deznădejde şi ce o mai fi să fie. Prin urmare, te întrebi, peripețiile celor trei eroi sunt pură ficțiune sau ficțiunea se hrăneşte, abuziv, din viața acestora?
Nici nu mai contează, întrucât nu mai este nici o diferență între cele două registre. Există, oricum, o acceptare a destinului, ba chiar o linişte a celor care ştiu deja că prin mizeria lor îşi câştigă poate chiar mântuirea, căci, de bună seamă, „Dumnezeu îi încearcă tare de tot pe cei pe care-i iubeşte”. Prin urmare, Relu Golea, „părintele” Andrei Ilieş şi văru’ Laur, Viorel şi tatăl său, moş Victor, nimfomana Steluța şi Pepino, cele trei surori care îşi tot dispută un loc de veci sunt pioni ai unor aventuri prin nimic ieşite din comun, absolut plauzibile într-o lumea cum este cea din „romanele vieții”. Nimic mai firesc, aşadar, ca limbajul să fie unul pe măsura acestei realități. Nu numai personajele se slujesc de un vocabular specific mahalalei, ci şi naratorul, fiind unul dintre ele. Ce iese dintr-o astfel de metodă? O proză alertă, întru totul autentică, în care impresia de vulgaritate nu e de ordin stilistic, ci de viziune proprie cronotopului pe care romanul îl construieşte. Mai mult decât atât, nu personajele sunt de vină pentru ceea ce sunt, ci lumea care le-a modelat astfel. Iată o elocventă mostră de narațiune dezinhibată, nepreocupată de jonglerii stilistice sau alte strategii inutile: „Se uita cam cruciş la mine cu ochii ăia de porc sătul şi care stă să adoarmă. O zice că-l iau peste pula mea, da’ chiar nu-mi dă mâna să mă încurc cu el în felul ăsta, măcar că şi pentru mine o pune obrazu’ moşu’, da’ la un caz de ceva n-ar pune şi curu’. Doar nu-s fi-său’”. Of, pagina de pe monitor s-a cam înroşit, semn că programul de corectură nu recunoaşte un astfel de lexic. Păi de unde să-l ştie, când el nu e acceptat în limba literară? Ba, s-avem pardon, la Radu Aldulescu totul este absolut justificat: e logic ca un individ care trăieşte într-un astfel de mediu să vorbească în acest mod debutonat; nefiresc ar fi să poarte discuții elevate, academice, scrobite.
Ce se întâmplă în roman nu mai reprezintă decât elemente de factologie aleatorie. Nu derularea propriu-zisă a evenimentelor e importantă aici, ci tensiunea aranjării lor sub formă de narațiune. Pentru că, prin intermediul acestei narațiuni, Relu are impresia candidă că se poate mântui, că poate mântui întreaga lume, că o poate muta într-un „ținut de verdeață şi răcoare”. Adică acolo unde grijile de zi cu zi nu mai sunt atât de agasante. Astfel încât jefuirea moşului Victor (ucis de fiul homosexual), fuga cu banii, eşecul trecerii graniței, participarea la revoluția din decembrie, la Timişoara şi la Bucureşti, experiența paternității şi finalul în doi peri, care demonstrează că soarta lui Relu şi a celorlalți este aceeaşi, indiferent de schimbările care se petrec în România, nu au menirea de a închega un roman social, ci unul confesiv, cu evidentă alură autobiografică. Sunt simple eboşe ale unui destin picaresc, care se salvează autocontemplându-se în scris. Transformându-se, altfel spus, în „romanele vieții”, adevărata obsesie a personajului.
Fireşte, nu lipsesc din această odisee a salvării prin scris accentele sociale, politice etc. Să nu se înțeleagă că personajele ar fi simple fantoşe, prezențe schematice care bântuie o lume de carton. Dimpotrivă: ele sunt pline de viață, ascund energii rare, întru totul convingătoare. Nu întâmplător, revoluția este făcută de cei ca ei. Ei sunt cei care devin eroii noii lumi. Nu din curaj, ci mai curând din întâmplare. Pentru că lumea în care trăiesc îi condamnă la asta, iar ei sunt obişnuiți să primească senin ceea ce le este dat. Cel care îl înjură, primul, pe Ceauşescu este un bătrân cerşetor. În astfel de momente solemne, eroii se comportă firesc, nu devin ostaticii unei gravități calpe: „Tăceau. Țăcăneau din încărcătoare, armau şi ocheau. Şi pe urmă au tras! Futu-le morții-n gât de jeguri nemernice şi să le fie țărâna în ciorba copiilor şi părinților lor, pentru c-au tras în popor!” Poporul înseamnă, de fapt, această pătură din subsolurile societății, cerşetorii, vagabonzii, hoții; într-un cuvânt, cei care nu au ce pierde. Aceştia ajung eroi pentru că nu au de ales, pentru că se nimeresc într-o astfel de conjunctură şi pentru că nu sunt obişnuiți să se protejeze, să-şi calculeze gesturile. O spune chiar Relu, cu tăioasă luciditate: „ştiam prea bine ce se tot străduia Carol să ne explice, şi anume că tuturor le e frică, în afara unora ca noi ăştia de la masa asta, cu sânge-n pulă şi puşi pe nebunii, pe zbierat ce nu e voie şi pe spart vitrine, aşa că nouă şi altora asemenea nouă ne revenea misiunea să-i salvăm pe români şi să-i spălăm de ruşine în fața lumii întregi”. De a-i conduce, altfel spus, la lumină, în acel „ținut de verdeață şi răcoare”, adică spre libertate. Sunt pagini tensionate, cărora protagonistul le conferă febra înțelegerii, căci abia scriind pricepe el care a fost însemnătatea gestului lor necugetat.
Istoria eroilor unui ținut de verdeață şi răcoare reprezintă al patrulea fascicul din „romanele vieții” lui Radu Aldulescu, acest Céline de Dâmbovița. Cum ulterior a mai scris încă două, mă bucur să constat că au mai rămas 30. Să i le îngăduie Dumnezeu, spre binele literaturii române, căci aveam de a face cu unul dintre cele mai puternice şi autentice talente din ultimele decade.
BOGDAN CREȚU