Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
revista revistelor
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
ROMÂNIA LITERARĂ 35. Din 31 august 2012. N. Manolescu, în legătură cu „închisorile politice din România lui Dej”, despre ”omisiunea de denunț” (aplicat pe cazul Lena Constante, arestată fără nici o vină în 1946, apoi în 1950, ?i eliberată în 1961: „la originea întemnițării a stat un denunț calomnios, care a condus la o înscenare juridică monstruoasă”): „Foarte multe dintre deținutele cu care Lena a împărțit celulele de la închisoarea de la Miercurea Ciuc, mai ales dintre țărănci, dar nu numai, se aflau acolo pentru omisiune de denunț. În prima parte a anilor 50 au existat numeroase cazuri de fugari din fața noilor autorități comuniste, dezertori, aviatori para?utați în România de organizații occidentale în scopuri de spionaj, țărani care refuzaseră să se înscrie în colectivă, fo?ti politicieni sau ziari?ti de dreapta (Nichifor Crainic, Mircea Grigorescu), luptători refugiați în munți ?i alții. S-ar părea că frica nu le intrase încă în oase tuturor ?i, mai ales, oamenilor simpli de la țară, care îi hrăneau sau găzduiau pe fugari. Ion Ioanid ?i alții au avut parte de astfel de gesturi de omenie. Când Securitatea prindea de veste, îi aresta ?i-i arunca după gratii pe binevoitori. Nu s-a insistat destul pe asemenea dovezi de curaj din primii ani de comunism”… În altă pagină, la Lecturi critice, Ion Buza?i: „O nouă antologie de poezie carcerală românească” (selecție poeme ?i traducere de Paula Romanescu). Iar la Comentarii Critice, Marius Miheț: ”Comunismul light” (romanul „Strada” de Adrian Chivu). La Interviuri, Marcel Pop-Corni? (care în 1983 a cerut azil politic în SUA): „Transplantat în 1983 dintr-o cultură sceptică, brutalizată de comunism, într-o cultură a inflației de idei ?i credințe, am trecut ?i eu printr-o perioadă de adaptare culturală ?i spirituală… Întotdeauna am crezut că teoria critică are relevanță pedagogică”. Mai apoi, Însemnări de Livius Ciocârlie, Cronica ideilor de Sorin Lavric.
OBSERVATOR CULTURAL 639. Din 31 august. În 2012 vorbim de întoarcerea… bol?evismului în România! Cine mai e ca noi? Bedros Horasangian: În zilele unui august fierbinte care se termină cu ploi ?i cu revenirea lui Traian Băsescu în funcția prezidențială, o pancartă, agitată de demonstranții pro-Băsescu din fața sediului Guvernului României, purta următoarea inscripție: „Traiane scapă-ne de bol?evici!“… Am urmărit mai multe secvențe cu acest episod ca să fiu sigur că tot ce mi se oferă privirii este adevărat. ?i era… Povestea cu Traian Băsescu care îi stîrpe?te pe bol?evici – precum faimosul Agarici care îi vîna pe bolşevici – este o manipulare grosolană, inventată nu se ?tie de cine, dar care a prins… Bine că democrația a învins, s-a făcut dreptate – cum apăsat spunea o doamnă fostă multe, vorba regretatului poet şi prieten Florin Mugur: Bedros, zi orice, dar nu da nume! – ?i acum putem lupta fără alte opreli?ti împotriva bol?evicilor. Pînă să definim exact du?manul de clasă, rămînem însă cu multe nedumeriri. La editorial, directorul Carmen Mu?at: Cum ar fi putut să dispară din România spaima de autorități, cînd ascultarea telefoanelor, urmărirea şi fotografierea adversarilor politici a devenit regula? Cum se face că sînt foarte puțini cei care protestează împotriva acestor practici preluate din regimul comunist şi „adaptate“ la nevoile curente ale unui preşedinte care a pus interesele susținătorilor lui mai presus de voința exprimată prin vot de 7,4 milioane de cetățeni, deşi a fost ales, acum trei ani, doar cu 5,2 milioane de voturi? În România mileniului trei, independența instituțiilor, de care se face atîta caz, este doar o vorbă goală şi nu o realitate efectivă. Dar această pseudo-independență este invocată de politicieni corupți doar cu scopul de a-şi menține autoritatea şi influența, doar pentru a păstra controlul deplin al jocului puterii. Ceea ce s-a în-tîmplat în această „lungă vară fierbinte“ este aproape un caz de manual: o lecție despre cum să te menții la putere, deşi ai împotriva ta cea mai mare parte a populației, Guvernul şi Parlamentul. În alte pagini: ”Starea de rău” de Liviu Ornea, „Molfologia (!) Curții Constituționale” de ?erban Foarță, ”Pariuri în cercetarea comunismului” de Ovidiu Pecican. Plus „Către un Cioran in integrum” de Paul Cernat (la excelenta ediție îngrijită de Marin Diaconu: „Emil Cioran – Opere I-II, Volume. Publicistică. Manuscrise. Corespondență”, la Academia Română).
RAMURI 8 / 2012. Sub comunism, în România, „pe timp de pace”, potrivit statisticelor, ce aflăm din Paginile de jurnal ale lui Gh. Grigurcu? „Potrivit statisticilor, pierderile României în cel de-Al Doilea Război Mondial au depă?it 300.000 de morți: 147.000 pe frontul de răsărit, 167.000 pe cel de apus. Pe timp de pace, au avut de suferit, din motive politice, peste 2.000.000 de persoane: reținuți, anchetați, condamnați prin sentințe judecătore?ti, condamnați administrativ, internați în colonii de muncă sau în clinici psihiatrice, deportați. Dintre ace?tia au pierit în celule sau în lagăre de exterminare cam 300.000. Dacă a?a stau lucrurile, prin ce a fost pacea mai bună decât războiul? Să facem o socoteală. Pedepsele aplicate deținuților politici au variat între 3 ?i 25 de ani. Pentru simplificare, lăsăm deoparte condamnările la muncă silnică pe viață sau la moarte. Ele nu depă?esc cruzimea inchiziției spaniole, care, în trei secole de existență activă, a ucis 3.000-5.000 de eretici. Tot pentru simplificare, să zicem că media pedepselor a fost de 10 ani. Dacă înmulțim ace?ti ani cu cele două milioane de victime, obținem 20.000.000 de ani pentru totalul deținuților politici. Înfrico?ător. Cifră geologică. Vârsta glaciațiunilor, multiplicată cu opt sau, la scara evoluției umane, de patruzeci de ori mai mult decât paleoliticul, mezoliticul ?i neoliticul, împreună. Iar performanța aceasta halucinantă aparține judecătorilor militari. Grupul restrâns de activi?ti de partid care, în locul ?epcii ?i salopetei proletare, au ales să poarte caschete ?i uniforme cu însemne ?i stele sovietice pe epoleți” (Florin Constantin Pavlovici). În alte pagini, rubricile lui Gabriel Chifu, Gabriel Dimisianu, Adrian Popescu, N. Prelipceanu, Nichita Danilov, N. Oprea, Mircea Bârsilă. Plus „Vara Poeziei la Teatru”.
DACIA LITERARĂ 7-8 / 2012. „Clepsidra umbrelor” e dedicată „Mitropolitului ?i scriitorului Anania”. Ioana Diaconescu a preluat din Arhiva CNSAS dosarul de urmărire „din fragedă tinerețe a părintelui Bartolomeu Anania, de către organele de Securitate” („Văleanu” – numele de cod de obiectiv ce-i va fi dat în documentele emise de Securitate în timpul misiunii din SUA, din 1965): Iată cum sună, însă, în termenii organelor represive, atenta supraveghere a lui Bartolomeu Anania: „Pentru cunoaşterea prezentă a activității pe care o desfăşoară Valeriu Anania şi prevenirea unor eventuale acțiuni ostile din partea acestuia, în dosarul de urmărire informativă, se va avea în vedere clarificarea următoarelor aspecte: 1. Stabilirea concepțiilor sale politice, atitudinea față de țară şi realizările obținute în perioada absenței sale. Cum justifică poziția avută în exterior şi cum interpretează măsura care s-a luat asupra sa. 2. Obținerea de date cu privire la legăturile pe care le realizează cu elemente foste legionare, scopul şi măsura acestor legături, discuțiile pe care le poartă, eventuale relații pe care le are cu elemente ostile din emigrație. 3. Atitudinea obiectivului față de unele măsuri luate de partidul şi statul nostru pe plan intern şi cu ocazia unor evenimente importante ce vor avea loc în țară şi străinătate. 4. Cunoscîndu-se preocupările scriitoriceşti ale lui „Văleanu” vom acționa pentru cunoaşterea din timp a intențiilor sale pe această linie în scopul prevenirii editării sau difuzării unor manuscrise cu conținut necorespunzător”. Apropo de Securitate, în alte pagini: Vasile Iancu – Documente ale „Poliției gândirii” comentate de Luca Pițu (legate de „Grupul de la Ia?i”; documente „recuperate din arhiva CNSAS ?i comentate în variate registre”). La Dialoguri, Basarab Nicolescu: „Mihai ?ora – un dialog neîntrerupt…”. Apoi, despre „Valea Vinului” – N. Turtureanu.
ARGE? 8 / 2012. A revenit Ileana Mălăncioiu la publicistică de atitudine, titlu: ”Tehnica loviturii de teatru”, articolul său începe cu un rezumat al evenimentelor care au dat România peste cap în acest an (inclusiv istoria noastră literară ar trebui să le țină minte): Când l-am auzit pe fostul viitor preşedinte spunând: „Un fleac, i-am ciuruit!”, fără să vreau, m-am gândit că, după ciuruirea prin care au început şi cea prin care s-au încheiat evenimentele din decembrie, această expresie trebuia evitată cu orice preț. Pentru că ar putea să fie de rău augur. Mai târziu, când oamenii ieşiți în stradă pe un ger de minus 16-17 grade strigau Jos Băsescu, sau Ieşi afară, ființă extraordinară, domnul preşedinte a trebuit să stea o vreme ascuns la Cotroceni ca mortul în păpuşoi. În cele din urmă, pentru a calma spiritele, a renunțat la al cincilea guvern Boc şi l-a desemnat ca premier pe şeful spionilor, care n-a rezistat decît două – trei luni. În disperare de cauză, s-a făcut că renunță la rolul de preşedinte jucător – în favoarea celui de arbitru – şi acceptă rezultatul votului de la Moțiunea de Cenzură. De fapt, urmărea să dea o nouă lovitură, mizând pe faptul că atunci când Crin Antonescu va vedea că Victor Ponta şi-a atins visul de a ajunge prim ministru, iar el s-a ales cu vrabia de pe gard, USL se va destrăma. Din păcate pentru domnia sa, sfaturile consilierului Funeriu de a stârni conflictul prin cuvântul dottore s-a dovedit a fi funest. Fiindcă a declanşat aşa-zisa lovitură de stat şi a făcut ca domnul Băsescu, în loc să-şi petreacă vacanța la mare şi să doarmă liniştit în patul lui Ceauşescu din Vila de la Neptun, a fost nevoit să intre din nou în campanie şi să alerge după voturi pe o caniculă greu de suportat. Încercând să mai dea o lovitură de imagine, i-a venit ideea nefericită de a plagia torța olimpică – tocmai când aceasta era în drum către Londra – şi de a minți populația că dumnealui ar purta în mână flacăra democrației. Abia când a văzut că nu are nicio şansă reală de a convinge pe cineva, a cerut boicotarea competiției, sperând că ar putea fi declarat campion prin neprezentare… Mai departe, vă invit să o citiți pe Ileana Mălăncioiu în Arge?! În alte pagini, N. Oprea – „Marin Preda – 90. Corecțiuni ?i întregiri istorico-literare” (N. Oprea publică ?i o proză a lui Marin Preda necuprinsă în cărțile sale, publicată într-un ziar, în 1942). Dialoguri cu Cezar Ivănescu.
TRIBUNA 238. 1-15 august 2012. 100 de ani de la na?terea lui N. Steinhardt. Virgil Nemoianu, întrebat: „N. Steinhardt s-a aflat sub supravegherea Securității. V-a vorbit despre acest fapt?”, răspunde: – Nu, eu nu-mi prea dădeam seama că e mereu sub observația Securității. Lucrurile stăteau pe atunci a?a. Noi socoteam că ne aflăm cu toții sub o neîncetată supraveghere. Că unii erau priviți mai atent, alții mai neglijent, nu conta prea mult. Cum să nu fie supravegheat un fost pu?căria?? Ar fi fost anormal să stea lucrurile altminteri! Se constituiau spații de tăcere, se ocoleau teme, se evitau formulări prea drastice, dar fiecare îl înțelegea pe celălalt, tacit, implicit, se făcea câte o aluzie. Era acesta un protocol al comunicării, sau să-i zic, un joc savant ?i subtil. Ba chiar Nicu era mai slobod la gură decât mulți alții. Mi-a spus o dată (sau poate de mai multe ori): „ei mă consideră un scrântit întru Domnul, a?a că îmi trec multe cu vederea”. În alte pagini, „?erban Foarță – 70 de ani. Jurnal de vernisaj cu ?erban ?i mulți ?erbani”, de Ion Bogdan Lefter, urmat de un poem al lui ?erban Foarță în… esperanto, care începe a?a: Pen’că n-am cuvinte la-ndemână / pentru-o mulțumire în română, / iată o arietă pentru canto, / la căderea serii,-n (v)esperanto: / Papillonage / Mariposa / petaluda / papaotl / and so forth, / all three closed, / closed in a bottle / in a bottle without horse… Mai încolo, un text insolit semnat de T.S. Eliot intitulat: ”A-l critica pe critic” (despre tipuri de critici literari).
ATENEU 7-8 / 2012. Un alt aspect legat de comunism ?i de scriitori. Vasile Spiridon ne aminte?te că jurnalele scriitorilor care au trăit ?i publicat în perioada comunistă au fost mistificate ?i că, sub comunism, cultura a fost, practic, prima… etatizată: Importanta carte Adevăr ?i mistificare în jurnale ?i memorii apărute după 1989 ne ajută să percepem mai bine o perioadă discutabilă din viața noastră culturală, care nu s-a bucurat încă de o descriere obiectivă ?i totalizantă. Sunt sigur că Ana Selejan, înarmată cu seriozitatea ?i acribia ce o caracterizează, î?i va continua investigația pe acest segment sinistru de timp, când etatizarea culturii a devansat-o pe aceea a industriei ?i a agriculturii… Redutabila specialistă a literaturii noastre din timpul totalitarismului caută să vadă în ce măsură propensiunea memorialistică ?i diaristică – bazată pe o presupusă sinceritate ?i pe o certă doză de subiectivitate – a celor zece scriitori ale?i spre analiză, înseamnă ?i o asumare a culpabilității, a responsabilității, a triumfului sau a derivei individuale… Astfel, sunt arătate cu degetul (cei incriminați vor spune, poate, că nu e frumos să se arate cu degetul) toate corespunderile ?i nonconcordanțele, toate omisiunile voite, cosmetizările morale ?i mistificările pe care cele două realități – sociale ?i individuale – le presupun. În altă pagină, Constantin Călin publică două articole scrise de Arghezi ?i Sadoveanu în 1938 cu ocazia celei de-a 45-a aniversări a Regelui Carol II: articolul lui Tudor Arghezi e intitulat „De ziua Lui…“; cel al lui Sadoveanu, „Zi de sărbătoare“ – ?i trage o concluzie binevoitoare, neobi?nuită: Iată deci că elogiile se pot apropia de portret, meditație ?i rugăciune. Nici o formulare din cele două articole nu e stridentă ?i nu provoacă bunul-simț. Sentimentul de respect sau de admirație nu cople?e?te, nu tulbură demnitatea celui care scrie. A lăuda conducătorul ca ?i cum l-ai privi în ochi nu e un fapt penibil, dacă păstrezi măsura ?i găse?ti „cuvîntul potrivit“!
OBSERVATOR CULTURAL 639. Din 31 august. În 2012 vorbim de întoarcerea… bol?evismului în România! Cine mai e ca noi? Bedros Horasangian: În zilele unui august fierbinte care se termină cu ploi ?i cu revenirea lui Traian Băsescu în funcția prezidențială, o pancartă, agitată de demonstranții pro-Băsescu din fața sediului Guvernului României, purta următoarea inscripție: „Traiane scapă-ne de bol?evici!“… Am urmărit mai multe secvențe cu acest episod ca să fiu sigur că tot ce mi se oferă privirii este adevărat. ?i era… Povestea cu Traian Băsescu care îi stîrpe?te pe bol?evici – precum faimosul Agarici care îi vîna pe bolşevici – este o manipulare grosolană, inventată nu se ?tie de cine, dar care a prins… Bine că democrația a învins, s-a făcut dreptate – cum apăsat spunea o doamnă fostă multe, vorba regretatului poet şi prieten Florin Mugur: Bedros, zi orice, dar nu da nume! – ?i acum putem lupta fără alte opreli?ti împotriva bol?evicilor. Pînă să definim exact du?manul de clasă, rămînem însă cu multe nedumeriri. La editorial, directorul Carmen Mu?at: Cum ar fi putut să dispară din România spaima de autorități, cînd ascultarea telefoanelor, urmărirea şi fotografierea adversarilor politici a devenit regula? Cum se face că sînt foarte puțini cei care protestează împotriva acestor practici preluate din regimul comunist şi „adaptate“ la nevoile curente ale unui preşedinte care a pus interesele susținătorilor lui mai presus de voința exprimată prin vot de 7,4 milioane de cetățeni, deşi a fost ales, acum trei ani, doar cu 5,2 milioane de voturi? În România mileniului trei, independența instituțiilor, de care se face atîta caz, este doar o vorbă goală şi nu o realitate efectivă. Dar această pseudo-independență este invocată de politicieni corupți doar cu scopul de a-şi menține autoritatea şi influența, doar pentru a păstra controlul deplin al jocului puterii. Ceea ce s-a în-tîmplat în această „lungă vară fierbinte“ este aproape un caz de manual: o lecție despre cum să te menții la putere, deşi ai împotriva ta cea mai mare parte a populației, Guvernul şi Parlamentul. În alte pagini: ”Starea de rău” de Liviu Ornea, „Molfologia (!) Curții Constituționale” de ?erban Foarță, ”Pariuri în cercetarea comunismului” de Ovidiu Pecican. Plus „Către un Cioran in integrum” de Paul Cernat (la excelenta ediție îngrijită de Marin Diaconu: „Emil Cioran – Opere I-II, Volume. Publicistică. Manuscrise. Corespondență”, la Academia Română).
RAMURI 8 / 2012. Sub comunism, în România, „pe timp de pace”, potrivit statisticelor, ce aflăm din Paginile de jurnal ale lui Gh. Grigurcu? „Potrivit statisticilor, pierderile României în cel de-Al Doilea Război Mondial au depă?it 300.000 de morți: 147.000 pe frontul de răsărit, 167.000 pe cel de apus. Pe timp de pace, au avut de suferit, din motive politice, peste 2.000.000 de persoane: reținuți, anchetați, condamnați prin sentințe judecătore?ti, condamnați administrativ, internați în colonii de muncă sau în clinici psihiatrice, deportați. Dintre ace?tia au pierit în celule sau în lagăre de exterminare cam 300.000. Dacă a?a stau lucrurile, prin ce a fost pacea mai bună decât războiul? Să facem o socoteală. Pedepsele aplicate deținuților politici au variat între 3 ?i 25 de ani. Pentru simplificare, lăsăm deoparte condamnările la muncă silnică pe viață sau la moarte. Ele nu depă?esc cruzimea inchiziției spaniole, care, în trei secole de existență activă, a ucis 3.000-5.000 de eretici. Tot pentru simplificare, să zicem că media pedepselor a fost de 10 ani. Dacă înmulțim ace?ti ani cu cele două milioane de victime, obținem 20.000.000 de ani pentru totalul deținuților politici. Înfrico?ător. Cifră geologică. Vârsta glaciațiunilor, multiplicată cu opt sau, la scara evoluției umane, de patruzeci de ori mai mult decât paleoliticul, mezoliticul ?i neoliticul, împreună. Iar performanța aceasta halucinantă aparține judecătorilor militari. Grupul restrâns de activi?ti de partid care, în locul ?epcii ?i salopetei proletare, au ales să poarte caschete ?i uniforme cu însemne ?i stele sovietice pe epoleți” (Florin Constantin Pavlovici). În alte pagini, rubricile lui Gabriel Chifu, Gabriel Dimisianu, Adrian Popescu, N. Prelipceanu, Nichita Danilov, N. Oprea, Mircea Bârsilă. Plus „Vara Poeziei la Teatru”.
DACIA LITERARĂ 7-8 / 2012. „Clepsidra umbrelor” e dedicată „Mitropolitului ?i scriitorului Anania”. Ioana Diaconescu a preluat din Arhiva CNSAS dosarul de urmărire „din fragedă tinerețe a părintelui Bartolomeu Anania, de către organele de Securitate” („Văleanu” – numele de cod de obiectiv ce-i va fi dat în documentele emise de Securitate în timpul misiunii din SUA, din 1965): Iată cum sună, însă, în termenii organelor represive, atenta supraveghere a lui Bartolomeu Anania: „Pentru cunoaşterea prezentă a activității pe care o desfăşoară Valeriu Anania şi prevenirea unor eventuale acțiuni ostile din partea acestuia, în dosarul de urmărire informativă, se va avea în vedere clarificarea următoarelor aspecte: 1. Stabilirea concepțiilor sale politice, atitudinea față de țară şi realizările obținute în perioada absenței sale. Cum justifică poziția avută în exterior şi cum interpretează măsura care s-a luat asupra sa. 2. Obținerea de date cu privire la legăturile pe care le realizează cu elemente foste legionare, scopul şi măsura acestor legături, discuțiile pe care le poartă, eventuale relații pe care le are cu elemente ostile din emigrație. 3. Atitudinea obiectivului față de unele măsuri luate de partidul şi statul nostru pe plan intern şi cu ocazia unor evenimente importante ce vor avea loc în țară şi străinătate. 4. Cunoscîndu-se preocupările scriitoriceşti ale lui „Văleanu” vom acționa pentru cunoaşterea din timp a intențiilor sale pe această linie în scopul prevenirii editării sau difuzării unor manuscrise cu conținut necorespunzător”. Apropo de Securitate, în alte pagini: Vasile Iancu – Documente ale „Poliției gândirii” comentate de Luca Pițu (legate de „Grupul de la Ia?i”; documente „recuperate din arhiva CNSAS ?i comentate în variate registre”). La Dialoguri, Basarab Nicolescu: „Mihai ?ora – un dialog neîntrerupt…”. Apoi, despre „Valea Vinului” – N. Turtureanu.
ARGE? 8 / 2012. A revenit Ileana Mălăncioiu la publicistică de atitudine, titlu: ”Tehnica loviturii de teatru”, articolul său începe cu un rezumat al evenimentelor care au dat România peste cap în acest an (inclusiv istoria noastră literară ar trebui să le țină minte): Când l-am auzit pe fostul viitor preşedinte spunând: „Un fleac, i-am ciuruit!”, fără să vreau, m-am gândit că, după ciuruirea prin care au început şi cea prin care s-au încheiat evenimentele din decembrie, această expresie trebuia evitată cu orice preț. Pentru că ar putea să fie de rău augur. Mai târziu, când oamenii ieşiți în stradă pe un ger de minus 16-17 grade strigau Jos Băsescu, sau Ieşi afară, ființă extraordinară, domnul preşedinte a trebuit să stea o vreme ascuns la Cotroceni ca mortul în păpuşoi. În cele din urmă, pentru a calma spiritele, a renunțat la al cincilea guvern Boc şi l-a desemnat ca premier pe şeful spionilor, care n-a rezistat decît două – trei luni. În disperare de cauză, s-a făcut că renunță la rolul de preşedinte jucător – în favoarea celui de arbitru – şi acceptă rezultatul votului de la Moțiunea de Cenzură. De fapt, urmărea să dea o nouă lovitură, mizând pe faptul că atunci când Crin Antonescu va vedea că Victor Ponta şi-a atins visul de a ajunge prim ministru, iar el s-a ales cu vrabia de pe gard, USL se va destrăma. Din păcate pentru domnia sa, sfaturile consilierului Funeriu de a stârni conflictul prin cuvântul dottore s-a dovedit a fi funest. Fiindcă a declanşat aşa-zisa lovitură de stat şi a făcut ca domnul Băsescu, în loc să-şi petreacă vacanța la mare şi să doarmă liniştit în patul lui Ceauşescu din Vila de la Neptun, a fost nevoit să intre din nou în campanie şi să alerge după voturi pe o caniculă greu de suportat. Încercând să mai dea o lovitură de imagine, i-a venit ideea nefericită de a plagia torța olimpică – tocmai când aceasta era în drum către Londra – şi de a minți populația că dumnealui ar purta în mână flacăra democrației. Abia când a văzut că nu are nicio şansă reală de a convinge pe cineva, a cerut boicotarea competiției, sperând că ar putea fi declarat campion prin neprezentare… Mai departe, vă invit să o citiți pe Ileana Mălăncioiu în Arge?! În alte pagini, N. Oprea – „Marin Preda – 90. Corecțiuni ?i întregiri istorico-literare” (N. Oprea publică ?i o proză a lui Marin Preda necuprinsă în cărțile sale, publicată într-un ziar, în 1942). Dialoguri cu Cezar Ivănescu.
TRIBUNA 238. 1-15 august 2012. 100 de ani de la na?terea lui N. Steinhardt. Virgil Nemoianu, întrebat: „N. Steinhardt s-a aflat sub supravegherea Securității. V-a vorbit despre acest fapt?”, răspunde: – Nu, eu nu-mi prea dădeam seama că e mereu sub observația Securității. Lucrurile stăteau pe atunci a?a. Noi socoteam că ne aflăm cu toții sub o neîncetată supraveghere. Că unii erau priviți mai atent, alții mai neglijent, nu conta prea mult. Cum să nu fie supravegheat un fost pu?căria?? Ar fi fost anormal să stea lucrurile altminteri! Se constituiau spații de tăcere, se ocoleau teme, se evitau formulări prea drastice, dar fiecare îl înțelegea pe celălalt, tacit, implicit, se făcea câte o aluzie. Era acesta un protocol al comunicării, sau să-i zic, un joc savant ?i subtil. Ba chiar Nicu era mai slobod la gură decât mulți alții. Mi-a spus o dată (sau poate de mai multe ori): „ei mă consideră un scrântit întru Domnul, a?a că îmi trec multe cu vederea”. În alte pagini, „?erban Foarță – 70 de ani. Jurnal de vernisaj cu ?erban ?i mulți ?erbani”, de Ion Bogdan Lefter, urmat de un poem al lui ?erban Foarță în… esperanto, care începe a?a: Pen’că n-am cuvinte la-ndemână / pentru-o mulțumire în română, / iată o arietă pentru canto, / la căderea serii,-n (v)esperanto: / Papillonage / Mariposa / petaluda / papaotl / and so forth, / all three closed, / closed in a bottle / in a bottle without horse… Mai încolo, un text insolit semnat de T.S. Eliot intitulat: ”A-l critica pe critic” (despre tipuri de critici literari).
ATENEU 7-8 / 2012. Un alt aspect legat de comunism ?i de scriitori. Vasile Spiridon ne aminte?te că jurnalele scriitorilor care au trăit ?i publicat în perioada comunistă au fost mistificate ?i că, sub comunism, cultura a fost, practic, prima… etatizată: Importanta carte Adevăr ?i mistificare în jurnale ?i memorii apărute după 1989 ne ajută să percepem mai bine o perioadă discutabilă din viața noastră culturală, care nu s-a bucurat încă de o descriere obiectivă ?i totalizantă. Sunt sigur că Ana Selejan, înarmată cu seriozitatea ?i acribia ce o caracterizează, î?i va continua investigația pe acest segment sinistru de timp, când etatizarea culturii a devansat-o pe aceea a industriei ?i a agriculturii… Redutabila specialistă a literaturii noastre din timpul totalitarismului caută să vadă în ce măsură propensiunea memorialistică ?i diaristică – bazată pe o presupusă sinceritate ?i pe o certă doză de subiectivitate – a celor zece scriitori ale?i spre analiză, înseamnă ?i o asumare a culpabilității, a responsabilității, a triumfului sau a derivei individuale… Astfel, sunt arătate cu degetul (cei incriminați vor spune, poate, că nu e frumos să se arate cu degetul) toate corespunderile ?i nonconcordanțele, toate omisiunile voite, cosmetizările morale ?i mistificările pe care cele două realități – sociale ?i individuale – le presupun. În altă pagină, Constantin Călin publică două articole scrise de Arghezi ?i Sadoveanu în 1938 cu ocazia celei de-a 45-a aniversări a Regelui Carol II: articolul lui Tudor Arghezi e intitulat „De ziua Lui…“; cel al lui Sadoveanu, „Zi de sărbătoare“ – ?i trage o concluzie binevoitoare, neobi?nuită: Iată deci că elogiile se pot apropia de portret, meditație ?i rugăciune. Nici o formulare din cele două articole nu e stridentă ?i nu provoacă bunul-simț. Sentimentul de respect sau de admirație nu cople?e?te, nu tulbură demnitatea celui care scrie. A lăuda conducătorul ca ?i cum l-ai privi în ochi nu e un fapt penibil, dacă păstrezi măsura ?i găse?ti „cuvîntul potrivit“!