SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL MATILA GHYKA: ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII PIERDUTE

 

După munteanul Ion Ghica (un scriitor care este în continuare departe de a fi fost pus în adevărata lui valoare de clasic al literaturii române), un alt Ghica (din ramura cu „y“, moldovenească) împărtăşeşte o soartă şi mai nedreaptă, făcînd pentru mulți figură de outsider sau de exot. Într-un articol publicat în urmă cu aproape o jumătate de secol la Paris, în revista Ființa românească (nr. 4, 1966), Mircea Eliade a încercat să găsească o explicație pentru această situație mai puțin obişnuită: „M’am întrebat adesea de ce, după succesul cu Le Nombre d’Or, Matila Ghyka nu şi-a cucerit un loc incontestat în cultura franceză. Cred că una din cauzele eşecului a fost multilateralitatea lui. […] Pe de altă parte […] a fost un « amator »: a scris şi a publicat numai atunci când a socotit că are ceva de spus. N’a avut, cum se spune, « continuitate », nici în producția lui filosofică, nici în cea literară. / Dar poate mai e şi acest lucru: Matila Ghyka nu aparținea, total, niciunei culturi. Nu cred că a publicat ceva semnificativ în româneşte, deşi fenomenul românesc l-a pasionat toată viața; a publicat mai multe cărți, unele de succes, în franțuzeşte, dar n-a trăit în Franța decât puțin, când poate era deja prea târziu, aşa că n-a făcut niciodată parte din « actualitatea literară » pariziană; iar în Anglia, a cărei viață şi cultură o cunoştea atât de bine, era considerat totuşi ca un excentric.“

Ce-ar fi de corectat astăzi în explicația pe care ne-a propus-o cîndva Mircea Eliade ?

Mai întîi, prejudecata că nu poți aparține unei culturi în limba căreia n-ai scris, chiar dacă „fenomenul“ în discuție te-a „pasionat toată viața“. Modul acesta de a înțelege lucrurile aminteşte de strălucita demonstrație a istoricului Gh. Brătianu (din volumul publicat în 1940, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român), potrivit căreia, prin reducere la absurd, nu ne-am fi format ca popor nicăieri, de vreme ce vecinii noştri din Peninsula Balcanică susțin că nu ne-am aflat la Sud de Dunăre, iar cei din Vest, că n-am fost prezenți nici în Transilvania, în perioada propriei lor etnogeneze. Ca şi Martha Bibescu, prin origine, prin formație şi prin comportament, Matila Ghyka a fost un cosmopolit perfect (într-un articol publicat la începutul anului 1934, în La Nouvelle Revue Française, Paul Morand l-a portretizat ca atare: „De naționalitate română, M. Costiescu Ghyka este totodată francez prin trebuința ce o simte de a-şi ordona arhitectonic gândirea, englez prin umor, austriac prin pasiunea aristocratică, german prin metodă; prodigioasa lui curiozitate este aceea a unui american, gustul pentru străinătate e slav“), dar un cosmopolit cu rădăcinile adînc înfipte în cel puțin două culturi (cea românească şi cea franceză, care şi-l pot revendica în egală măsură) şi cu ramurile operei întinse în toate direcțiile.

Tot o prejudecată (care pentru Mircea Eliade a avut valoarea unui adevăr indiscutabil) este şi ideea că numai prezența neîntreruptă în actualitate e cea care consacră. Cum s-ar spune, eşti luat în seamă doar atîta timp cît eşti prezent. Însă prezența în actualitate poate conferi cel mult popularitate şi (eventual) un prestigiu momentan; la scara istorică a unei întregi culturi, adevărata consacrare (eventual, canonizare) nu vine decît odată cu trecerea timpului. Iar cărțile lui Matila Ghyka, scrise în urmă cu 50 sau chiar cu 80 de ani, continuă să-şi păstreze actualitatea şi prospețimea, în timp ce atîtea alte producții considerate cîndva „actuale“, nu mai prezintă astăzi nici un interes.

Aceeaşi este situația amatorismului, care nu decurge din frecvența redusă a participării la viața culturală şi artistică a unei țări, după cum nici „continuitatea“ (adică insistența cu care publici) nu poate face dintr-un grafoman un profesionist. 

În fine, discutabilă este şi impresia că am avea de a face cu un autor lipsit de „un loc incontestat în cultura franceză“. Patrick Leigh Fermor, care a prefațat cu adîncă înțelegere şi enormă empatie atît ediția franceză a memoriilor lui Matila Ghyka (Couleur du monde. Escales de ma jeunesse, Éditions du Vieux Colombier, Paris, [1955], şi Couleur du monde. Heureux qui comme Ulysse…, Éditions du Vieux Colombier, Paris, 1956), cît şi traducerea ei românească (realizată de Georgeta Filitti şi publicată în 2003), a constatat cu totul altceva : „Când a apărut Nombre d’Or, în 1930 (sic), cu lunga introducere a prietenului său Paul Valéry, […] impactul şi urmările în lumea artistică franceză au fost imediate. A provocat sumedenie de laude, discuții şi critici. Dintr-odată, l-a ridicat pe autor la condiția de eminență cenuşie în Franța intelectuală, ceea ce în deceniile următoare n-a făcut decât să se confirme şi să se adâncească.“ 

Rămîne în picioare, ca obstacol real în calea consacrării într-un anumit domeniu, multilateralitatea, de natură să activeze altă categorie de prejudecăți. Cînd omul de ştiință e dublat de un artist (în situația aceasta s-a aflat şi Mircea Eliade), există riscul ca artiştii să-l considere „doar“ om de ştiință şi, invers, oamenii de ştiință „doar“ artist, pătruns cu veleități nepermise în teritoriul lor. Însă nici acesta n-a fost cazul lui Matila Ghyka. Cu atît mai mult cu cît ştiința prin care s-a consacrat a fost estetica (o Geistes-, nu o Naturwissenschaft), practicată, e drept, şi cu instrumentarul de specialitate al matematicianului. 

Dacă se poate vorbi, de data aceasta cu îndreptățire, de o receptare parțială, atunci de vină este împrejurarea că eseurile esteticianului, pline de scheme grafice şi de calcule (între altele, pornind de la seriile lui Fibonacci sau de la proprietățile algebrice şi geometrice ale spiralei logaritmice), nu sînt pe înțelesul tuturor. Ca atare, coordonatele „locului incontestabil“ pe care îl ocupă Matila Ghyka sînt de căutat acolo unde ele se află cu adevărat. În cercul de mai mică suprafață al unei intelectualități transnaționale, multilingve şi hiperinstruite, nu pe terenul vast al publicului larg, unde consacrarea se manifestă cu valoarea unui ecou.  

 

§ Ca estetician, Matila Ghyka s-a lansat, ca altă dată alchimiştii Evului Mediu, în căutarea unui cifru capabil să explice tainele frumosului realizat atît în viață, cît şi în majoritatea domeniilor de activitate artistică, estetica însăşi fiind pentru el „ştiința raporturilor armonioase“, iar frumosul, „perfecțiunea exprimată“. Drumul spre viitoarele teorii, cu mai toate revelațiile artistice, fizice sau matematice care le-au inspirat într-un fel sau într-altul (electricitatea, lectura cărții lui Theodore Cook, The Curves of Life, noutățile matematico-filosofice ale începutului de secol XX, pasiunea pentru baroc şi pentru geometria arhitecturii italiene, dar şi pentru cele mai diferite forme de manifestare ale frumosului în viață), poate fi reconstituit din memoriile publicate tîrziu, la vîrsta de 75 de ani:

 

După ce neglijasem matematica mai bine de zece ani, publicarea teoriilor lui Einstein mi-a redat gustul pentru fizica matematică şi filosofia pură. Ideea unui univers cvadridimensional, neeuclidian şi limitat mi s-a părut foarte atrăgătoa

re. Am înghițit cu deliciu teoria numerelor transfinite a lui Cantor. Ideea că există mai multe trepte de mărime în infinit, ce pot fi concepute clar, odată teoria înțeleasă, mă fascina şi ea. Cât despre teoria grupurilor, sublimă abstracție a abstracțiunilor, vedeam în ea, ca şi Spengler, supremul rafinament al inteligenței occidentale. Urmăream în continuare, pentru mine, explorarea esteticii proporțiilor şi în special cea a partițiunilor şi a echipartițiunilor spațiului prin solide regulate sau semiregulate.

 

(Curcubeie, vol. II, Fericit ca Ulise…, versiunea Georgeta Filitti)

 

Iar despre „perfecțiunea exprimată“, propusă ca definiție a frumosului, vine vorba tot în memorii, în legătură cu conştiința artistică absolută, descoperită la meşterii japonezi din Kyoto:

 

Un côté de la mentalité et de la technique japonaise que j'ai compris alors était le principe que tout objet produit par un artiste ou par un artisan, que celui-ci fût menuisier, forgeron, ouvrier en laque, devait être non seulement parfait à la vue, mais parfait de l’intérieur, devait pouvoir se démonter, sans brisure, en ses éléments composants; jamais de clous, solution barbare, mais des montages à queue d’aronde, avec chevilles mobiles. Et la solidité n’y perdait rien. L’artisan japonais ne fabriquait jamais de camelote pour l’usage des Japonais.

 

Am înțeles atunci o parte a mentalității şi tehnicii japoneze, şi anume principiul că orice lucru făcut de un artist sau de un meşteşugar, fie el tîmplar, fierar, lăcuitor trebuie să fie nu numai perfect la vedere, ci şi desăvârşit în interior, să poată fi desfăcut, fără să se strice, în părțile lui componente. Niciodată cu cuie, soluție barbară, ci totdeauna părți îmbinate [în coadă de rîndunică] pe pivot mobil. Iar trăinicia nu pierdea de fel. Meşteşugarul japonez nu fabrica niciodată (sic) marfă de duzină pentru uzul concetățenilor lui.

 

(Versiunea Georgeta Filitti)

 

În esență, cele două volume pe care Matila Ghyka le-a scris în perioada interbelică, Esthétique des proportions dans la nature et dans les arts (1927) şi Le Nombre d’Or (1931), sînt lucrări de matematizare a esteticii, tratînd despre conceptele de simetrie, proporție, armonie şi ritm, şi avînd ca punct de plecare teoria lui Pitagora (conform căreia totul se explică prin număr) şi „principiul economiei“, atribuit lui Ockham, la care s-au adăugat lucrarea călugărului franciscan Luca Pacioli, De divina proportione (1498), ilustrată de Leonardo da Vinci şi descoperită de Ghyka cu ocazia unei licitații, precum şi studiile unor teoreticieni germani din secolul XIX (Martin Ohm şi Adolf Zeising) despre „secțiunea de aur“. După Matila Ghyka, „numărul de aur“ (Φ = 1,618), rezultat din raporturile şi proporțiile pe care le creează intersectarea diagonalelor unui pentagon, reprezintă „proporția divină“ şi cheia matematică a frumosului, iar prin raportare la acest tip de proporție ideală ar fi fost concepute piramidele, Parthenonul, catedralele gotice sau tablourile lui Leonardo da Vinci. Convingerea esteticianului fiind rezumată în citarea maximei cu care un arhitect din secolul XIV, Jean Mignot, şi-a încheiat expertiza solicitată de proiectanții Domului din Milano, interesați de trăinicia construcției lor: Ars sine sciencia nihil est. 

În epoca în care au fost publicate (dar şi mai tîrziu, după apariția volumului The Geometry of Art and Life, în 1946), efectul produs de aceste studii a fost dacă nu imens, în orice caz profund. Salvador Dali, care imediat după cel de-al Doilea Război Mondial l-a întîlnit pe Matila Ghyka în California americană şi l-a citit, le-a plasat printre cărțile sale de căpătîi, iar, pentru Paul Valéry, Numărul de aur a fost „cartea care lipsea“. Adică acea magică verigă de legătură între artă şi ştiință, concepută firesc de cei vechi, pierdută de urmaşii lor şi, în sfîrşit, regăsită. Că la acest nivel, esteticianul de origine română a reprezentat o referință esențială se poate vedea şi din lista alcătuită de arhitectul Adrian Gheorghiu la finalul unui articol publicat în 1981, în revista Arta, cu autorii care au citat sau preluat în studiile şi în cărțile lor o parte din ideile teoretice ale lui Matila Ghyka (André Lothe, Hermann Weyl, André Lurçat, Marcel Brion, Jean Grenier, W?adys?aw Tatarkiewicz ş.a.). 

 

§ Sînt prozatori (Proust, mai ales) pe care e bine să-i citeşti cu acompaniament muzical. În cazul lui Matila Ghyka mai e nevoie şi de un mare atlas geografic, ținut în permanență la îndemînă. Căci amintirile sale refac pas cu pas un adevărat ocol al Pămîntului, întreprins însă nu pentru a cîştiga un pariu, ca Phileas Fogg în romanul lui Jules Verne, şi nici măcar pentru a face loc „aventurierului ce-şi croieşte un loc sub soare prin voința şi elanul său vital“, ca în scenariile voluntariste deduse din lectura Evoluției creatoare a lui Bergson (carte citită de memorialist la New York, înaintea celui dintîi război mondial) sau ca în romanele picareşti (citite în adolescență), ci pentru a ajunge din urmă fantoma unei identități pierdute demult, odată cu destrămarea Imperiului roman.

 

Pînă la 10 ani, eroul acestei unice aventuri intelectuale, răsărit în Moldova din trunchiul unui arbore genealogic fabulos (în care ramura albaneză şi fanariotă a ghiculeştilor din linia maternă s-a încrucişat cu ramura bavareză a unui străbunic militar), botezat creştin ortodox şi crescut cu guvernantă austriacă, trăieşte verile în Bucovina, la conacul din Dumbrăveni al familiei Balş (cu proprietățile administrate cîndva de Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu), şi iernile la Iaşi („Iassy, tout entourée des collines, les unes boisées, les autres brunes et chauves comme celle de la Bessarabie toute proche“), unde primeşte de Crăciun „des livres de Jules Verne dans leurs reliures rouge et or“, sau un volum ilustrat de Robida, La Guerre au Vingtième Siècle, „étrangement prophétique“. Cărți la care astăzi putem doar visa, şi care prin simpla lor prezență într-o bibliotecă particulară i-ar face fericiți pe proprietarii lor. Din 1891, de la vîrsta de 10 ani, Ghyka e la Paris („le Paris de Zola et de Huysmans, réverbères à gaz, lampes à pétrole, omnibus et fiacres à chevaux“), ca elev intern la „École Sainte-Anne“, „dans un collège de prêtres“, ocazie cu care se converteşte catolic şi este adoptat (dublă metamorfoză identitară !) de un unchi, prințul Grigore Ghyka, văr al mamei născut dintr-o altă căsătorie a tatălui acesteia („Comme mon oncle, fils unique du fils aîné du dernier Prince de Moldavie, n’avait pas d’enfants, il m’adopta et me substitua en son nom et titre“). De la 14 la 16 ani, adolescentul este înscris „au Collège de Jersey où les Jésuites, expulsés de France, préparaient leurs candidats à l’École Navale“. După care, urmează cursurile Şcolii Navale, cu ucenicia pe vasul „Borda“, în rada portului Brest, încheiată la vîrsta de 18 ani printr-o dublă traversare a Atlanticului, pe vasul-şcoală „Iphygenia“ (de la Est la Vest şi invers, cu escale în Insulele Azore şi în Edenul tropical al Antilelor Franceze) şi cu sentimentul de a se fi pliat (altă metamorfoză) pe tiparul identitar de „poète-aventurier-mathématicien“, propriu celor mai merituoşi absolvenți ai acestei şcoli (viitori amirali sau comandanți ai flotei militare franceze) şi foarte aproape de „eul său intim“ : „Qu’il me suffise de dire que depuis mes lointaines années du Borda et de l’Iphigénie, j’ai vécu en bien des pays et collaboré à bien des services, militaires ou civils, mais que jamais plus je n’ai rencontré un milieu intellectuel aussi intéressant, aussi brillant, aussi séduisant, que celui de mes camarades de la Marine française.“

Şi totuşi, nu destul de aproape, încît să merite fixarea. Căci abia tentat să se stabilească într-un loc sau într-o îndeletnicire ademenitoare, „călătorul“ o porneşte de fiecare dată mai departe, în căutarea unui alt orizont. Mai întîi ca tînăr ofițer de marină în portul Constanța sau pe Dunăre, apoi (la vîrsta de 24 de ani) ca student la Şcoala Superioară de Electricitate din Paris („pour pénétrer les mystères de l’électricité“) sau în Bucureşti, ca angajat al Direcției Marinei din Ministerul Apărării, care îl trimite în 1906 într-o spectaculoasă misiune diplomatică în Persia, şi în ianuarie 1907 într-alta, militară, la Londra, cu scopul de a face să ajungă la Galați patru torpiloare comandate în Marea Britanie. Dar nu cum ne-am fi aşteptat, de-a lungul coastelor continentale, prin Atlanic, Gibraltar, Mediterana, Bosfor şi Marea Neagră, ci pe un traseu inedit care începe din Marea Nordului, se continuă cu ajutorul remorcherelor sau al edecului pe Rin şi pe Main, apoi, de la Bamberg şi pînă la Kelheim, printr-un canal lung de 172 de km (Ludwigskanal), cu nenumărate ecluze (aproximativ 300 !), uneori la o altitudine considerabilă, printre dealuri împădurite şi aşezări omeneşti, cu un scurt popas la Nürnberg, la adăpostul podului care traversează rîul Pegnitz, şi în cele din urmă pe Dunăre, cu un ultim moment de mare suspans la trecerea printre pilonii de susținere (periculos de apropiați) ai vechiului pod din Ratisbona (Regensburg), purtați de curenții foarte rapizi ai apei.

La toate aceste deplasări spre toate punctele cardinale se adaugă activitatea de diplomat a „călătorului“, care începe să urce treptele unei cariere în permanentă mişcare, din octombrie 1910 la Berlin şi din aprilie 1911 la Londra. Este epoca în care, cu perioada de noviciat abia încheiată, Matila Ghyka se decide să întreprindă un ocol al Pămîntului, din Europa, traversînd din nou Oceanul Atlantic, în Statele Unite (de la New York, în Est, la San Francisco, în Vest), şi de-acolo mai departe, prin Pacific, pînă în Japonia (cu ceramica, faianța şi gheişele ei misterioase), litoralul Chinei, Coreea, Singapore şi Ceylon, şi cu întoarcere prin Marea Roşie şi prin Canalul de Suez. „C’était l’époque bénie d’avant la première guerre mondiale, notează nostalgic Ghyka, où l’on pouvait voyager sans passeport, où la seule pièce d’identité que l’on vous demandait pour un mandat télégraphique était une enveloppe à votre nom, et où les mandats télégraphiques internationaux fonctionnaient.“ După exploratorul Bazil Assan (fiul harnicului constructor şi proprietar al morii cu aburi din Obor/Bucureşti), pornit la sfîrşitul secolului XIX pe un traseu asemănător, dar parcurs în sens invers, Matila Ghyka este (probabil) cel de-al doilea român care şi-a putut trece în palmares o călătorie în jurul Pămîntului. Un altul, mult mai cunoscut, fiind prințul Carol (viitorul rege Carol II), la începutul anului 1920. 

Emblematic pentru toată această căutare a eului, care devine dramatică în măsura în care nu eroul reuşeşte să decidă cînd şi unde să se oprească, ci istoria este cea care îl va bloca într-un exil din care nu va mai putea ieşi, este episodul american, trăit de Matila Ghyka la vîrsta de 31 de ani. Mai întîi la New York, unde „fanariotul“ rătăcitor e decis să-şi mai încerce o dată puterile:

 

Tout me plaisait, surtout le fait que j’étais seul, inconnu, absolument indépendant, sans coups de téléphone ni lettres pour me rattacher au passé dont un océan me séparait. C’était comme si j’avais dépouillé une personnalité pour en revêtir une nouvelle, et pour compléter cette impression, j’avais pris le nom d’une marionette vue jadis à Münich dans une pièce fantastique dont le héros, métamorphosé en chouette (la tête seulement) par un mauvais magicien, ne devait reconquérir son identité que lorsque trois plumes auraient été arrachées de sa tête au cours d’aventures abracadabrantes. Ce personnage s’appelait Maximilien Eulert et c’est le nom sous lequel je m’étais inscrit dans mon hôtel de cabotins de bas étage. C’était, encore une fois, une évasion complète hors du passé, et l’impression de soulagement, due à l’arrêt complet de l’engrenage de ce passé, était délicieuse.

 

Îmi plăcea totul, mai ales faptul că eram singur, necunoscut, total independent, fără telefoane ori scrisori care să mă lege de un trecut de care mă despărțea un ocean. Era ca şi cum aş fi despuiat o personalitate ca să îmbrac una nouă şi, ca să completez această impresie, mi-am luat numele unei marionete văzute altădată la München într-o piesă fantastică, unde eroul, metamorfozat în pasăre (doar capul) de un vrăjitor rău, nu-şi putea recăpăta înfățişarea decât după ce i-ar fi fost smulse trei pene de pe cap în urma unor aventuri abracadabrante. Personajul se numea Maximilian Eulert şi cu acest nume m-am înscris la hotelul meu de cabotini. Încă o dată, era o evaziune completă în afara trecutului şi impresia de uşurare, datorată opririi totale a angrenajului acestui trecut, era delicioasă.

 

(Versiunea Georgeta Filitti)

 

După New York, unde cu această nouă identitate s-a angajat ca muncitor în atelierele unei fabrici de automobile, ca să verifice autenticitatea mitului american al „meritocrației“ şi, după episodul figurației într-un film despre Războiul de Independență (alt „avatar“ elocvent al căutării identitare), decisiv s-ar fi putut dovedi momentul San Francisco, resimțit ca răscruce a destinului („j’étais vraiment au carrefour de ma destinée; j’étais terriblement tenté de me prêter à cette métempsychose“). Aici, chiar înaintea plecării spre Japonia, fiica unui bancher, frumoasa studentă cu nume simbolic, Ruth, întîlnită pe un ferry-boat, îl invită la un bal şi un misterios necunoscut („rațiunea însăşi ori destinul“), ivit şi dispărut ca din senin la ieşirea din „Parcul Porții de Aur“, cu cedrii şi eucalipții lui magnifici, îl tentează (fără să-l poată convinge) cu proiectul unui viitor cert: „Vă dau un sfat. Abandonați alte proiecte şi stabiliți-vă aici. Veți găsi imediat de lucru şi, ca şi mine, în câțiva ani, veți dobândi o poziție de invidiat, prin merite personale.“ 

Pentru precizarea propriei identități, tot în America, frumosul, studiat de Matila Ghyka în eseurile sale obsedate de ordine şi de armonie, este pus în ecuație cu „estetica oribilului“ („o față a spiritului meu“, mărturiseşte altă dată memorialistul), învățată de la Alfred Kubin, „desenatorul stăpânit de coşmar“, şi verificată pe viu, „în faimoasele abatoare [din Chicago]“, „în cartierele de negri“, în „periferiile cu fabrici“ şi cu linii de tren supraaglomerate (ca în desenele lui Robida), sau în preajma „oțelăriilor şi furnalelor“ văzute noaptea, ca „într-un spectacol ce poate fi numit fără exagerare « dantesc »“.

Şi tot în America, la San Francisco, experiența personală e completată cu o vizită în celebra (pe atunci) Barbary Coast, un cartier al barurilor, al jocurilor de noroc, al caselor de raport şi al unor spectacole „erotico-mitologice“, în cursul cărora femeile se expun cuplîndu-se cu animale de diverse specii.

Ceea ce a urmat după Primul Război Mondial a fost continuarea carierei diplomatice la Roma – unde a citit The Curves of Life şi a trăit revelația secțiunii de aur –, la Madrid, Varşovia şi Stockholm, apoi la Viena, ca reprezentant al României în Comisia Internațională a Dunării, şi din nou la Londra, unde va rămîne în post pînă în septembrie 1940, cînd regele Carol II va fi obligat să abdice. O carieră plină de culoare, de peripeții şi de incidente (cu întreruperi şi mutări la cerere, solicitate mai mult pentru a schimba încă o dată decorul), dar şi de satisfacții, între care un loc special îl ocupă premiul „Rester Jeunes“, obținut la Paris, în 1933, pentru romanul La Pluie d’étoiles, inspirat de propria experiență de viață în mediile diplomatice şi cosmopolite ale timpului, sau reuşita vizitei lui Carol II la Londra, unde datorită relațiilor pe care şi le-a creat prin căsătoria cu Eileen O’Connor, fiica unui fost ambasador al Marii Britanii în Turcia şi în Rusia şi verişoară a ducelui de Norfolk, Prim Lord al Angliei, Matila Ghyka a fost trimis în 1936 pentru a corecta în ochii britanicilor imaginea de rege play-boy a suveranului român.

Nu putea lipsi din cuprinsul acestor memorii (de un desăvîrşit bun gust, chiar şi atunci cînd în discuție sînt cîteva situații mai speciale, şi de o discreție deplină, ori de cîte ori sînt evocați ceilalți) etalarea unei mari pasiuni de colecționar (ceramică asiatică, instrumente muzicale, mobilier african, covoare populare țesute în România sau tablouri expuse cu voluptate în apartamentele temporar închiriate la Londra sau la Paris), completată cu admirația pentru frumusețea feminină, pentru ambarcațiuni şi pentru uniformele militare. Dar, mai ales, nu putea lipsi un consistent memorial de front, referitor la primul război mondial. Mai întîi aşa cum a fost el trăit în Franța, unde autorul, confundat cu un spion, s-a expus primejdiei de a fi împuşcat de un ofițer englez („J'ai compris alors la force du dicton spécifiant qu’un Anglais n’est jamais plus dangereux que lorsqu’il est très poli“), iar apoi în România, pe Marea Neagră şi în Dobrogea sau în Rusia, la Sevastopol, ca ofițer de legătură mobilizat pe cuirasatul rusesc „Rostislav“, şi din nou în România, din momentul în care, în plină iarnă, s-a produs retragerea în Moldova, pînă în august 1917, cînd „soldații români au respins cu succes violenta ofensivă a lui Mackensen, ce avea drept țintă străpungerea liniei Siretului şi capturarea Iaşilor, cu familia regală şi guvernul“.

Parcurgînd paginile acestei ample „secțiuni de front“ e greu să te opreşti asupra unui singur fragment care să ilustreze precizia fotografică, cu care Matila Ghyka reuşeşte să înregistreze cîteva dintre cele mai importante evenimentele sau doar scene ale războiului, şi forța cu care le face să trăiască încă o dată (prăbuşirea frontului românesc în Dobrogea, proiectilele unor tunuri bulgăreşti, ricoşînd pe blindajul unui cuirasat, „ca pietricelele pe pielea unui bivol“, Cazinoul din Constanța transformat în spital şi incendiat de bombele aruncate de un hidroavion german, morții şi răniții înşirați pe bănci şi pe mese, retragerea soldaților în plină iarnă, pe drumuri înzăpezite sau în vagoane de tren cu toate ferestrele sparte, uniformele faimoasei „Divizii sălbatice“ a cazacilor armatei imperiale ruseşti – o „defilare de centauri într-o furtună de zăpadă“ –, rezervoarele de petrol de la Ploieşti şi Constanța, incendiate pentru a nu cădea în mîinile duşmanului, Iaşii sufocați de o populație prost hrănită şi bolnavă, dar mai ales de „fantomele în uniforme murdare sau zdrențuite“ ale soldaților demobilizați, spitalele pentru răniți şi eroismul femeilor care îi îngrijesc, în frunte cu Regina Maria, sau pasărea Phoenix a armatei române, resuscitată din cenuşă de misiunea generalului Berhelot). Însă un loc aparte în tot acest amplu reportaj îl ocupă figura amiralului rus de pe cuirasatul „Rostislav“, un amestec neliniştitor de eroism şi de blazare, de sentimentalism delăsător şi de profesionalitate dinamică sau de „toleranță disprețuitoare, proprie colosului rusesc față de toate țările mici“, transformată în politețe de circumstanță. „Am fost singurul român pe care l-a suportat, notează sec memorialistul, din fericire pentru legăturile dintre cele două flote.“

De altfel, memoriile lui Matila Ghyka pot fi citite şi ca un excelent breviar de imagologie, cu extrem de acute opinii sociologice, psihologice sau chiar gastronomice, formulate nu numai în legătură cu ruşii, dar şi cu japonezii, chinezii, francezii, englezii, americanii, spaniolii, suedezii (pentru care autorul mărturiseşte o admirație totală) şi, bineînțeles, în legătură cu moldovenii, muntenii sau transilvănenii din România lui. La capitolul „imagologie românească“, de exemplu, considerațiile despre mitul salvator al românilor, legat de domnia lui Carol II (cu meritele sale în general nerecunoscute, dar şi cu perfecta confirmare a unei maxime a lordului Acton, potrivit căreia „puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut“) sînt ingenioase, profunde şi convingătoare. Iar la capitolul aparent profan al gastronomiei turistice, în California „călătorul“ a descoperit încîntat friptura de abalon, o moluscă gustoasă, servită în cochilii ale căror spirale perfecte le va analiza mai tîrziu din punct de vedere estetic, în Japonia – peştele crud, de un alb imaculat, înmuiat în sos de soia, în China – supa de „cuib de rîndunică“, rața pekineză şi tăiețeii prăjiți, în Anglia – pieptul afumat de lebădă, în Suedia – cocoşul sălbatic (tjedder) cu smîntînă, morunul cu lapte şi sos de unt topit, presărat cu praf de ou, limba de ren afumată şi biftecul de elan, tot cu smîntînă, sau în Moldova natală – şerbetul de cireşe amare, colorat violet şi şerbetul de nufăr, cu un gust fără termen de comparație, adică „ezoteric“, precizează fermecat memorialistul, convins, după ce a verificat specificul culinar al mai multor popoare, că nu bucătăria chinezilor se plasează imediat după cea franțuzească, ci bucătăria de sinteză a românilor („J’appréciais déjà la cuisine chinoise, en particulier la soupe aux nids de salanganes, le canard à la mode de Pékin, les nouilles frites, etc., mais je ne suis pas d’accord avec certaines autorités pour la classer immédiatement après la cuisine française; je trouve que la cuisine roumaine, qui a absorbé les meilleurs plats des cuisines polonaise, hongroise, greque, et turque, lui est supérieure“).

Tot în zona evaluărilor imagologice, aceeaşi judecată de ansamblu pozitivă este formulată de Matila Ghyka (care n-ar aparține culturii române, pentru că n-a „publicat ceva semnificativ în româneşte“) şi în lăgătură cu puterea de rezistență a poporului român, văzută nu mitografic, ci realist, din perspectiva unei lungi durate istorice:

 

Aş spune că în ciuda cataclismului social care a tulburat, a prăbuşit România şi pe vecinii ei, […] poporul român nu-şi va pierde calitățile care, la granița Occidentului, aflat între Europa Centrală şi Balcani, îl fac să fie unic, de o rezistență de neclintit şi ca rafinament intelectual. Acest popor e unic şi datorită compoziției lui etnice, amestec de elemente latine, tracice şi ilire, fără a pune la socoteală componenta bizantină şi atică […], şi elemente turanice sau mongole aduse de cumani şi de pecenegi; apoi, un substrat fundamental inebranlabil şi mult mai vechi, ce coboară din marea populație neolitică, cea care vreme de o mie de ani înainte de invazia ariană a trăit liniştită în bazinul Dunării şi în Balcani […]. Sensul perenității e înnăscut la poporul român şi e exprimat în mândrul proverb: „Românul nu piere !“

 

(Versiunea Georgeta Filitti)  

 

 Alte cîteva pagini consistente sînt consacrate de Matila Ghyka celui de-al Doilea Război Mondial (cu devastatoarele tiruri de rachete V1 şi V2, lansate de nazişti asupra Londrei), precum şi începutului de carieră universitară, înregistrat odată cu invitarea esteticianului să predea cursuri de istorie a artei şi de filosofie a ştiințelor la Universitatea Californiei de Sud din Los Angeles (din octombrie 1945, pînă în vara lui 1947) şi la Mary Washington College din Fredericksburg, la 80 de km sud de Washington (din septembrie 1947, pînă în 1950). Prilej pentru profesor de a întocmi şi în memorii un bilanț al teoriilor elaborate de-a lungul anilor, în vederea configurării unui sistem coerent al lumii (tiparele regulatoare greceşti şi gotice, preluarea şi transmiterea lor prin breslele de zidari şi de cioplitori ai Evului Mediu, numărul de aur şi pentagrama pithagoricienilor, ca simbol al frumuseții, sănătății şi iubirii, morfologia ființelor vii, în funcție de „numărul de aur“ şi morfologia cristalelor, riguros organizată pe principiul acțiunii minime sau teoria originală a echipartițiunilor regulate şi a saboților, cum a numit-o el, cu umplerea fără rest a spațiului, printr-o combinație de semioctaedri şi de tetraedri regulați).

În sfîrşit, consemnarea experiențelor desfăşurate în realitatea imediată (inclusiv, am văzut, cele de natură culinară, extrem de variate şi ilustrate nu numai prin citarea unor specialități exotice, ci şi, ca la Odobescu, prin transcrierea cîte unei rețete apetisante, cum ar fi aceea de „carpe empalée“ sau „carpe à la broche“, învățată de la pescarii din Delta Dunării) este întregită în memorialistica lui Matila Ghyka printr-un dialog expresiv cu tot ceea ce pare ireal, fantastic sau misterios în viață (vise nocturne şi diurne, premoniții, percepții extrasenzoriale, fenomene paranormale, Poltergeist). O caravană de animale pitice (elefanți şi căluți de 10 centimetri), defilînd prin încăperile din somn, o vizită într-o misterioasă ceainărie din Nagoya, încheiată în ziua următoare cu „o gaură în memorie“, un magazin de antichități visat repetitiv şi căutat apoi prin toate cartierele Londrei, într-o stare de confuzie totală, o femeie gigantică, în care cel care o visează identifică o alegorie a războiului şi a morții, o cameră bîntuită de stafii, într-o noapte petrecută în conacul de la Dumbrăveni (cu uşi deschise de o mînă invizibilă, zgomote din senin şi flăcări reci dansînd în jurul unui pat). 

În felul acesta, începe să se lămurească adevărata identitate rîvnită a „călătorului“, cea legată nu de o țară şi nici măcar de un loc anumit, cum ar lăsa să se înțeleagă harta geografică a tuturor deplasărilor sale fizice, ci de idealul din ce în ce mai greu de atins al omului complet al Renaşterii sau al antichității, cosmopolit, cu o experiență de viață totală şi cu o capacitate firească de a înțelege şi de a trăi ca pe un întreg armonios atît arta şi ştiința, cît şi realitatea şi irealitatea magică a unei altfel de existențe: „On voit que mon ambition était de devenir quelque chose comme l’homme parfait de la Renaissance, ou même comme un jeune Grec de l’époque de Platon qui, après s’être assimilé les leçons du maître, aurait obtenu une couronne de lauriers aux Jeux Olympiques.“  

Raportați la proza pe care acest personaj extraordinar, fără termen de comparație în zilele noastre, reuşeşte s-o țeasă în jurul propriei sale existențe, extrem de puțini sînt autorii de jurnale de călătorie sau de scrieri memorialistice care să fi reuşit să sugereze, cu mai puține cuvinte şi cu mai multă complexitate şi precizie decît Matila Ghyka, semnificația experiențelor prin care au trecut şi valoarea oamenilor pe care i-au întîlnit. În galeria celor cu care s-a intersectat biografia lui Matila Ghyka, pe lîngă mulți-mulți alții, Gustave Le Bon, care prin cartea sa intitulată La Dématérialisation de la Matière, l-a făcut să se despartă de mecanicismul determinist, în mare vogă în jurul anului 1900, Titu Maiorescu, de la care memorialistul a primit în timpul războaielor balcanice un mesaj secret, ascuns la sugestia acestuia sub capacul unui ceasornic de buzunar (un Directoire de aur emailat, dăruit de un unchi Balş), pentru a-l transmite apoi ambasadorului român de la Sofia, prozatorii Pierre Loti şi Claude Farrère, cunoscuți la Galați în calitate de ofițeri de marină, amiralul Kolceag, comandantul flotei ruse din Marea Neagră, cu care a avut de a face (în treacăt) la Sevastopol, Edmond Picard, care l-a ajutat să obțină în timp record (nouă luni, în loc de trei ani) un titlu de doctor la Bruxelles, indispensabil unui început de activitate diplomatică, Lucien Fabre, care l-a îndemnat să scrie pentru Editura Gallimard Esthétique des Proportions, Paul Valéry, contemporanul pe care l-a prețuit cel mai mult, care i-a prefațat cu o scrisoare mai mult decît elogioasă Numărul de aur şi în casa căruia s-a simțit ca „în compania lui Platon sau a lui Leonardo“, Léon-Paul Fargue, alt poet-savant, prefațator flamboaiant al volumului Sortilèges du verbe, Marcel Proust, întîlnit în salonul prințesei Suțu (viitoarea doamnă Paul Morand), prințul George Bibescu, pe care l-a însoțit în Persia şi soția acestuia, Martha, Ionel Brătianu, cult, „viclean ca o vulpe“ şi „autoritar ca un rege asirian“, Maria Cantacuzino (Maruka) şi casele ei din Sinaia şi din Tescani, în care au fost scrise primele pagini ale Numărului de aur, Nae Ionescu, alt inspirator parțial al aceleiaşi cărți (pe componenta ei luciferică sau „magică“), abatele Vladimir Ghika („Avea exact capul lui Henric al IV-lea, cu o barbă roşie. Era un amestec ciudat de cromozomi“), actorul Jean Negulescu, datorită căruia s-a putut familiariza cu platourile de filmare de la Hollywood („unde la a doua întîlnire spui « darling » şi la a treia te săruți“), Salvador Dali, devenit un adept al teoriilor sale „întemeiate pe cunoaşterea şi manipularea proporțiilor şi a poliedrelor regulate“ sau Pius Servien, întîlnit prin voința hazardului pe puntea pachebotului „Regele Carol“, la plecarea din Egipt, cînd viitorul savant şi poet era încă un copil :

 

Le garçonnet s’intéressa prodigieusement à mes histoires de voyage et aux curiosités, petites merveilles absurdes chinoises ou japonaises, gemmes de Ceylan (saphirs étoilés et pierres de lune qu’à Colombo les joailliers vous apportaient à l’hôtel dans de grandes bassines de cuivre remplies jusqu’aux bords), que je déballais pour son inspection. Ce petit garçon extraordinairement intelligent et réfléchi pour son âgee, n’était autre que le futur Pius Servien, poète, esthéticien, mathématicien, l’explorateur des rythmes toniques et de leurs nombres, des invariants musicaux, l’inventeur de la classification essentielle „Langage des Science“ et „Langage Lyrique“, auteur aussi de travaux originaux sur la Probabilité et les Quanta. J’ai plus tard été enchanté que notre première rencontre eut pris place à Alexandrie, foyer du Néo-Pythagorisme dont nous devions, tous deux Roumains, réintroduire les reflets dans l’Esthétique.

 

Băiețelul se interesa nemaipomenit de poveştile mele de călătorie şi de curiozități, micile minuni absurde chinezeşti ori japoneze, gemele din Ceylon (safire înstelate şi pietre de lună, pe care la Colombo bijutierii ți le aduceau la hotel în vase mari de aramă umplute până la margine), pe care le-am despachetat ca să le cerceteze. Acest micuț extraordinar de inteligent şi deştept pentru vârsta lui nu era altul decât viitorul Pius Servien, poet, estetician, matematician, explorator al ritmurilor tonice şi al numărului lor, al invariantelor muzicale, inventatorul clasificării esențiale „Limbajul ştiințelor“ şi „Limbajul liric“, autor, de asemeni, de lucrări originale asupra probabilității şi a quantelor. Mai târziu, am fost încântat că prima noastră întâlnire s-a petrecut la Alexandria, leagăn al neopithagorismului pe care noi doi, români amândoi, aveam să-l reintroducem în estetică. 

 

(Versiunea Georgeta Filitti)

 

Aşa cum se întîmplă de obicei cu orice operă literară complexă, memoriile prințului Matila Ghyka sînt scrise pentru toate gusturile, dar nu şi pe înțelesul oricui. Ele pot fi citite din curiozitate şi pot fi pricepute în litera lor (în limba română, în franceză sau în engleză), ca un lung şir de experiențe spectaculoase, trăite şi povestite de un aventurier epicureu. Chiar şi aşa, ele n-au pereche în literatura noastră, bogată în tot felul de note sau de însemnări de călătorie, începînd cu Dinicu Golescu şi Ion Codru-Drăguşanu, care au călătorit pentru a cunoaşte, şi terminînd cu mulțimea scriitorilor globe-trotter-i de azi, care călătoresc pentru a călători. Însă cine n-are Sitzfleisch, cum spun nemții, cine are în sînge dorul de ducă, cine vrea să se ia la trîntă cu propria identitate, cu locul şi poate chiar cu destinul care i-a fost hărăzit, va descoperi cu totul altceva în paginile acestor memorii, din care va avea cu siguranță ce învăța. Mai ales dacă „la chaire est triste“, dacă a citit toate cărțile şi dacă simte, oriunde s-ar afla, mîngîierea unei brize marine.

 

§ Tot cu o călătorie în jurul lumii avem de a face şi în delectabilul volum intitulat Sortilèges du verbe (Gallimard, Paris, 1947). Dar de data aceasta nu pe pămînt sau pe mare, ci în lumea cuvintelor. Greceşti, latineşti, franțuzeşti, englezeşti, nemțeşti şi chiar (cîteva) româneşti, alese, grupate şi comentate în funcție de expresivitatea şi de forța lor sugestivă. Cuvinte onomatopeice, comice, argotice, inventate (de Rabelais, Anatole France, Mallarmé, Lewis Carroll, Joyce, Michaux, Léon-Paul Fargue) sau doar rarissime (ca Zacodover, numele unei piețe publice din Toledo, înregistrat ca provocare a propriei fantezii şi introdus apoi ca rimă bogată într-un poem compus cu gîndul la un magician dintr-un tablou de El Greco).

Alte nume proprii, adunate şi ele cu pasiunea proprie unui colecționar, sînt cele pe care le poartă personajele lui Proust („à la foi vraisemblables et colorés“) sau toponimele eufonice (adevărate „incantations géographiques“), extrase dintr-un atlas, „par réaction romantique contre la grisaille naturaliste. [...] Que de carrières de marin, Loti en tête, furent déterminées par l’envoûtement des noms d’escales lointaines ! (Vancouver !)“, exclamă melancolic-entuziasmat Matila Ghyka, aducîndu-şi aminte de ele.

Altădată, o vizită la Muzeul de Istorie Naturală din Londra („une excursion sémantico-zoologique“) se transformă într-un prilej de a face cunoştință cu expresivitatea „latinei zoologice“, atunci cînd aceasta se aplică asupra diferitelor specii de păsări (Dodus Ineptus, adică pasărea dodo, Gallinago Scolopacinus, adică becasina, Phœnicopterus Roseus, adică pasărea flamingo), dar şi asupra unor mamifere dintre care nu putea lipsi elefantul pitic de pe Coasta de Aur a Africii de Vest (pe latineşte: Loxodonta Africana Cyclotis).

Într-o cu totul altă categorie sînt incluse cuvintele-valiză („împachetate“ sau „portemanteau“), inspirat comparate de autor cu făpturile hibride din tablourile lui Hyeronimus Bosch şi explicate de Humpty-Dumpty, monstrul oviform din Through the Looking Glass, pe înțelesul micuței Alice: „Well, slithy means lithe and slimy. Lithe is the same as active. You see it’s like a portmanteau – there are two meanings packed up into one word.“

În fine, la un alt nivel de generalitate, exploratorul examinează „compoziția simfonică“ a poemelor lui Mallarmé, construcția „en rosace“ a romanelor lui Proust sau cîteva exemple de „acrobație prozodică“ (palindromes, anagrammes, allitérations), între care şi două „versuri pantorime“ (adică integral omofone), compuse de Victor Hugo:

O fragiles Hébreux ! Allez, Rébecca, tombe !

Offre à Gilles zèbre, œfs; à l’Erèbe, hécatombe !

 

Sau „sonetul monosilabic“ atribuit unui Paul ori Jules de Rességuier:

 

Fort

Belle

Elle

Dort,

 

Sort

Frêle

Quelle

Mort !

 

Rose

Close

La

 

Brise

L’a

Prise !

 

Sau „poemul alfabetic“ al lui Tristan Derême:

 

Ayant beaucoup cueilli d’émouvantes fleurs grises

Herbe ! ici jamais Kriss, lame malaise, ni…

On pourrait quelquefois retrouver sans tristesse

Un vieux wagon…

Xavier ! Yvonne ! Zoé !

 

Într-un spirit apropiat va proceda cîțiva ani mai tîrziu şi Gustav René Hocke, interesat de existența supratemporală şi suprateritorială a unei constante manieriste în artă şi în literatură, opusă realismului terre à terre. Şi atunci, nu cumva adevărata identitate a transnaționalilor e de căutat nu în paşapoartele acestora, ci în țesătura de limbi şi de cuvinte în care au trăit şi în care ne invită şi pe noi să ne găsim locul ?

 

Bibliografie: Esthétique des proportions dans la nature et dans les arts, Ed. Gallimard, Paris, 1927; Le Nombre d’Or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale, 2 vol. (cu o scrisoare de Paul Valéry), Ed. Gallimard, Paris, 1931 (ediție revăzută, 21959); Pluie d’étoiles, Ed. Gallimard, Paris, 1933 (traducere în limba română de Georgeta Filitti, Bucureşti, 2007); A Documented Chronology of Roumanian History: from pre-historic times to the present day, B.H. Blackwell, Ltd, Oxford, 1941; Tour d’horizon philosophique, Ed. Gallimard, Paris, 1946; Sortilèges du verbe (prefață de Léon-Paul Fargue), Ed. Gallimard, Paris, 1947 (101949); Philosophie et mystique du nombre, Ed. Payot, Paris, 1952 (traducere în limba română de Dumitru Purnichescu, prefață de Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, 1998); A Practical Handbook of Geometrical Composition and Design, Ed. Tiranti, Londra, 1952 ; Couleur du monde. Escales de ma jeunesse, Ed. du Vieux Colombier, Paris, [1955] (traducere în limba română de Georgeta Filitti, prefață de Patrick Leigh Fermor, Bucureşti, 2003); Couleur du monde. Heureux qui comme Ulysse…, Ed. du Vieux Colombier, Paris, 1956 (traducere în limba română de Georgeta Filitti, Bucureşti, 2003); versiune în limba engleză : The World Mine Oyster. The Memoirs of Matila Ghyka, Ed. Heinemann, Londra, 1961; Estetică şi teoria artei (ediție îngrijită şi postfață de Ion Iliescu, traducere de Traian Drăgoi), Bucureşti, 1981.

 

Referințe: Solomon Marcus, Poetica matematică, Bucureşti, 1970; Victor Ernest Maşek, Arta şi matematica, Bucureşti, 1972; Solomon Marcus, Din gîndirea matematică românească, Bucureşti, 1975; Petru Comarnescu, Chipurile şi priveliştile Europei, vol. I, Cluj, 1980; Mihai Dim. Sturdza (coordonator şi coautor), Familiile boiereşti din Moldova şi Țara Românească, vol. I, Bucureşti, 2004; Mihai Sorin Rădulescu, Cu gândul la lumea de altădată, Bucureşti, 2005; Mihai Sorin Rădulescu, În căutarea unor istorii uitate. Familii româneşti şi peripluri europene, Bucureşti, 2011. V. şi Ionel Achim, Gheorghe Achiței, Marcel Breazu (coordonatori), Dicționar de estetică generală, Bucureşti, 1972. Alte referințe: Emil Cioran, Cahiers 1957–1972, Gallimard, Paris, 1997.