Eseuri
Victor Ivanovici

ISTORII MITTEL-EUROPENE DESPRE CAPTIVITATE ŞI TRĂDARE

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012

 Geografic vorbind, Europa Centrală (Mitteleuropa) cuprinde bazinul dunărean care, timp de mai multe veacuri, a constituit teritoriul vechii Austro-Ungarii. După Primul Război Mondial ?i până astăzi, fantoma Imperiului dezmembrat nu a încetat să bântuie regiunea, în chip de «lume» latentă «îndărătul etniilor». Poate de aceea Mitteleuropa a devenit «patria minorităților» par excellence, cu state naționale insuficient consolidate ?i, de aceea, pradă u?oară pentru nazi?ti, iar, mai apoi, căzând în captivitatea Sovietelor.
În  România, nu suntem prea familiarizați cu problematica regională respectivă, măcar că aparținem ?i noi, cel puțin în parte, Europei Centrale, iar dilemele ?i impasurile acesteia seamănă foarte bine cu cele cărora au a le face față «dragii» no?tri Balcani. Din fericire, cvasi-absența informației ?tiințifice vine să o umple (în traduceri mai mult decât decente) literatura mittel-europeană. Din fericire, ?i mai pertinent, ?tiut fiind că raționalitatea Istoriei congelează drame omene?ti fierbinți, pe când literatura e în stare să întrupeze evenimentele descărnate într-o «carne vie», adică – vai! – ?iroind de sânge. 
Într-una din cărțile sale amare ?i ironice, Danilo Kiš, figură de funte a acestei literaturi, lasă preț de o clipă să se audă strigătele sfâ?ietoare ale «unui Volksdeutscher, un oarecare Franjo Hermann», asupra căruia Rezistența iugoslavă «face dreptate ?i aplică răzbunarea poporului» (Enciclopedia morților, 1983). Instantaneul cu pricina luminează soarta dureroasă a populațiilor de limbă germană din regiune, care, după război, s-au văzut puse în postura de «țapi ispă?itori» ai atrocităților hitleriste.
Unul din episoadele acestei tragedii ascunse prive?te pe ?vabii din Banat (Banater Schwaben) ?i pe sa?ii din Transilvania (Siebenbürger Sachsen), grupuri etnice sosite pe acele meleaguri în chip de coloni?ti, între secolele al XIII-lea ?i al XVIII-lea, ?i eliminate la sfâr?itul secolului XX, ca minorități nedorite, pe care Ceau?escu, literalmente, le-a vândut Germaniei Occidentale. Preludiul dur al acestei epurări etnice «blânde» l-a constituit, la finele războiului, prima dezrădăcinare a germanilor din Europa Centrală, rechiziționați de Armata Ro?ie ?i expediați în Uniunea Sovietică la muncă (silnică) de «reconstrucție». Astfel, la începutul captivității ei, regiunea a cunoscut strămutări masive de populații, simetric inverse ?i etic echivalente acelora comise de nazi?ti în dauna altor naționalități. Supraviețuitorii uria?ei armate de sclavi au revenit la vechile lor vetre, dar nu pentru un trai «normal», căci, de aici înainte, viața li s-a scurs în a?teptarea plecării definitive am oben («acolo sus»), adică spre Germania. Între timp, ei în?i?i ?i mai ales copiii lor au găsit forța ?i curajul de a consemna, în poeme ?i narațiuni, fizionomia unei lumi «?ezând» (ca să zic a?a) «pe valize».
 
1. Un Bildungsroman.- «Compatrioata» noastră Herta Müller (Premiul Nobel pentru Literatură, 2009) deține un loc al ei, vizibil, în cadrul literaturii germane din România (Rumänien-deutsche Literatur), tot mai vizibilă ?i, aceasta de când,  acum câteva decenii,  a intrat în atenția germanisticii mondiale. 
Dintre cele două scrieri ale Hertei Müller pe care le examinez aici, Leagănul respirației tratează tocmai tematica deportărilor ?i se bazează pe experiența trăită a poetului Oskar Pastior. Cu toate acestea, cartea nu are ambiția de a fi o mărturie sau un denunț (de?i poate fi citită cu profit în ambele sensuri). După cum ne informează Herta Müller, cei doi autori au început să scrie Atemschaukel împreună. Moartea subită a lui Pastior a întrerupt proiectul inițial, «deturnându-l» mai apoi în direcția romanescului. Cu alte cuvinte, convertindu-l într-o operă unde conținutul documentar e legitimat axiologic pe dimensiunea literarității.
Premisa întregii proceduri constă în trecerea de la nivelul empiric la cel ficțional. În speță, materialul autobiografic preexistent este absorbit de o convenție literară, a?a-numita «narațiune la persoana întâi» (Icherzählung), care cade în sarcina unuia dintre personaje (homodiegeză), avându-?i propriile date personale, indiferent cât de identificabile cu acelea ale oricărui model «real». În acest sens, Herta Müller concesionează eul narativ eroului său numit Leo Auberg, în vârstă de 17 ani, de origine mic burgheză, membru al minorității germane din Transilvania românească, supusă cunoscutelor represalii din partea sovieticilor. Tribulațiile naratorului se înscriu, deci, într-un context istoric mai larg; însă, pentru a deveni cu adevărat narabilă, «marea» Istorie trebuie încadrată în «mica» istorie a trăirilor individuale. Ca atare, Leo dezvoltă o serie de asociații mentale cu ajutorul cărora iminenta catastrofă publică devine soluția la o dramă privată. Tânărului protagonist i se întâmplă ceva cu totul inavuabil: «un lucru anapoda, murdar, neru?inat ?i frumos», legat de o anume înclinație ?i opțiune sexuală, care, dacă i-ar fi descoperită, ar atrage asupră-i rigoarea legii ?i oprobriul familiei. Primejdia ?i tăcerea silită strivesc obiectul dorinței, ce devine o povară permanentă «în ceafa» amantului, precum «oaia» purtată pe umeri în chip de guler de Sfântul întrezărit cândva într-o biserică gotică. Astfel încât, date fiind opresiunea la care e supus ?i pericolele ce îl pândesc în «degetarul (...) micului ora?, unde toate pietrele aveau ochi», nimic mai firesc ca eroul să-?i dorească «evadarea», fie ?i într-un lagăr rusesc, să vadă în deportare o eliberare. O emancipare nea?teptată ?i dură, impusă dinafară, dar care va pune capăt adolescenței năuce a lui Leo («la cei ?aptesprezece ani ai mei încă mai eram teribil de necopt la minte»), plasându-l, în sfâr?it, pe orbita maturizării. 
Această componentă tematică ne ajută să depistăm în cartea Hertei Müller – ținând seama ?i de contextul istorico-literar – un soi de dialog cu a?a-numitul Bildungsroman, de lungă ?i prestigioasă tradiție în literele germane. În speță, scenariul formării eroului (Bildung) este aici o călătorie, s-ar zice inițiatică, în tot cazul, deplasarea lui dintr-un ambient familiar într-unul străin. Ca atare, nu cred că mă în?el semnalând în Leagănul respirației existența unor aluzii la faimosul Wilhelm Meisters Wanderjahre («Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister», 1821-29), de J. W. Goethe. În romanul cu pricina, un loc important îl ocupă vizita protagonistului în «provincia pedagogică» (pädagogische Provinz), unde îl va lăsa o vreme pe fiul său, Felix, cu scopul ca acesta să primească educația potrivită «pentru trup, suflet ?i spirit» (für Leib, Seele und Geist) ?i astfel să devină un om întreg (ΙΙ: 1-2 ?i 8-9). Dacă, deci, ipoteza mea se susține, raportul de intertextualitate dintre cele două opere constă, în principal, în lectura ironică a episodului goethean de către autoare.
Într-adevăr, ?i în cartea ei este vorba de maturizarea unui adolescent într-o «provincie pedagogică», doar că, pentru Leo, aceasta e lagărul. Acolo trupurile, sufletele ?i spiritele se află în jurisdicția absolută a Îngerului Foamei. Supremul educator pune în aplicare strategii didactice urmărind eradicarea umanității din om, iar, la limită, chiar anularea Omului ca specie. Rezultatele sunt pe potriva țelurilor propuse. Când, bunăoară, respirația «se leagănă», cerul gurii ți se face ca o piele de iepure întinsă ?i un alt iepure, alb, îți cre?te pe față, e semn că trupul ?i-a însu?it ?tiința morții prin inaniție. Când avocatul Paul Gast înfulecă porția soției sale, iar Îngerul Foamei o înfulecă pe ea, e semn că, lepădând ultimele vestigii de milă ?i afecțiune, sufletul a absolvit ?i el Academia concentraționară. ?i când, la ?aizeci de ani de la eliberarea din lagăr, fostul deținut tot mai mănâncă «împotriva foamei», e semn că ?i spiritul a asimilat învățăturile Îngerului.
Totu?i, Îngerul Foamei n-are dreptul să se simtă victorios, atâta timp cât măcar unii dintre ostatecii săi au reu?it să supraviețuiască stagiului educativ în «provincia pedagogică» a Gulagului, fără să se transforme în mon?tri. Între ei ?i naivul adolescent din Transilvania care, cu adevărat, se maturizează în lagăr, de vreme ce, cum se zice, «ceea ce nu te ucide, te face mai puternic». E o «rețetă» binecunoscută celor care au avut de înfruntat diversele totalitarisme ale secolului XX; este, a?a cum a numit-o Václav Havel, redutabila «putere a celor fără putere».
Herta Müller î?i recomandă scrierea drept roman, ceea ce, ca să fim exacți, ridică întrebarea în ce sens? Nu că «regula» romanului ar fi din cale afară de severă (ba chiar dimpotrivă); dar este vorba, totu?i, de un gen narativ, iar, în Leagănul respirației, tocmai dimensiunea narativă apare oarecum precară. Încercând, deci, a preveni «gâlceava canonică», am abordat cartea (sper că nu întrutotul arbitrar) ca pe un Bildungsroman «de călătorie», având ca model îndepărtat cel de-al doilea Wilhelm Meister al lui Goethe. În treacăt fie zis, călătoria, în măsura în care din simplă temă accede la rangul de parametru structural – «cronotop al călătoriei», ar zice Bahtin –, ne îndeamnă să vedem aici, in nuce, un «picaresc» (concentraționar) ?i, pe alocuri, o istorie «de moravuri» (tot concentraționare). Asfel încât, în ciuda componentei narative prea puțin «ortodoxe» – ceea ce, precizez, pentru mine nu constituie un defect –, Leagănul respirației satisface un standard de gen ?i mai important al romanului, ?i anume caracterul enciclopedic al acestuia.
 
2. «În preajma Revoluției».- Din contră, Vulpea era de pe atunci vânătorul (Der Fuchs war damals schon der Jäger, 2009), necanonică ?i aceasta ca roman, nu este, totu?i, lipsită de o oarecare intrigă ?i de un minim conflict: iată, potrivit gustului comun, condiția necesară ?i suficientă a romanescului. Pe de altă parte, e de semnalat că aici autoarea nu contemplă lucrurile sub unghi «minoritar», ca în majoritatea celorlalte cărți ale sale. Vulpea... e, în speță, o istorie despre trădare, dar într-o perspectiva mai «universală», căci este focalizată asupra dramei unei întregi țări, ve?nic trădate. 
Ca decor, autoarea alege un ora? oarecare din Europa Centrală, iar, ca protagoniste, două femei oarecare. Însă cadrul temporal al istoriei lor nu e câtu?i de puțin unul oarecare. Chiar dimpotrivă: eroinele traversează ultimele luni, cele mai atroce, ale tiraniei lui Ceau?escu. Fiecare cu iubirile ei, amândouă cu prietenia ce le leagă, Clara ?i Adina caută să reziste co?marului public, să se fortifice într-un spațiu protejat, cât mai al lor cu putință. Obiectiv sproape de neatins în țara ?i în vremea cu pricina, când sfera privată e neîncetat maculată, deformată, trădată. Dragostea ?i amiciția, bunăoară, sunt «instrumentalizate»: ca atunci când un ofițer de Securitate under cover se va folosi de amantă, ca să iscodească raporturile prietenei acesteia cu un grup disident. Trădarea nu lasă deci nimic neatins, iar, din cercul ei, nu există scăpare. Până ?i timida luminiță ivită la capătul tunelului se va stinge curând, căci cei trădați î?i merită soarta. E cazul «clasic» al românilor care, fatali?ti ?i frivoli, constatând că «revoluția» lor nu a făcut decât să le recicleze stăpânii, au reacționat stereotip: «ia mai dă-i în mă-sa»...
 
3. Stil ?i traducere.- A?a cum spuneam, scenariul narativ – mai evident în Vulpea..., mai discret în Legănul respirației – nu este latura «forte» a celor două cărți. 
Incomparabil mai importantă mi se pare dimensiunea lor poetică. Dar care, nota bene, nici «u?ure» nu e (adică lirică), nici «decorativă» (precum poeziile inserate de Goethe în Wilhelm Meister). La Herta Müller, poeticitatea scriiturii e prin excelență funcțională, în măsura în care creează atmosferă. Uneori de nuanță suprarealistă, alteori expresionistă, atmosfera cu pricina e în chip fundamental hipnagogică, respiră onirism. În primul roman, spre exemplu, «delirul» ?i stările halucinatorii provocate de foame trimit la «dereglarea sistematică a simțurilor» (dérèglement systématique des sens), teoretizată de proto-suprareali?ti, precum Rimbaud. În celălalt roman, domne?te co?marul, cu imagini obsesive ce sugerează mai degrabă Expresionismul. A?a ar fi «bucla» ?i «ochiul negru» al dictatorului, bântuind zilele ?i nopțile supu?ilor săi. La fel ?i ambivalenta blană de vulpe, care, pe de-o parte, e o relicvă emblematică a copilăriei, iar, pe de altă parte, masacrarea ei sadică marchează invazia brutală a «organelor» ?i abolirea sferei private.
O altă trăsătură stilistică o constituie background-ul menționat în treacăt mai sus, ținând de o dimensiune multi- ?i inter-culturală a literaturii Hertei Müller. Într-adevăr, atât autoarea, cât ?i personajele ei vin din Europa Centrală plurilingvă ?i multietnică, iar limbajul lor poartă urmele interacțiunii dintre germana banato-transilvană ?i română, atât la nivel expresiv propriu-zis, cât ?i la acela al realiilor. A?a de pildă, toponimul Erlenpark, menționat în Leagănul respirației, nu e altul decât parcul sibian «La Arini»; tot astfel, în Vulpea..., mi s-a părut că recunosc, trecute prin dublu filtru – grecesc (perceput) ?i german (bănuit) – ziceri române?ti precum «Moa?’ ta pe gheață», parodia studențească a cântecelului «Suflecată până la brâu», ba chiar aluzii la hit-urile popularei formații rock timi?orene Phoenix, din anii 70. Datele de soiul acesta nu sunt direct accesibile cititorului din Germania «metropolitană», iar când (?i dacă) sunt descoperite, ele conferă textului un «farmec exotic», precum (să zicem) românismele în proza franceză a lui Panait Istrati.
Asemenea caracteristici reprezintă provocări majore pentru traducător(i). De-a lungul veacurilor, ceea ce cu un termen tehnic se nume?te «practica traducătoare» (la pratique traduisante), a cunoscut două mari (să le zicem) «?coli». Prima, centrată pe ideea «înstrăinării» (foreignizing), aspiră ca textul-țintă să preia ?i să transmită alteritatea textului-sursă către spațiul lingvistic ?i cultural propriu. Cea de-a doua, «asimilatoare» (domesticating), urmăre?te să producă un text-țintă care să nu forțeze habitudinile lingvistice ?i să răspundă orizontului de a?teptare al receptorului-țintă.  Lăsând de o parte traducerea, mai puțin izbutită, a lui Costas Kosmás, autorii versiunilor consultate de mine ale Leagănului respirației mi se pare că ilustrează perfect cele două direcții dominante în «practica traducătoare».
Al. A. ?ahighian este un foreignizer consecvent, iar textul său însoțit de note ?i comentarii numeroase ?i judicioase – aproape o versiune filologică, nelipsită însă de har literar – izbute?te să «înstrăineze» referenți familiari cititorului român, astfel încât el să-i perceapă cu ochii «minoritarului».
Mai puțin «performantă» se dovede?te o asemenea practică traducătoare față de contexte de tip poetic (adică centrate pe mesaj, nu pe referent) ale originalului. Ca atunci când nu-i «iese» (sau poate refuză) echivalarea unui calambur despre «păduchele» (Laus) latent în numele Ladis-laus; în loc de aceasta, traducătorul îl explică, ceea ce creează o impresie de stângăcie, ai zice de banc ratat. Din contră, eficient se dovede?te aici demersul domesticating al Yotei Lagoudakou care, în versiunea greacă, substituie numelui, drept suport al jocului de cuvinte, însu?irea corporală psilólignos: un compus ce înseamnă literal ‘înalt ?i subțire’, dar care «ascunde într-însul purecele» (gr. psyllos).
Dată fiind inventivitatea lingvistică de care dă dovadă traducătoarea, ea  ar fi putut să abordeze cu succes ?i unele realii vehiculate de original, oferind astfel cititorului grec accesul la nuanțe ce rămân (a?a cum subliniam mai sus) ascunse chiar cititorului german nefamiliarizat cu bagajul cultural adus de autoare din spațiul de origine. Cu condiția, fire?te, ca intuiția (sau bănuiala) să o fi îndemnat pe traducătoare la o cercetare prealabilă în direcția respectivă. Un singur exemplu. E foarte probabil ca un Rumäniendeutscher, să descopere în numele (Ar)Tur Prikulitsch, purtat de detestatul Kapo din lagărul rusesc, o poreclă, deosebit de revelatoare, dat fiind că, în mitologia populară românească, priculiciul e un soi de vampir. 
De ce nu, ?i pe grece?te, ceva de genul «Arthouros Vrikolakis»?