VIAȚA LA ȚARĂ DUPĂ ALEXANDRU VLAD

Într-un sat deasupra căruia s-a oprit grăbit un curcubeu, se aşază scriitorul clujean Alexandru Vlad pentru a trăi într-o experiență autentică şi foarte personală viața la țară. Şederea într-o ambianță rurală se transformă însă treptat într-o nevoie cotidiană de a analiza realitatea din jur ce nu mai are nimic în comun cu imaginea unei vieți paşnice şi idilice din satul românesc de altădată. Asta şi pentru că satul ca şi comunitate tradițională omogenă nu mai există, el transformându-se între timp într-un amestec hibrid de etnii şi clase sociale cu înclinații dintre cele mai diferite, însă cu atât mai explicabile cu cât reversul bisericii de altădată devenise bufetul, acel local insalubru şi îmbrăcat într-un fum gros de țigară ce părea să atragă în fiecare seară consătenii la o mică aventură bahică. Impresiile autorului se organizează în texte aparent de sine stătătoare, dar care împreună compun un corp comun, oferind în cheie autobiografică şi subiectivă frânturi de existență reală extrem de subtil surprinse.
În Curcubeul dublu (Editura Polirom, Iaşi, 2008), Alexandru Vlad reuşeşte să redea printr-o analiză de o simplitate aparentă surprinzătoare, dar percutantă, lumea satului cu psihismele şi subteranele ei, nebănuite din exterior. Satul lui Alexandru Vlad este un loc ce şi-a pierdut conturul şi cum să nu şi-l piardă când locuitorii lui nu ştiu cum să-şi vândă pământul pentru construirea autostradei, acel pământ pentru care odată țăranul român ar fi făcut orice să-l obțină. Odată intrat sub imperiul tranziției, al afacerismului capitalist, satul tradițional se autodistruge, devorând orice urmă a mai vechilor aşezări de altădată. Într-un stil jurnalistic, când ludic, când grav, prozatorul clujean recuperează secvențe din curgerea cotidiană lentă a clipelor, redându-le cu netrucată voluptate ficțiunii literare. Deseori uimit de fapte şi evenimente aparent nesemnificative, autorul lasă frâu liber descrierii, ce adună în cercuri concentrice după o cronologie interioară a textului, lumea şi modul ei de manifestare în circumstanțele unei actualități aproape delirante.
Dacă experiența textuală îi reuşeşte întru totul autorului, cea a reaşezării într-un spațiu presupus al liniştii şi stabilității, eşuează. În căutarea copilăriei de altădată, autorul este întâmpinat de imaginea dezolantă a caselor aflate în paragină, de lipsa de solidaritate a consătenilor şi mai ales de ineficiența unui sistem ce a exclus aproape complet această patură socială a țărănimii sărace. Satul e asaltat de o tranziție când trepidantă, când lentă, dar interminabilă, căreia nu îi mai face față. Tristețea ce îmbracă fiecare rând într-o mantie voalată, are ca suport tocmai constatarea autorului-narator că satul nu mai este ce era odată. Lucrurile se schimbă perpetuu, intrând într-un vârtej amețitor al vremurilor actuale. Refugiul în sânul unei comunități liniştite nu mai este posibil în zilele noastre, iar sentimentul statorniciei resimțit cândva în copilărie nu mai poate fi recuperat.
Şi totuşi de ce ,,curcubeul dublu”? Explicația o găsim în replica profesorului mutat şi el la țară, care constată că oamenii nu mai au ochi pentru fenomenele astrale. ,,Odată a simțit nevoia să-mi explice: ştii de ce m-am oprit tocmai în satul ăsta dintre toate? Nu ştiam că eşti pe aici. Nu vreau să deranjez. Dar am colindat câteva dintre satele mai apropiate, ca să găsesc un loc. Plouase şi peste valea aia de-acolo a apărut un curcubeu. Întreg, dublu şi parcă tras cu vopsea. Nu orice vopsea, ci acrilică. Îți venea să intri prin el ca printr-un arc de triumf. Aşa ceva nu văzusem în viața mea. Ca în frații Limbourg. Mă uitam la curcubeu şi a trecut un bețiv care m-a salutat, dar pentru fenomen n-a avut nici măcar o privire. Aşa sunt astea la noi, mi-a explicat el. Şi-atunci am zis: aici! Dacă au asemenea curcubeie…” (p. 143).
Nu doar satul ca şi entitate abstractă e prins în contururi precise, ci personajelor care-l populează le sunt dedicate portrete de un realism seducător. Figurile care întregesc comunitatea sunt emblematice, Artistul, Profesorul de filosofie şi mama sa, Preotul, vecina cleptomană, baba Florica, urmată după moarte de pisica ce păstrase drept moştenire obiceiurile bătrânei, câteva familii de țigani şi alți eşuați ai sorții. Viziunea auctorială e sumbră, uşor fatalistă, şi fără menajamente înfățişată în tuşe groase şi precise. Mentalitatea omului de la țară presupune de la sine înțeles o curiozitate indiscretă de a şti ce se-ntâmplă nu doar în curtea vecinului, ci şi-n sufletul lui. Veştile aleargă foarte repede în sat, în special cele proaste, iar viața comunității freamătă la orice eveniment, fie el şi mai puțin spectaculos.
Relevantă pentru superficialitatea şi lipsa de solidaritate a consătenilor este tragica întâmplare a morții unei bătrâne ,,doamne” (violată şi ucisă), mutată recent în sat cu fiul ei, profesor de filosofie. Transpunându-se în interioritatea faptelor analizate, autorul notează cu stupefacție detaşarea vinovată a celor din jur şi presupusele acuze ce par să lovească invariabil victima. ,,Am înțeles că țipetele s-au auzit timp de câteva ore. Trebuie să fi fost şi urechi ciulite, care au pândit clipa când acestea au încetat. Şi s-au mulțumit cu atât. Probabil speranța lor disperată, în incapacitatea de-a fi solidari cu orice fel de străin, a fost că nu se va întâmpla nimic rău. S-au închis mai degrabă în case ca să se apere.” (p. 155).
Adunând sub cupola sa oameni din diverse medii sociale, satul devine treptat o comunitate unde cu greu se pot armoniza mentalități şi stiluri de viață diferite. De aceea, conviețuirea devine tot mai dificilă, părerile sătenilor sunt împărțite, fiecare catalogând în felul său evenimente mai mari sau mai mici ce au loc în sat. Alexandru Vlad reține cu o aplecare specială asupra detaliului semnificativ tocmai această manieră tipică a oamenilor de la țară de a comenta şi colporta ştirile. Trecând-o printr-un spectru analitic (hiper)realist, scriitorul conturează o panoramă a societății rurale româneşti, prinsă adesea într-un joc de paralelisme: sat-oraş, tineri-bătrâni, perioada ante şi postrevoluționară. Imaginile ce alunecă pe pelicula narativă precum într-un film mut sunt de-a dreptul dezolante, şi autorul, cu un simț exacerbat al observației fine, nu poate să nu constate cum casele cad tot mai mult în paragină, cum vecinii fură totul din jur, cum satul pare paralizat şi orice activitate se suspendă când la cele două prăvălii nu se găsesc țigări, asta aşa ca o parabolă despre românism. Ironia şi autoironia funcționează perfect în textul lui Alexandru Vlad ce pare la rândul său sedus (asemeni cititorului), de ideea unei introspecții a vieții umane din unghiurile ei cele mai nefavorabile. Având această forță de a privi lucrurile drept în față, autorul schițează într-un crochiu paradigmatic trecutul şi prezentul. Lanțul ideilor şi amintirilor invadează textul ,,creând atmosferă”, exact cum îşi imaginase autorul cu ceva timp în urmă.
Curcubeul dublu e un gen de jurnal atipic cu deschideri spre roman căci universul individual e atât de complex încât zideşte în stâlpi de piatră o lume recognoscibilă în timp şi spațiu, ale cărei coordonate mentale şi de percepție exterioară sunt bine prinse în contururi precis definite. Perorând despre aspecte banale ale realităților româneşti, autorul nu uită să prezinte aglomerația străzilor cu trecători grăbiți şi adesea nepoliticoşi, tablourile dezolante de la marginea şoselelor cu miros de mici şi vânzătoare strident rujate, toate creând o impresie de interminabil provizorat.
Granița dintre realitate şi ficțiune e foarte fin trasată, cel mai adesea insesizabil, după cum reiese din pasajul ce urmează: ,,Am impresia că personajele mele năvălesc în viața mea reală, aşa cum vecinii uneori se insinuează în textele mele.” (p. 287). Uneori doar narator, alteori chiar şi protagonist al întâmplărilor evocate, autorul ni se adresează direct, transformându-ne în interlocutori imaginari, aşteptați. În acest fel, textul se încheagă din fragmente de viață cu o legătură modică între ele, dar care, în ansamblu formează un tablou unitar al vieții, al existenței cu insignifiantele ei momente cotidiene. Un alt aspect demn de semnalat în romanul lui Alexandru Vlad se referă la caracterul profund poetic şi accentuat filosofic al unor fragmente în care viața este decupată în componente mici, minuscule pe care autorul are răbdarea să le prezinte detaliat. Astfel se încheagă mici poveşti, unele pronunțat meditative, de un realism dur, rece şi percutant ironic. Despre vinovăție (subiect incomod) găsim câteva pagini tulburătoare prin capacitatea lor confesivă.
Într-un stil atât de expresiv în simplitatea lui şi cu o forță epică uluitoare, Alexandru Vlad reuşeşte în Curcubeul dublu o cronică realistă a satului românesc aflat de această dată nu la răscruce de vânturi sau de veacuri, ci la cumpăna dintre milenii.
MONICA GROSU