"VEŞNICA REÎNTOARCERE" A LUI DIMOV

Iată titlurile, toate monosubstantivale: Dilema, Basorelieful, Schiorul, Mosorul, Bomboana, Cutia, Punguța, Lanterna, Liftul, Mesajul, Pasărea, Automobilul, Examenul, Linia moartă (substantiv compus). Şi cu încă un Argument în față, în care mărturiseşte revelația „veşnicei reîntoarceri”, pe urmele înaintaşului, dar adoptînd o atitudine mai degajată, glumeață: „Precum Nietzsche pe malul lacului Silvaplana, am avut şi eu viziunea veşnicei reîntoarceri. Pe nici un mal. Aşa, în odaie. Deschizînd un ochi, unul singur, pentru a nu spulbera amintirea visului dinspre dimineață. Cîntau vrăbiile, urluiau guguştiucii, vibra sfîşietor primul tramvai, departe”. Din filozofie, frazele au alunecat în discursul poematic, în enumerația dimoviană, făcînd şi conexiunea cu visul. Între elevația speculativă a mitului nietzschean şi atari contextualizări plebee e un contrast prea mare, de unde micul joc al retractării: „După ce m-am documentat, mi-am dat seama că viziunea veşnicei reîntoarceri n-are nimic comun cu mitul respectiv”. Apoi, repudiază (cu „scîrbă”!) „procedeul inventării vide, al fantasticului întemeiat pe minciuna pură” – totuna cu afirmarea contrariului, a opțiunii sale pentru ficțiunea cu miez, în felul ei/ al lui „adevărată”. Şi repetă disocierile fazei doctrinare a „onirismului”, din urmă cu un deceniu şi mai bine: „Drept care mă lepăd de romantism şi suspectez dicteul automat”. Cu un foarte frumos pasaj final de descriere a manierei sale de a practica „iterația banală”: „Poemele ce urmează se desfăşoară, deci, în încercuiri mult mai modeste decît mitul ancestral. Ele vizează iterația banală, diurnă ori nocturnă, nict-himerală [combinație imposibilă între contrarii, între orbirea de noapte şi cea de zi – nictalopie şi hemeralopie – n.m. I.B.L.] ori sezonieră, în nădejdea identității cu cercurile concentrice generate de o piatră aruncată în apă: ultimul le înglobează pe toate dar n-ar exista dacă primul nu s-ar fi născut. Şi n-ar ajunge pînă la malul lacului... Silvaplana” (toate extrasele – de la p. 5).

Aplicațiile pot fi examinate de la primul poem şi în mai toate: finalurile reiau începuturile sau anumite momente-cheie de la care s-a dezvoltat trama, ceea ce sugerează un rulaj fără oprire, „în buclă” (cum se lucra cîndva cu secvențe de film pe celuloid sau de banda de magnetofon). Nu e un procedeu nou la Dimov, l-am mai văzut nu o dată, dar utilizarea lui sistematică produce notabile efecte de intensificare a semnificațiilor, proiectate la scara multiplicării infinite, a „iterației” nesfîrşite. Drept urmare, alonja semantică sporeşte, adîncind profunzimile şi mixînd şi mai eficient planurile. În marile sale poeme de dinainte şi cu limpede evidență aici, îi reuşeşte cu brio glisajul fulgerător între planuri, între concretul cotidian mărunt şi semnificațiile metafizice maximale: micul descriptivism acumulativ capătă brusc aură, iar ideile înalte se corporalizează în expresivități pedestre, lepădîndu-şi ariditatea.

În atari condiții, în fața unui şir de texte de excepțională densitate concret-metafizică sau metafizic-concretă, analizele bucată cu bucată s-ar extinde prea mult, pe zeci de pagini. Aici – o rapidă trecere în revistă şi o glosă la poemul de vîrf.

Primul poem din Veşnica reîntoarcere – prima „iterație” din carte: Dilema începe şi se termină cu referințe la taina unui proverb, nu şi la formularea efectivă, pentru care personajul-narator are interdicție. Situația îl transformă în victima unui paradox logic de felul „dilemelor” antice: se frămîntă pînă la nevroză fiindcă nu poate fi sigur că, neavînd voie să repete proverbul nici în gînd, nu l-a uitat! Poemul, o bijuterie de umor intelectual, regizează seducător descinderea unui soi de inspector decorporalizat, „nevăzutul”; „Neverosimile miez”, îi spune protagonistul, cu toate interpretările mistico-metafizice posibile.

Basorelieful, depozitar de „memorii de zidari”, prilejuieşte o primă translație din bidimensionalitatea inanimată în spațiu, în evocarea unor scene pline de viață.

În Mosorul, obiectul se rostogoleşte şi la start, şi la final, acum gol, după ce pe el „fusese depănat firul vieții”. Domneşte confuzia, căci foarfeca lui Atropos, zeița care reteza viețile, a fost furată. E avansată şi ipoteza cum că firele tăiate nu dispar, ci „se înghesuie pe gîtul absorbant/ Al mosorului de față”, loc în care „începe adevărata viață/ A morților care vor învia/ Din fragmente, nimerind ca la loto/ În firul răsucit de neatenta Cloto” (p. 25). Fiorul şi umorul se împletesc în teribila perspectivă a resuscitării răposaților. Pericolul trebuie îndepărtat, drept care cuplul pe a cărui uşă pătrunde mosorul decide să-l împingă în jos, către focurile lui Hefaistos. Problema odată rezolvată, cei doi îşi pot relua jocurile cu zaruri „de fildeş şters” şi ea îi şi dă dispoziție expresă: „Stai jos şi scrie ultimul vers” (care şi este ultimul vers al poemului! – p. 25).

În Bomboana – o călătorie mai îndelungată, cu aer inițiatic, amintindu-le pe cele din Realitate (mic poem oniric), din Baia sau O realitate iterativă, din alte poeme mai vechi. Construcție laborioasă, atentă, care cere o hermeneutică pe măsură.

Cutia e una de Saxa, pictată – pretext pentru o a doua translație de la imaginea bidimensională la narațiunea 3D. Chiar şi cînd descrierea s-a încheiat, tot „Ar mai fi de spus ceva. Dar mai bine tac”, zice şi execută personajul-narator (tot vers final – p. 42).

În aceeaşi manieră autoironică, în Punguța, după ce sînt menționate „bazilica verzulie/ Şi turnul roşietic şi marea prăvălie/ De mărunțişuri”, vine replica: „– Mai taci odată/ Gîndeşte-te că le-ai mai numit şi altă dată/ O să spună cititorii că te repeți”! (p. 48)...

Lanterna s-ar fi putut intitula Aeroplanul sau Aeronava: tulburătoare istorie comică a trecerii în moarte la bordul unui aparat de zbor vechi, delabrat.

Liftul propune un nou topos cu vocație parabolică, într-o călătorie nu pe orizontală, ci pe verticala ascensiunii şi descensiunii într-un imobil şi în viață.

Mesajul, dedicat „lui Mircea Ivănescu”, îmbibat de referințe la antichitatea latină, e... abscons!

Pasărea include, spre final, încă o dată numele „MARINA” în acrostih.

Complexitate sporită în Automobilul: încă un vehicul pentru o complicată călătorie, care se cuvine urmărită la pas.

Examenul se dă „Pentru a trece în ceea ce se cheamă –/ Nu vă neliniştiți, nu vă fie teamă –/ Se cheamă la tîrgurile noastre de Joi,/ Lumea de Apoi”.

Linia moartă, cu o bibliografie de teorie literară şi culturală afişată în glumă, e o parabolă mai concentrată a vieții, livrată de cantonierul de pe o ramificație ferată nefolosită. S-ar părea că noaptea trec totuşi pe-acolo „Celebrele accelerate/ Venind din altă parte” (din alt tărîm, adică); „Dar despre treaba asta o altă carte”, adaugă ceferistul, care-şi face inutil dar conştiincios datoria: „Acum, oricît ați fi de altă opinie,/ Mă duc să-mi inspectez bucata de linie” (p. 86-87).

La urmă – Schiorul, de fapt al treilea poem din Veşnica reîntoarcere. Un personaj masculin vorbeşte cu iubita despre un vechi prieten, zărit în noapte, în plină ninsoare, în vertiginoasă alunecare pe zăpadă:

 

„Era iarnă, iți aminteşti, se-nnorase

Ba chiar începuse să ningă spre seară,

Cerul coborîse jos. Afară

Cu-nlăuntru făceau una.

Fulgi mari, gălbui, umezi. Ne era totuna

Căci de la mare înălțime,

De dincolo de grohotişuri şi cime

Cădea, venea, plutea un schior.

Era înfricoşător

Zborul lui parcă reglementar

Prin spațiul fără hotar

Al fulgilor coborînd fără-ncetare”

(p. 16-17).

 

 

Schiorul dispare în zare, în munți şi cei doi sînt cuprinşi de jale. A doua zi, pornesc la drum, sperînd să-l găsească. „Era prietenul nostru din copilărie/ Plecat de mult într-o călătorie”, ni se spune. Escalada, primejdioasă, continuă din iarnă-n primăvară, cînd cuplul găseşte două schiuri rupte, semn că vechiul tovarăş de inițieri şi-a găsit sfîrşitul. Trec şi vara, şi toamna şi-ntr-o zi, cînd reîncep ninsorile, cei doi ies şi văd din nou plutirea amicului la vale (final de poem):

 

„...de la mare înălțime,

De dincolo de grohotişuri şi cime,

Cădea, venea, plutea un schior.

Era înfricoşător

Zborul lui parcă reglementar,

Ne-am zis că nu-i adevărat, dar în zadar:

I-am recunoscut umerii, zîmbetul, țeasta,

Era el de data asta.

Priveşte! Ne-a făcut semn. Priveşte!

O, cum mai viscoleşte!”

(p. 21).

 

De o cursivitate cuceritoare, textul creşte în intensitate pe măsură se conturează cele două sentimente: dragostea celor doi şi prietenia în trei („În definitiv ce înseamnă o prietenie?/ Gînduri, nopți, zîmbete, veselie” etc. – p. 19). Apariție iute ca o nălucă, schiorul va fi venind din trecut, din moarte. Probabil că amorezii au intuiția situației, care-i face şi mai vulnerabili sufleteşte, încît trăiesc la mare intensitate alunecările celuilalt prin ninsoare, transferînd cititorului aceeaşi stare emoțională în crescendo. Nu putem spune exact cine e schiorul, de unde vine şi încotro se grăbeşte, însă simțim că întîlnirile cu el sînt decisive, iluminante, poate că şi thanatice.

Încă un poem-capodoperă pe răbojul lui Dimov.

Poetul n-a mai scris „altă carte”, cum anunța cantonierul din Linia moartă. De ce se va fi oprit, oare? Spre a nu se repeta, conform avertismentului companioanei din poemul Punguța?! Sau – mai degrabă – dezamăgit de oameni şi de vremuri, retras cum se afla, de ani buni, în „sihăstria” apartamentului de lîngă Obor, cu aspectul de pustnic cu barbă căruntă pe care-l adoptase, nemaivoind să aibă legături cu lumea literară. Se gîndea la o epopee vastă şi complicată. N-a fost să fie. În ultimii ani de care a avut parte, a mai scris şi a publicat în cîteva reviste (Viața Românească, Steaua, România literară) Sonete pentru Irina, fermecat de nepoata sa, fiica fiicei Ileana, în care vedea miracolul copleşitor al vieții. Nu multe, rămase în colecțiile periodicelor respective. 

S-a stins pe 5 decembrie 1987, la 62 de ani neîmpliniți. Lăsînd în urmă o operă impresionantă, de excepționale profunzimi şi expresivități. Complexitatea ei nu se va lăsa uşor cuprinsă. Cartografierea e abia la început. Dar concluzia nu se va schimba: Leonid Dimov – un foarte mare poet...