PROBLEMA INSPIRAȚIEI. ÎN APĂRAREA POEZIEI

Utilă ar fi, căci răspunsul la ea pare a ne învăța să distingem între ceea ce este poezie şi ceea ce este pură versificație. Ar mai fi important de răspuns la o astfel de întrebare şi pentru că, în spațiul public, devine deja exasperantă frecvența cu care se ataşează eticheta poezie unor produse îndoielnice, intelectual vorbind. Cutare interpretă de folclor a scris o poezie închinată victoriei Stelei în Cupa Campionilor Europeni, în 1986, un mare interpret a compus o poezie care se va transforma în manea, în fine, nu ştiu ce participantă la un reality show românesc a scris o altă poezie, dedicată iubitului ei şi iubirii în general. Inflația de poeți şi poezie nu e altceva decât o gravă, deranjantă, eroare terminologică. Nimănui nu i-ar trece prin cap să spună, de exemplu, că un zugrav în exercițiul funcțiunii este un Tizian, că un tăietor de lemne e un al doilea Brâncuşi, că un cetățean care-şi filmează copilul atunci când acesta face primii paşi e, neapărat, un al doilea Fellini sau că vecinul care cântă în baie dimineața e un Placido Domingo încă nedescoperit … Când vine, însă, vorba de poezie, orice însăilare de cuvinte ce rimează sau par a rima este, musai, poezie. Nedrept, injust, frustrant…

Totuşi, există o explicație. În percepția publică, adesea poezia e privită drept urmarea exclusivă a unei stări de grație. Există această idee, perpetuată în şcoli şi universități, că poezia e rodul, dacă nu exclusiv, atunci preponderent, al inspirației. Poetul e perceput ca fiind un cetățean care, toată viața, înarmat cu un creion şi o foaie de hârtie, aşteaptă… inspirația. Pe cale de consecință, orice muritor este un potențial Shakespeare, de vreme ce inspirația e un soi de transă pe care Sfântul Duh o pogoară asupra anumitor aleşi, fără a ține prea mult cont de limitările lor intelectuale, transformându-i, pe perioada cât sunt sub influența ei, în poeți. Evident, poezia veritabilă cochetează cu inspirația. Grecii o aşteptau de la muze, de la Apollo sau Dyonisos, nordicii de la Odin, iar modernii, ceva mai tereştri, o găseau în alcool, opiu sau diverse alte halucinogene. În „Iliada” lui Homer sunt invocate muzele, deci inspirația. Samuel Coleridge avea o dependență față de opiu, Baudelaire scria frecvent sub influența haşişului, iar Rimbaud a fost un consumator notoriu de droguri. În toate aceste cazuri, însă, şi în multe altele unde ar putea fi invocată aşa-zisa inspirație sau stare de grație, vorbim despre oameni cu o solidă educație literară. Versurile lui Homer sunt scrise sub rigoarea unei metrici anume, pe care el o stăpâneşte foarte bine, fără ajutorul muzelor. Coleridge, Rimbaud sau Baudelaire sunt, în primul rând, cititori şi mai apoi poeți. Nu consumul de droguri îi face ceea ce sunt. Aşadar, inspirația, doar ea, nu e de ajuns. Această idee de factură romantică, cum că poetul e un individ care scrie într-un soi de transă care, ea singură, se dovedeşte a fi suficientă pentru a produce poezie, e în întregime falsă.

Revenind, la întrebarea inițială, ce este, aşadar, poezia? În primul rând, ca expresie, ea se fereşte, pe cât e posibil, de sensurile proprii ale cuvintelor, de registrul cotidian al limbii. În vreme ce, în viața noastră de zi cu zi, tendința firească e de a simplifica limbajul, de a-l folosi în mod funcțional, în poezie se întâmplă tocmai invers: cuvântul nu mai e ceea ce pare şi nu mai transmite ceea ce, în mod normal, ar trebui să transmită. În umbra sa, se pot descoperi mereu sensuri surprinzătoare. Poezia accesează nivele ale limbajului pe care acesta, în mod curent, nu le foloseşte. Bunăoară, ambiguitatea, un procedeu care, în mod normal, parazitează limbajul nostru cotidian, în poezie devine o calitate. Când Nichita Stănescu scrie: „Tăcerea se izbeşte de trunchiuri”, un cititor, fie el şi neavizat, simte instinctiv că se află în fața unui text care nu foloseşte registrul curent al limbii. Căci, cine a văzut vreodată o tăcere izbindu-se de un trunchi?! Dar mai face ceva acest început de vers: el bulversează cititorul pentru că se adresează simultan mai multor simțuri care, numai împreună, pot decoda imaginea; tăcerea e abstractă, ea e o non-prezență, pe când trunchiul e un obiect al lumii vizibile, pe care îl putem percepe şi imagina. Aşadar, în aceste doar câteva cuvinte, se concentrează o informație pe care nu o putem transpune în limbaj curent. Acesta este, de altfel, motivul pentru care se consideră că poezia e intraductibilă. 

Ajungem, astfel, la un alt element obligatoriu poeziei: imaginea. Aici, lucrurile sunt mai complicate. Există imagini goale sau obosite, goale pentru că nu transmit niciun fel de trăire, de încordare internă, şi obosite pentru că ele fac deja parte din imaginarul comun. Vă propun să ne gândim la două texte cu un acelaşi subiect: „Ruga” (un oarecare Daniel Branzai) şi „Psalm VI” (Tudor Arghezi). În ambele e vorba de raportarea eului liric la Divinitate. În primul text avem: „Şi vreau să fiu ascuns/ în tainica jertfire/ Şi-ncet să fiu pătruns/ De-un vânt de nemurire// Să mor şi să-nviez/ Cu Domnul meu de-odată/ Să fiu cuprins de miez/ Şi-n rod s-ajung odată”. Groaznic… imaginea există, dar ea e exprimată atât de nătâng, că nu poate fi considerată imagine poetică. Fie şi numai gândul că eul liric e aici… pătruns de-un vânt (fie el şi de nemurire), creează o atât de hidoasă asociere, încât e destul de clar că ne aflăm în fața unei versificații de duzină. Imaginați-vă cum e să „înviezi” odată cu „Domnul”, cuprins fiind de un… „miez”. Întreaga construcție a acestui text se bazează pe rimă facilă şi exaltare puerilă. La Arghezi avem: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere”. Ne aflăm, din start, aici, departe, foarte departe de zona ridicolului. A percepe Divinitate ca pe un „vânat”, a ezita permanent între credo ergo sum şi cogito ergo sum, creează din start tensiune maximă. Nu avem de a face, ca în primul caz, cu niciun abuz terminologic, cu nicio supraexpunere patetică. Nu orice imagine, deci, are potențial poetic. Ea trebuie să fie dublată de o idee solidă, cuvintele trebuie să aibă nu doar sonoritate, ci şi substanță. 

Şi apoi, mai e o diferență aici. Oricât de inspirat va fi fost Daniel Branzai, în oricâte transe cosmice s-ar fi putut afla, tot n-ar fi putut crea poezie, pentru că îi lipseşte ştiința de a folosi limbajul şi, de ce n-am spune-o, judecând după acest text, cultura poetică. Inspirația potențează o capacitate deja existentă, te ajută să faci conexiuni ceva mai repede, dar nu poate suplini un vid. Mărul care i-a picat în cap lui Newton, făcându-l să se gândească la teoria gravitației, putea pica în capul a încă o sută de muritori fără ca vreunul dintre aceştia să fi avut asemenea gânduri! Ce este, deci, important aici: mărul (metaforă pentru inspirație) sau capul în care el a căzut?!

Poezia este un paradox. Pe de o parte, ea suprimă, căci poezia lirică veritabilă transmite multe cu o economie maximă de mijloace lingvistice, pe de cealaltă parte, ea propune a expansiune a spiritului, căci aceeaşi imagine are, simultan, multiple paliere de decodare. Poet este, deci, acela care stăpâneşte, deopotrivă, concizia expresiei şi suplețea, flexibilitatea ideii. Forța ideii, sugestia imaginii… aceasta ar fi combinația de care, de altfel, vorbeşte şi Nicolae Labiş atunci când defineşte liric, poezia: „Deşi-i din implicații şi rămurişuri pure/ Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup/ Intrând în ea, să tremuri ca iarna-ntr-o pădure,/ Căci te țintesc fierbinte, prin ghețuri, ochi de lup” (Poezia). Poate că niciun alt tip de poezie nu se pretează mai bine unei asemenea analize (raportul imagine – idee poetică) decât poezia despre… țară (să nu-i spunem patriotică, căci e uşor impropriu!). Ea comportă anumite riscuri, cel mai mare dintre ele fiind patetismul exagerat. Un poet, însă, îşi poate percepe țara astfel: „Şi-a venit un nor cu coarne/ peste sufletul meu, Doamne/ să mă-npungă a venit/ numai chiar din infinit/ Şi-a venit un os subțire/ dintr-o altă-naltă fire/ dat cu fluier supt de sunet/ şi cu fulger fără tunet” (Nichita Stănescu, Un pământ numit România). Ne aflăm, deci în prezența unor imagini vii, sintetice, dar, în acelaşi timp, purtătoare de nenumărate sensuri. Țara are dimensiuni mitice; nu avem aici de a face nici cu descriptivism, nici cu patetism. Se mai poate, însă, din păcate, scrie şi altfel despre țară. Un non-poet ar spune cam aşa: „Bucură-te, Țară scumpă, îmbrăcată de paradă/ Că, din alte țări străine, vin prieteni să te vadă!/ Şterge-ți lacrima din gene!...Ce oftezi într`una frântă,/Când atâtea muzici cântă?...// Cântați, muzici, cât mai tare, toate câte sunteți voi,/ Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război!/ La răspântiile toate, muzici, azi cântați, cântați/ Că prea gem, sleiți de foame, marii noştri „mutilați”?...” (Nicolae Militaru, Bucură-te, Țară). Sublim… pentru un bocet la o înmormântare de țară! Imagini lipsite de potență, demagogie caragialescă, prozaism de ultimă speță!

Desigur, nu există o singură definiție, cuprinzătoare, integrală, a poeziei. Gustul joacă şi el un rol important aici, subiectivitatea e la ea acasă, de vreme ce poezia e, totuşi, artă şi nu ştiință. Totuşi, aşa cum nu orice se poate spune despre orice, nici pe tărâmul poeziei lucrurile nu sunt atât de laxe, încât să ne permită să tratăm orice versificație încropită la repezeală drept poezie. Nici cel mai capabil dintre criticii literari nu poate face întotdeauna, fără eşec, diferența între o capodoperă poetică şi un poem oarecare (sunt destul exemple, nu mă mai opresc asupra lor). Îți pot scăpa, în analiză, elementele de manifestare ale geniului, ele pot fi, câteodată, prea subtile, prea înaintea timpului lor. Asta nu trebuie, însă, să ne facă să conchidem că nu se poate distinge între o poezie şi o non-poezie.