ŞASE ÎNTREBĂRI LA 60 DE ANI – interviu cu poetul Mircea BÂRSILĂ

 

S-a spus şi s-a scris că poezia ta salvează o lume, o reinventează. E vorba despre un „proiect auctorial” lansat în 1982 cu Cealaltă față a lunii şi cultivat asiduu, pe parcursul mai multor volume. Cum s-a declanşat viziunea poeziei în tine?

 

Lumea aceea!... Mă întreb dacă ,,fragmentele’’, ca să nu zic ,,cioburile’’, cuprinse în poeziile mele alcătuiesc, puse unele lângă altele, o ,,lume’’: o lume care nu şi-a pierdut reperele spirituale de factură mitologică. Încerc să-mi spun punctul de vedere poetic, de pe poziția celui care admiră variatele şi modernele modalități expresioniste de transfigurare, ca să zic aşa, a realității. Folosind, aici, cuvântul ,,expresionism’’ , îmi zboară gândul la câteva studii recente (probabil, teze de doctorat, la bază) despre direcția expresionistă în poezia optzecistă şi constat că autorii acestora n-au auzit nici de Ion Monoran, nici de Ioan Flora, de Gabriel Chifu, de Eugen Suciu, Viorel Mureşan, Adrian Alui Gheorghe sau ...  Mircea Bârsilă. Aş fi nedrept să nu includ în această serie şi numele tău pe care, desigur, îl vei tăia de pe listă. Despre orice direcție optzecistă ar fi vorba, sunt aduşi imediat în discuție aceiaşi cinci–şase congeneri.Este limpede că acei ,,exegeți’’ nu au ajuns la stadiul care să le permită receptarea fenomenului poetic optzecist printr-o grilă serioasă şi proprie. Îți dai seama cât rău le fac atât cititorilor obişnuiți, cât şi celor în devenire, aceşti ,,critici literari’’ care  deformează – involuntar! –  imaginea unei generații literare. 

Dar să mă întorc la ,,proiectul’’ meu. Mai am multe de spus, încă n-am închis robinetul. Viziunea de care vorbeşti, viziunea poeziei lumii, aş zice eu, s-a înfiripat odată cu deschiderea sufletului, în copilărie, spre frumusețea şi misterul lumii, dar şi spre dualitatea ei, ce constă în amestecul de bine şi rău, de urât şi frumos, de rațional şi ,,irațional’’.Poezia lumii se îngână cu negația sa. Din păcate, cum bine ştii, prospețimea din copilărie şi din adolescență, în ceea ce priveşte receptarea ,,directă’’ a lumii se toceşte odată cu trecerea anilor. Gaston Bachelard spunea că abia la bătrânețe, când începem să coborâm spre apus, vom reuşi să reintegrăm în viața noastră propria copilărie! Ce bine ar fi să fie aşa. Ar fi ca şi cum apa din pocaluri s-ar preface, la fel ca la Nunta de la Cana, în vin! Într-un ,,dialog’’, Platon, cel care a vorbit primul despre inversarea polilor pământului, scria despre vremurile în care oamenii din timpul intrării Universului într-o mişcare ciclică retrogradă deveneau tot mai tineri, zi şi noapte, până ajungeau, şi la trup, şi la suflet, la starea de nou-născut! Nu mai apuc eu acele viitoare vremuri. 

 

În anii începutului, familia, şcoala, cenaclul, partidul unic şi Securitatea, au contat vrând-nevrând în formarea ta, şi asta, fireşte, în proporții diferite. Ce crezi că datorezi acestor instituții şi cum descrii, în cazul tău, raporturile dintre ele şi cu ele?  

 

Tata, deşi era ,,chiabur’’, s-a trecut la colectiv încă din primăvara lui 1959.,,Agenții’’ colectivizării îşi focalizaseră interesul asupra lui din pricină că foarte mulți oameni din comună se sustrăgeau de la ,,noile imperative’’ sociale, spunând că aşteaptă să vadă ce face ,,nea Iulică ‘‘. Şi tata a fost nevoit să cedeze presiunilor, când a fost amenințat cu darea afară de la liceu a celor doi frați mai mari ai mei. Era anchetat la miliția raionului Strehaia sub felurite şi false pretexte între care şi acela că ar avea maşină de făcut bani! Între averea agonisită prin muncă şi viitorul copiilor săi, tata a optat pentru cea de a doua variantă. Vorbesc despre aceste lucruri spre a aduce în prim-plan faptul că frații mei, fiind liceeni, şi apoi studenți, înjghebaseră o bibliotecă în care prioritate  avea ,,cartea rusă’’… Când am intrat eu în clasa întâi, fratele meu era deja student la Filologie. Pentru mine cel de atunci scriitorii erau oamenii cei mai deştepți! 

Cel mai de seamă Cenaclu literar prin care am trecut, fiind student la Timişoara,  nu a fost cenaclul studențesc ,,Pavel Dan’’ (o importantă pepinieră optzecistă, desigur!), ci faimosul cenaclu al revistei ,,Orizont’’, pe care-l consider cea mai de seamă instituție ,,de gen’’ din țară, în acei ani (şi multă vreme şi după…). Sala era, de fiecare dată, arhiplină. Şi, de fiecare dată, aceeaşi încântare produsă de alocuțiunile străluciților literați: Cornel Ungureanu, Livius Ciocârlie, Şerban Foarță, Marcel Pop-Corniş, Vasile Tudor Crețu, Ion Maxim, Crişu Dascălu, Eugen Dorcescu, Iosif Cheie-Pantea, Lucian Alexiu… Uneori, participau şi  profesorii G.I. Tohăneanu şi Eugen Todoran. Fiecare şedință era, întrutotul, un regal literar. 

În formarea mea – care continuă şi azi ! –   o importanță specială a avut-o prieteniile literare. La Timişoara eram prieten la cataramă cu Ion Monoran. Citeam poezie pe ruptelea şi făceam acest lucru cu o bucurie enormă. Descoperirea unor fascinante universuri poetice şi a feluritelor tipuri de scriitură îmi părea cea mai minunată ,,îndeletnicire’’. Apoi, curiozitatea în materie de poezie, de literatură, s-a transformat într-o obişnuiță din categoria celor vitale.

Despre cele trei conflicte ale mele cu Securitatea am mai povestit, iar în ceea ce priveşte fostul partid unic aş semnala doar faptul că, acasă, tata era un înverşunat ,,critic’’ al regimului. În schimb, toate scrisorile pe care mi le trimitea se încheiau cu următorul sfat: ,,să ai grijă ce faci şi să te comporți aşa cum se cere’’ (sau ,, aşa cun cere partidul’’).

Cum ai descrie, în câteva fraze, evoluția poeziei româneşti, şi nu numai, în cei treizeci de ani câți au trecut de la debutul tău editorial ?  

 

Mă rezum doar la poezia generației noastre, subliniind următoarele aspecte: diversitatea orientărilor poetice, sub semnul scriiturii de factură postmodernistă şi absența liderilor. Pe cine îl recunoaşte Paul Vinicius ca lider? Dar Adrian Alui Gheorghe? Dar Marta Petreu? Dar Traian T. Coşovei? Dar Liviu Ioan Stoiciu?.... ,,Liderul’’ fiecărui optzecist puternic este ascuns în spatele modelului poetic pe care şi l-a ales, în anii formării sale şi în care crede în continuare. Referitor la spiritul postmodernist – căruia nimeni nu i se poate sustrage –  trebuie spus că reducția sa doar la anumite procedee – devenite canonice! – este, din multe puncte de vedere, destul de păguboasă. Pe de altă parte, respectiva reducție se asociază cu o ,,încremenire în canon’’. În principiu, orice canon este coercitiv, în sensul că protejează şi încearcă să conserve, în detrimentul altor tendințe artistice, un anumit sistem de procedee etc. Pe de altă parte, dată fiind continua ,,mişcare’’ a artei, atât sub aspectul concepției despre artă, cât şi sub cel al tehnicilor artistice, canonul este supus intervenției continue, cu efecte erozive, a unor alte acte inovatoare ce acționează din planul secund al fenomenului artistic. Un alt canon ia, în cele din urmă, locul celui anterior, înnoind atât discursul literar, din punct de vedere ,,tehnic’’, cât şi predilecțiile în materie de imaginar. Oare nu s-a mişcat nimic în poezia optzecistă, în cei treizeci de ani care au trecut peste ea? Nu a ruginit ,,canonul’’ în aceşti ani sau, mă rog, nu a cunoscut felurite şi fireşti modificări? Nu este şi poezia acestei generații într-o continuă mişcare? Şi, totuşi, ,,modificările’’ pe care eu (şi nu numai eu !) le-am sesizat  nu au fost încă omologate. Se uită că, în principiu,  anumite forme dominante la un moment dat într-un sistem artistic se uzează, prin consum şi practică excesivă şi, în consecință, trec din prim-planul artistic în cel secund. Peste zece ani, când generația noastră se va apropia de linia de sosire, imaginea sa nu va mai coincide cu aceea de la începuturile ei. Desigur, la fel ca şi în cazul receptării unei opere, şi receptarea literaturii unei generații este, de fapt, un lanț de receptări. Aşa cum se ştie, istoria unei literaturi este, în fond, istoria succesiunii canoanelor literare. De ce este ținut în picioare, în mod  forțat, cu pastile şi alte doctorii, un canon al cărui sfârşit este firesc? Modestele mele observații nu au nici o legătură cu valoarea optzeciştilor ,,canonici’’ (care nu au rămas nici ei țintuiți locului). Nici prin gând nu-mi trece aşa ceva! Eu doar semnalez o anumită maladie a receptării fenomenului liric optzecist.

 

Văd că, dintre instituțiile înşirate la întrebarea a doua, cu impact asupra poetului în comunism, L-am omis taman pe Dumnezeu. Este, vai mie, un reflex al autocenzurii acelor ani, de care, iată, nu m-am vindecat. Se poate scrie poezie „mare şi adevărată” fără „etajul” transcendenței, cum stipulează unele poetici douămiiste? 

 

Eu cred că niciun ateist nu este sută la sută ateist, după cum nici un credincios nu este lipsit de pete pe suflet. Nevoia de religie, de Dumnezeu, este o dimensiune esențială şi elementară a umanității fiecăruia dintre muritori. Când cineva a pierdut umanul simț al sacrului, viața sa şi-a pierdut sensul. Personajul din Metamorfoza, de Kafka, este un individ care l-a pierdut pe Dumnezeu. Acesta este tâlcul, un tâlc parabolic, al metamorfozei lui. Tot un om care l-a pierdut pe Dumnezeu (un om al modernității), şi care, în consecință, trăieşte în lume ca într-un labirint, este şi personajul din Procesul.  

Trecerea de la teocentrism la antropocentrism a cam tulburat sufletul omului. Respectiva tulburare a fost adusă de înflorirea gândirii pozitiviste, când ,,diavolul’’ a început să fie văzut dintr-o altă perspectivă decât până atunci. Nu întâmplător, într-o vreme, ,,Faust”, care a semnat  pactul cu diavolul, a devenit un personaj reprezentativ al epocii sale. Cu puțin înaintea poeților ,,răzvrătiți’’, care au deschis drumul poeziei moderne – şi a căror sensibilitate a fost ațâțată de ,,iraționalul’’ din inima lumii –  Goethe vorbea despre natura daimonică, în latura manifestării sale pozitive, a genialității artistice. Începând cu preromanticii, bucuria şi seninătatea – aşa cum preciza Hugo Friedrich – s-au retras din literatură, sub presiunea unei necontenite stări saturniene, lăsând, treptat, locul ,,conştiinței decadente’’. Valorificarea ,,categoriilor negative’’ – între care şi aşa-numita ,,transcendență goală’’(care este doar o ,,temă’’ literară şi atât!) – a devenit ,,o constantă’’ în arta modernă. 

Prin urmare, re-sacralizarea artei şi, totodată, resacralizarea lumii prin artă îmi par nişte deziderate pe cât de frumoase, pe atât de utopice. A aparține acestui ev, cel al modernității, înseamnă a trăi sub semnul sensului purtat de celebrul vers: ,,Suntem făcuți mai mult din noapte’’. Există, desigur, şi excepții. Am toată admirația pentru aceia care trăiesc, prin mănăstiri, cu o mare ardoare, în iubirea pentru Dumnezeu.  

Pe de altă parte, a crede că nu se poate face poezie mare fără ,,etajul transcendenței’’ înseamnă a ignora ,,estetica urâtului’’şi, respectiv, poezia – valoroasă – de factură laică (nu este, deocamdată cazul poeziei douămiiste). 

Ştiind că a deveni ,,altul’’ implică o trudă grea asupra ta însuți, eu, unul, mă mulțumesc cu bucuria de a admira măreția divină oglindită de lucrurile lumii, de la cele mici şi trecătoare (cum este frumusețea fetelor, de pildă!), la cele sacre şi eterne. 

  Ar fi multe de spus pe această temă, dar nu sunt eu cel mai nimerit să fac acest lucru, chiar dacă am crescut într-o familie de oameni foarte credincioşi. Şi chiar dacă am citit, ,,în premieră’’, în cheie mistică, şi Elegiile lui Nichita Stănescu, şi poezia ,,Din ceas dedus…’’.

 

Dintre cărțile de poezie publicate până în prezent, de care eşti cel mai ataşat? În aceeaşi ordine, te rog să ne dezvălui aici poemul care crezi că te reprezintă, summum al poeziei tale, şi să ne spui povestea lui. 

 

Mă simt ,,mai ataşat’’de O linie aproape neagră (2000) şi de Monede cu portretul meu (2009). Mi-e greu să aleg un anumit poem. Tot aşa de greu cum i-ar fi şi unui preot căruia i s-ar cere să spună care a fost cea mai frumoasă femeie dintre cele spovedite de el, în lungul anilor, până la intrarea în rândul sexagenarilor.

 

 

S-a spus şi s-a scris despre Mircea Bârsilă ca fiind „mare poet” şi chiar „cel mai...”. Ce-şi poate dori mai mult acest domn M.B., la cei 60 de ani împliniți într-una dintre aceste superbe zile de toamnă, demne de cunoscutul distih arghezian?  Altfel spus, la ce lucrezi acum, ce carte urmează să publici?  

 

Cât de ,,mare’’ poate să fie un poet care nu a  ajuns să fie premiat de Uniunea Scriitorilor?  Apoi,  povestea cu ,,cel mai’’, când e vorba de ceva care ține de prezentul istoric, este întru totul dubioasă... şi nici măcar în fotbal nu funcționează. Este cel mult o joacă ,,de-a cel mai...’’. Uite, o distinsă doamnă de Bucureşti a afirmat, în scris, cum că aş fi ,,un zero împuşcat’’. Şi a făcut această afirmație, fără să fi citit vreo carte de poezii semnată de mine. Să mergem, totuşi, mai departe. Lucrez pe mai multe şantiere. Aş vrea să public, în 2013,  Poezia Generației ’80.  Deocamdată, am terminat un  volum de poezii. Sper să-l pot publica în această toamnă... argheziană. Într-adevăr, ,,Niciodată toamna nu fu mai frumoasă’’....

 

Pentru „doamna de Bucureşti”, şi nu numai, am ales un poem, cred, reprezentativ din volumul O linie aproape neagră, de Mircea Bârsilă: 

 

În fiecare seară

 

Puțini, foarte puțini bănuiesc ce înseamnă 

să te culci fericind vrăbiile. Cheia răsucită în uşă 

de două ori, lampa dată la infinitiv

şi lătrăturile de peste noapte: îndepărtatele

lătrături ale sălbăticiunilor psihopompe.

Ferice de vrăbii: n-au zei

şi nu le ia niciodată interviuri păianjenul,

uriaşul păianjen în caftan egiptean. Ferice

de ele: nişte firimituri, nişte mici ancore 

ținându-mă, în fiecare seară,

să nu mă arunc pe fereastră – într-un gol şi mai mare. 

Lampa dată la infinitiv,

cheia răsucită în uşă de două ori

şi repetatele coşmaruri cu substrat arhaic, păgân: 

se face că mi s-a furat din nou colivia

în care îmi țin umbra. Se face că patul în care dorm 

este izbit, toată noaptea, aproape ritmic, 

de găleata unei fântâni. Puțini, foarte puțini bănuiesc

ce înseamnă să te culci fericind vrăbiile:

n-au zei şi poate nici nu ştiu că sunt vii

în această betonieră în care ne învârteşte soarele. 

 

chestionar propus de Marian DRĂGHICI

26 oct. 2012