COMUNICATORUL DE POEZIE (memento – la un turnir)

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012

Că în română se scrie o poezie valoroasă, recunoaşte tot cititorul avizat. Accentul cade pe avizat. Se scrie şi, instantaneu, se publică versuri, în reviste şi în volume, pe internet, cu febricitatea unui sindrom catastrofic, unică poate pe mapamond. A quoi bon – rămâne un mister. Te întrebi, asaltat zilnic de valul producțiilor: oare scrisul şi cititul acestei specii disimulat magice, să funcționeze ca reacție imuno-compensatorie la noxa megaturpitudinii generalizate? „Ține” explicația asta, e plauzibilă? Adică, omeneşte vorbind, să fie taman ea, de/lirica, placebo național dresat pe nişte bani simbolici (umilitor de puțini) ? Apoi, dacă poezia e bună, cât de cât socialmente utilă, circulația ei în lume cum e?

Normală, aş zice. Şi trec, intenția acestor rânduri fiind alta. Merită, mi se pare, să reflectăm puțin şi asupra poetului „în recital”. Asupra modului, să nu spun artei, cum îşi comunică el poezia, când e pus în fața unui auditoriu prezumat cunoscător. Paranteză: m-am uitat la mine, anul trecut, la prima ediție; după un drum de autocar orbecăitor (două zile!) prin coclaurii Bulgariei, hurducat ca o melasă până-n afundul creierilor, iată-mă a treia zi, seara, nerecuperat – melasa tot melasă! –, tuns proaspăt chilug din cauza unei alopecii sulfuroase, dărâmat de emoție pe un scaun, fără pupitru în față, cu microfonul într-o mână şi foile în cealaltă, tremurândă, sub reflectorul TVR Craiova, citind înaintea unui juriu condus de Nicolae Manolescu! Ei bine, nu mi-am intrat „în voce”, în starea delirică – am simțit asta – decât, e-hei!, în ultimele 3-4 minute din cele 10 alocate lecturii. Când să încep, am terminat. Închid paranteza.

Pretextul însemnărilor de față privind comunicatorul de poezie: Turnirul poetic Cununa de aur de la Efes, din septembrie curent. Comunicatori de poezie: 18. Laureat individual al Cununii de aur: Adrian Popescu. Echipă laureată: filiala USR Arad.

La data când apar aceste rânduri, a doua ediție a Turnirului, desfăşurată la Kuşadasî/Efes, în Turcia, este deja istorie mediatizată. Cum se ştie de-acum, filiala USR Craiova, câştigătoare anul trecut a ediției inaugurale de la Leptokaria, sub Olimp, a provocat la lectură, pentru cununa de lauri efesiană, poeții filialelor US din Arad şi Iaşi. În fața unui juriu format din Gabriel Chifu (moderator, inițiatorul proiectului), Nicolae Prelipceanu, Gabriel Coşoveanu, Mircea A. Diaconu, Horia Gârbea, Adrian Lăcătuşu şi subsemnatul, au citit în prima zi, în ordine alfabetică, cei 18 competitori. În a doua zi, 10. În a treia, 4. Nu intru în detaliile jurizării, n-ar fi în chestie. Inutil să mai spun în ce condiții au evoluat competitorii, în ambianța unui hotel all inclusiv de 5 stele, înfipt în malul Mării Egee, chiar în fața insulei Samos!

Din start (prima zi), „arădenii” Andrei Bodiu (helàs!), Romulus Bucur, Vasile Dan, Gheorghe Mocuța, Ioan Moldovan, Traian Ştef, au făcut impresie prin nivelul lecturilor, omogenitate valorică, diversitate stilistică, determinare competitivă, într-un cuvânt: profesionalism. În dreptul fiecăruia, am notat pentru tema acestui memento: Ioan Moldovan, stare delirică progresiv bună, minimalism asumat, adesea sclipitor în discurs, plin de forță imaginativă, proaspăt până şi la final, însă, vai, fără registru alternativ la purtător, „capitol” la care Adrian Popescu l-a „bătut”, după deliberarea din final a juriului, la diferență de... 1 punct; Vasile Dan, liric îndelung rafinat, notă de calofilie apăsată; dacă şi-ar fi citit excelentele poeme din România literară, câştiga mult în expresivitate; idem, dacă „omul” şi-ar turna în pagină, măcar în parte, oralitatea „gurii spurcate”; Andrei Bodiu, remarcabil (când nu comentează profesoral între poeme) ca „scriitor” de cadre rupte din viață, prin precizia notației realiste şi, ce paradox!, haloul decupajului mistic; Romulus Bucur, deopotrivă grav şi haios, cu un dozaj al mijloacelor, câte are, parcă fără cusur; Traian Ştef, o revelație ca foarte clar comunicator de poezie, expresivitate maximă pe suprafață de text, voce interiorizată, poeme curate, între care unul (Trecere clandestină) mi s-a părut excepțional, cu nivel subtil metafizic, vag autoironic. Gheorghe Mocuța, poet-şi-atât în prima fază, expresiv încântător spre teatral, evoluând în ironie clovnesc-devastatoare (s-a râs în hohote), şarjată la final în pamflet politic, derapaj care-l va proiecta sec în afara podiumului.

La echipa ieşeană am reținut: Adrian Alui Gheorghe, după o primă lectură în nota sa personală de formă poetică maximă, voce amplă, decupaje-flash într-un imaginar suplu prea-plin cromatic, o a doua lectură întins-monotonă, fără zvâc, eliminatorie. Adi Cristi, pitoresc în costumație, umor tipic moldovenesc, în contrast cu poezia trasă în nerv foarte subțire; Gellu Dorian, poeme, unele, excelente, altele parcă expediate, comunicare neutră, impresie de suflet dedat la sublim, pendulând între iute pontos şi brusc melancolic şi trist; Daniel Corbu, romanticul ursachian, convingător în versul liber, cu câteva eclaturi de mare poezie, vizibil strâmtorat în „dulcele stil”; Lucian Vasiliu, un simulant charismatic de gen livresc (în sensul bun, al lui Pessoa: „Poetul e un simulant”), comunicator exersat de texte poetice subtil închipuite; Cassian Maria Spiridon, dezavantajat, ca şi Dorian, de o frustă lectură rapidă, imposibilă ca remanență în auz, vie în carte.

În ce priveşte team-ul oltenesc, acesta apăru culcat pe laurii ediției prime, degajat prin lectura unui Paul Aretzu pe cât de fabulos, pe atât de neverosimil scriitor, azi, de poezie sacră, cu o emisie vocală voit nepretențioasă; Cristian Liviu Burada, poet de finețuri textuale surprinzătoare, însă, fără hârşeala lecturilor publice, insuficient timbrat ca verbalizare; Ioana Dinulescu, cu poeme noi, memorabile (a se vedea în grupajul alăturat), într-o exprimare, totuşi, prea fugos interiorizată; Ioan Lascu, rafinat-scriptic, chiar inspirat, dar afon la microfon; Petre Tănăsoaica, recital „la vârf”, cvasi-unanim apreciat, nemulțumit de prestația juriului, cum se întâmplă, chiar resentimentar. În fine, prin substanță, elevație şi diversitatea registrelor, „craioveanul” Adrian Popescu s-a impus de-o manieră constant încântătoare.

Recitalul lui Gabriel Chifu, laureatul de sub Olimp, mi s-a părut: briant!

În paginile ce urmează publicăm o selecție din poemele citite la acest istoric turnir. Lipsesc, cu toată insistența mea, ale dlui Tănăsoaica. A promis, dar nu s-a ținut de cuvânt să le trimită. Îmi pare rău, erau chiar frumoase.