Poeme de la Efes
Paul Aretzu
Tragedia neantică
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012
***
Doamne, e bun scrisul, aceste clavicule şi aceste coaste pe care le împung cu lancea pentru a şti dacă e viu? şi din care țâşnesc apă şi sânge. stau pe vine lângă nea Iorga cruceru şi desenăm pe nisip modelul de cruce pentru tata care se pregăteşte să moară. am ochii plini de lacrimi. am ales un stei de marmură. îl mângâi cu degetele, cu unghia speriată. iar în loc de text, nişte clavicule, nişte coaste din care se desprinde neînvățată prima respirație. ori botez.
***
este acolo unul care posteşte ascuns între puii de găină şi boabele de mei. e unul care se dă cu capul de pământ şi de toate gardurile. unul care doarme lângă aşternut. care creşte în jos ca un baston şi a ajuns la glezne, şi mai are puțin şi ajunge la tălpi. la care latră câini trişti, goniți pe străzi. e acolo în zăpadă până la genunchi şi în pământ până la gât.
***
vin din mijlocul câmpiei magnetice, unde păiuşul şi mohorul sunt până la brâu, iar soarele este ca o boltă. vin din Urul Caldeei, în căutarea pământului făgăduinței. sunt plin de praf şi intru în camera din mijlocul Caracalului. în mijlocul ei creşte pomul cunoaşterii cu frunzele până în tavan, cu crengile până la pământ. muşc însetat din mărul sub formă de femeie. ea are alveole şi sâmburi. sânii ei sunt zemoşi, plini de rouă. pielița ei miroase a crud. muşc din mărul cu coapse, cu sâni. plângând de atâta goliciune. neştiind unde să mă mai bag. în ce rai.
***
cel mai frică îmi este de scrisul meu. de care dârdâi în veci. de ochii lui albaştri de cerneală îngropați în nevăzut. de cuvintele care pătrund în ceilalți, ca săgețile în trupul Sfântului Sebastian. în liniştea de după oprirea ninsorii. printre coline învrâstate. cu ziduri şi zăplazuri şerpuite, sau pomi, duc în brațe o mică biserică, urmat de jupâneasa cea de cuviință şi de copiii care merg cu ochii plecați. în mormintele din jur sunt păsări şi peşti. suflete ce se ridică până la brâu pe cărări care se pierd în zid aleargă câini roşii cu limbi galbene. de scrisul meu îmi este frică, de cuvintele lui. pe masă, crinul liturghiei respirând. duc în brațe chivotul ca pe un prunc. în mica lavră pe care o țin peste bătăile inimii, preotul citeşte pomelnicul morților. stau pe un zid, în rând cu târgoveți plini de mulțumire, bătrâni împletitori de coşuri, mame mustind de lapte, fetişcane zâmbind pe furiş, militari şi călugări, o sumedenie de copii jucăuşi. rătăciți în pădurea de troițe, doar privim carii luminii mâncând întunericul din jurul lumânărilor. punem ochi bătrâni peste fețe de nou-născuți. ochi de diamant peste locuri oarbe. îngropăm ochi de semințe. tremurăm de cuvinte.
***
bun este sufletul tău, maica mea, icoana mea. rază întoarsă în sine. de la care m-am îmbolnăvit de existență şi de scris tămăduitor. bun este trupul tău, iubita mea, fată bătrână tânără. rază întoarsă în mine în inimă. de la care m-am îmbolnăvit de moarte şi m-am vindecat de scris. iubita mea, mama mea. dar eu pun oase în praful drumului, în aşternut. învelesc oase cu numele meu. ca o armată de oase poporul Caracalului. oase de regi neplânse şi neîngropate. oase de cerşetori. eu oasele mi le strâng din câmpul arat, le spăl în vin, le pun pe neagra masă. în jur bătrânii pândesc sufletul gata să-mi iasă.
***
n-am făcut rău oamenilor, doar am citit rupt de lumea lor. stau cu ochii în cărți, văzând. n-am vorbit pe nimeni de rău. de dimineața şi până seara am citit şi am scris. iar noaptea am visat. am pipăit urmele leului şi am auzit răcnetul său. dar pe el nu l-am văzut niciodată. pe leul care mănâncă oameni. luat-am urma vânatului şi am ieşit printre umbre înfometate, printre florile albastre de spin. cine stăpâneşte arta cititului, arta scrisului surd şi mut este printre urechile oamenilor. este crin în gura mortului. şi miere sălbatică în copac uscat. nu am mințit pe nimeni, nu am omorât, doar am citit cu frică, doar am scris cu credință. iar noaptea am visat. încordat pescuiesc în fântâne sau plâng în mare. noi credem că sufletele nu sunt nişte animale. în aşternutul cutremurat gâfâind, gâfâind. m-am aruncat în mormânt ca într-un râu prin care nu treci decât o dată.
Doamne, e bun scrisul, aceste clavicule şi aceste coaste pe care le împung cu lancea pentru a şti dacă e viu? şi din care țâşnesc apă şi sânge. stau pe vine lângă nea Iorga cruceru şi desenăm pe nisip modelul de cruce pentru tata care se pregăteşte să moară. am ochii plini de lacrimi. am ales un stei de marmură. îl mângâi cu degetele, cu unghia speriată. iar în loc de text, nişte clavicule, nişte coaste din care se desprinde neînvățată prima respirație. ori botez.
***
este acolo unul care posteşte ascuns între puii de găină şi boabele de mei. e unul care se dă cu capul de pământ şi de toate gardurile. unul care doarme lângă aşternut. care creşte în jos ca un baston şi a ajuns la glezne, şi mai are puțin şi ajunge la tălpi. la care latră câini trişti, goniți pe străzi. e acolo în zăpadă până la genunchi şi în pământ până la gât.
***
vin din mijlocul câmpiei magnetice, unde păiuşul şi mohorul sunt până la brâu, iar soarele este ca o boltă. vin din Urul Caldeei, în căutarea pământului făgăduinței. sunt plin de praf şi intru în camera din mijlocul Caracalului. în mijlocul ei creşte pomul cunoaşterii cu frunzele până în tavan, cu crengile până la pământ. muşc însetat din mărul sub formă de femeie. ea are alveole şi sâmburi. sânii ei sunt zemoşi, plini de rouă. pielița ei miroase a crud. muşc din mărul cu coapse, cu sâni. plângând de atâta goliciune. neştiind unde să mă mai bag. în ce rai.
***
cel mai frică îmi este de scrisul meu. de care dârdâi în veci. de ochii lui albaştri de cerneală îngropați în nevăzut. de cuvintele care pătrund în ceilalți, ca săgețile în trupul Sfântului Sebastian. în liniştea de după oprirea ninsorii. printre coline învrâstate. cu ziduri şi zăplazuri şerpuite, sau pomi, duc în brațe o mică biserică, urmat de jupâneasa cea de cuviință şi de copiii care merg cu ochii plecați. în mormintele din jur sunt păsări şi peşti. suflete ce se ridică până la brâu pe cărări care se pierd în zid aleargă câini roşii cu limbi galbene. de scrisul meu îmi este frică, de cuvintele lui. pe masă, crinul liturghiei respirând. duc în brațe chivotul ca pe un prunc. în mica lavră pe care o țin peste bătăile inimii, preotul citeşte pomelnicul morților. stau pe un zid, în rând cu târgoveți plini de mulțumire, bătrâni împletitori de coşuri, mame mustind de lapte, fetişcane zâmbind pe furiş, militari şi călugări, o sumedenie de copii jucăuşi. rătăciți în pădurea de troițe, doar privim carii luminii mâncând întunericul din jurul lumânărilor. punem ochi bătrâni peste fețe de nou-născuți. ochi de diamant peste locuri oarbe. îngropăm ochi de semințe. tremurăm de cuvinte.
***
bun este sufletul tău, maica mea, icoana mea. rază întoarsă în sine. de la care m-am îmbolnăvit de existență şi de scris tămăduitor. bun este trupul tău, iubita mea, fată bătrână tânără. rază întoarsă în mine în inimă. de la care m-am îmbolnăvit de moarte şi m-am vindecat de scris. iubita mea, mama mea. dar eu pun oase în praful drumului, în aşternut. învelesc oase cu numele meu. ca o armată de oase poporul Caracalului. oase de regi neplânse şi neîngropate. oase de cerşetori. eu oasele mi le strâng din câmpul arat, le spăl în vin, le pun pe neagra masă. în jur bătrânii pândesc sufletul gata să-mi iasă.
***
n-am făcut rău oamenilor, doar am citit rupt de lumea lor. stau cu ochii în cărți, văzând. n-am vorbit pe nimeni de rău. de dimineața şi până seara am citit şi am scris. iar noaptea am visat. am pipăit urmele leului şi am auzit răcnetul său. dar pe el nu l-am văzut niciodată. pe leul care mănâncă oameni. luat-am urma vânatului şi am ieşit printre umbre înfometate, printre florile albastre de spin. cine stăpâneşte arta cititului, arta scrisului surd şi mut este printre urechile oamenilor. este crin în gura mortului. şi miere sălbatică în copac uscat. nu am mințit pe nimeni, nu am omorât, doar am citit cu frică, doar am scris cu credință. iar noaptea am visat. încordat pescuiesc în fântâne sau plâng în mare. noi credem că sufletele nu sunt nişte animale. în aşternutul cutremurat gâfâind, gâfâind. m-am aruncat în mormânt ca într-un râu prin care nu treci decât o dată.