Cronica literară
Grațiela Benga

TRIUMFUL BUCURIEI

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008

Când ziarele şi programele de ştiri ale televiziunilor se opresc periodic asupra faptelor – deloc onorabile – ale conaționalilor noştri plecați în Italia, nu e de mirare că ne simțim amenințați de pustiul pe care îl atrage oboseala iluziei. Sau epuizarea deziluziilor. Ceea ce rămâne este o mască stranie, compusă din dezinteres. Italia lui Dante sau a Renaşterii, rafinamentul imprevizibil al Peninsulei nu (mai) există pentru mulți dintre noi. Există, în schimb, o țară europeană nu prea îndepărtată, care se poate asocia, într-un fel sau altul, cu El Dorado. Însă visul italian e cel mai adesea năuc, o aventură mai mult sau mai puțin ținută în frâu şi complet lipsită de coerență.
Coerența se leagă de sens iar acesta din urmă nu trebuie căutat în eficacitatea mercantilă care îl copleşeşte pe cel plecat din partea estică a continetului. Sensul e altul. Urmele lui se pot afla într-o încăpere prăfuită sau în bucuria care însoțeşte o întâlnire – alta decât intersectarea întâmplătoare a privirilor. Pe aceste coordonate ideatice se construieşte cartea lui Adrian Popescu, Academia de pe Gianicolo (Cartea Românească, 2008). În răspăr cu tendințele vremii, Adrian Popescu descoperă o altă Italie. Un spațiu al coagulărilor, al fericitelor întâlniri. Dacă versurile sale din anii ’70 ai secolului trecut decriptau o încântătoare poetică a inocenței, paginile din Academia de pe Gianicolo absorb un anume tip de metafizică a bucuriei. Totul poate ascunde un prilej de neasemuită mulțumire: plimbarea pe colina Gianicolo, descoperirea unor scrisori uitate sau lectura unei cărți, evocarea unor personalități culturale sau rememorarea figurii paterne. Marea întâlnire se produce oriunde, pe coridoarele Colegiului Pio Romeno ori în cotloanele memoriei. Iar dincolo de stratul banal se iveşte, pentru cine ştie să îl vadă, miracolul.
Segmentele cărții lui Adrian Popescu, Teme romane şi Memoria fericită, reconstituie în doi timpi raportul dintre cotidian şi miracol. Dintre preocupări minore şi şansa unor noi întemeieri. Dar călătoria în Italia şi explorarea memoriei sunt doar episoade ale bucuriei de a trăi miracolul. Adunate în Academia de pe Gianicolo, ele decupează o frântură din existența unui spirit aflat sub semnul căutărilor senine. O irepresibilă vocație a căutării, care deschide tainițele lumii printr-un proces de subtilă interiorizare, se decelează în paginile lui Adrian Popescu. Spirit aflat pe orbita armoniei infinite, autorul desfide dezordinea obişnuită a lumii. Îi reordonează şi redimensionează fragmentele, descoperindu-le rostul şi coerența.
În Italia, drumul urmat de Adrian Popescu se intersectează cu Academia di Romania şi Colegiul Pontifical Pio Romeno, instituții în care observă (surprinzător?) solidaritatea oamenilor din generații diferite, dornici să pună în valoare tabloul unei Românii spiritual-culturale. Locurile mustesc de energii latente, textura lor stratificată îmbie la salturi în timp iar detaliul, oricât de aglomerat, generează o liniştitoare odihnă vizuală : „Dacă de la Rampa di Sangallo, care duce spre înălțimea de pe Gianicolo, o iei în dreapta urcuşului, paralel, deci cu Passeggiata del Gianicolo, dar mai spre vest, dai de lunga Via delle Fornaci. Aşa, ajungi să admiri Colegiul Pio Romeno, sediul Societății Academice Române, de odinioară, dinspre latura sa cea mai vestică. Ai tot la dreapta, peste grădini, la stazione San Pietro, gara pentru localitățile mai apropiate, şi biserica rusească, aflată în construcție. E o altă deschidere de peisaj, în partea opusă față de centrul Urbei, spre grădinile extrateritoriale Statului Vatican, dar aflate, cred, în aria sa de administrare... De aici, suind pe Via delle Fornaci, ieşi, destul de departe, dincolo de statuia lui Garibaldi, de aleile cu busturile garibaldinilor (garibaldinii luptau cu trupele franceze, pro-papale în vara lui 1848, ziceam), de «casina», casa refăcută a lui Michelangelo, la San Pancrazio. De aici la «Il Vascello», sediul statului major al Generalului. Cealaltă extremitate a străzii Via della Fornaci ajunge dincolo de Piața Sant’ Uffizio. Adică de Palatul spre care Benedict al XVI-lea, înainte de a fi fost ales Papă, se grăbea, spre biblioteca sa, dimineața, venind dinspre Porta Santa Marta” ... (pp.19-20)
La Colegiul Pio Romeno, care găzduia în trecut Societatea Academică Română, Adrian Popescu studiază documente ale exilului românesc. Înființată în 1957 de un grup de intelectuali din exil, Societatea Academică era gândită ca o alternativă liberă a vieții cultural-ştiințifice româneşti. Preşedintele ei era Monseniorul Octavian Bârlea iar secretar, italienistul Mircea Popescu – figură marcantă a exilului românesc. Societatea Academică Română s-a îngrijit de câteva publicații care grupau cercetările din diferite domenii (Acta Filologica, Acta Historica, Acta Filosofia et Teologica etc.), dar şi de „Revista Scriitorilor Români”, printre ai cărei responsabili îi găsim pe Virgil Ierunca şi Vintilă Horia. Academia de pe Gianicolo creionează o bună parte a activității Societății Academice, marcând şi împrejurările dificile ale anului 1960, care au culminat cu retragerea lui Octavian Bârlea. Acesta a revenit ca preşedinte abia în 1972, după ce, cu trei ani înainte, Mircea Popescu şi Dumitru Cristian Amzăr încercaseră să provoace schimbarea unei decizii nefavorabile Societății, prin adresarea unei scrisori prefectului Congregației Bisericilor Orientale.
Dar poate cele mai interesante pagini ale Temelor romane sunt cele în care Adrian Popescu recuperează o serie de scrisori aflate în arhiva de la Pio Romeno. Semnate de Octavian Bârlea, Mircea Eliade, Vintilă Horia, George Ciorănescu, Virgil Ierunca, Eugen Lozovan şi Enzo Bonfante, epistolele surprind atmosfera unui timp care necesita o nouă etică a supraviețuirii. Pentru intelectualii din exil, etica supraviețuirii era indisociabil legată de fixarea într-un Centru spiritual, căci rezistența prin cultură va trasa axa fundamentală ce păstrează viu un spirit al locului. Bunăoară, Mircea Eliade era convins că numai continuitatea creației culturale româneşti este în măsură să se opună, pe termen lung, încercărilor de măsluire a istoriei şi a identității româneşti, pe care o încercau „progresiştii” moscoviți. Apărarea culturii şi a spiritualității a devenit o prioritate, atunci când dictatura se înscăuna, nonşalantă, sub forma materialismului dialectic. A da un răspuns, şi încă a-l da repede – era reperul obsedant al multor intelectuali din exil. Iar răspunsul lor nu putea decât să îmbrace forma particularizată a creației. În acest mod va replica, din Italia, şi „exilatul din Via Chiabrera”, Mircea Popescu, eseist şi traducător a cărui operă ar merita mai multă atenție. Portretul lui Mircea Popescu nu este singurul la care se opreşte autorul Academiei.... Elegante şi încetinite la timp, evocările lui Marian Papahagi şi ale Rosei del Conte întregesc un tablou italian care compensează, cu asupra de măsură, imaginea Peninsului de pe prima pagină a ziarelor de astăzi.
O discuție serioasă, aşa cum este şi aceea despre ego-proză sau despre minimalismul poeziei tinerilor recurge tot la arsenalul specificului italian. Nu lipsit de grație, Adrian Popescu balansează între contemplare gastronomică şi diagnoză culturală : „Mă conving pe zi ce trece tot mai mult că mare parte din literatura actuală, de la noi sau de la Paris (Michel Houellebecq) se face după principiul democrației şi tot mai iubitei mâncări de origine napoletană. Adică a pizzei, care are miezul egal cu coaja, exteriorul multicolor cu profunzimea sau cu lipsa de profunzime oricum, totul la vedere. / Modestă la început, un fel unic dar relativ sățios, pizza e semnul vremii noastre culturale, sigla lipsei de secrete sau a puținătății miezului ascuns, a indiferenței față de tradiționalele structuri ierarhizate simbolic.” (p.102) Trecută prin vămile cunoaşterii, privirea autorului găseşte tot mai mult în jur o lume (literară) autonivelantă şi solidificată, din care însă ştie să extragă, uimitor, pârghiile verticalizării.
Cea de-a doua secțiune a cărții lui Adrian Popescu, mai eterogenă, dă impresia că se află la răspântia dintre conjunctură şi cultură: segmentele ei reunesc o parte din scrisorile primite de autor de la profesorul Nicola Di Girolamo, reflecții la apariția unor cărți (Istoria literaturii române contemporane a lui Alex Ştefănescu şi Metamorfoze ale Barocului transilvan, de Nicolae Sabău), rememorări ale părinților ş.a. Un manuscris al Ilenei Bratu, ? la recherche du bonheur, îi prilejuieşte lui Adrian Popescu nu numai câteva considerații după lectură, ci şi o meditație pătrunzătoare asupra eşecului unui destin artistic care „face pasul tragic, de la jubilație şi nostalgie la autosuprimare.” (p.191) Într-un text scris după moartea lui Octavian Paler, vibrațiile melancolice se desprind uşor de contextul cultural şi însuflețesc o istorie personală ale cărei secvențe, departe de a fi epuizate, stimulează fertile mutații cognitive. În măsura în care protejează şi actualizează întâlniri fericite, cartea lui Adrian Popescu se doveşte a fi şi produsul privilegiat al decantării unor istorii nefericite. Îmblânzite, aduse în stare de vapori şi condensate mai apoi într-o nouă formă, acestea din urmă se supun cadrelor instituite de o memorie împăcată. Prin dezlegări şi legări succesive, timpul surprins în Academia de pe Gianicolo curge într-un alt câmp de vizibilitate, mai coagulat, mai proaspăt, mai adecvat registrului miraculos al umanului.
Se ridică întrebarea dacă, în plină epocă a polemicilor virulente şi a dezvăluirilor vitriolante, o astfel de carte nu pare anacronică. Înclin să cred că nu, atâta vreme cât simplitatea cu care o memorie împăcată scoate la iveală echilibrul poate produce modificări mentale până şi în cei mai bezmetici prădători. Adrian Popescu îşi simte ideile, nu le supune prelucrării. Respiră cultură, nu o admiră. Iar bucuria întâlnirilor lui – cu Italia, cu un om, o umbră, o istorie sau o carte – reprezintă nu numai un fenomen, ci şi un mesaj discret, legat de felul în care ne oglindim în ochii celuilalt.
Grațiela Benga