Poeme de la Efes
Daniel Corbu
Ziua în care primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012
Ziua în care primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis
Peste pagini se aşeza lumina tremurândă
clopote mari îşi amestecau limbile
murmuram cântece pentru cel ascuns în cearcănele
cântecului.
Venea Moartea cerea tinereții iertare şi trecea mai departe
moartea de culoarea străzii Max Jacob
moartea ca o seară subțire perfectă ca râsul femeii iubite.
Intram tot mai des în cinematografele lui Iisus
la întoarcere povesteam de-o apă neagră
„O, DIEU, PURIFIER NOS COEURS!”
O, Dieu! Citeam greața de Sartre şi ore franceze
de Ion Pop şi războiul sfârşitului lumii de Llosa
Între timp multă trăncăneală cu de-alde Dante,
Emily Dickinson, Gregory Corso,
José Lezama Lima, Tudor Gheorghe şi Noica
puşi laolaltă în amintire.
În ziua când primeam o scrisoare de la
Odysseas Elytis
peste pagini se aşeza lumina tremurândă
clopote mari îşi amestecau limbile
ieşeam în stradă (O, FEMEILE CU TRUPUL
SFĂRÂMICIOS CA TUTUNUL!)
printre suferinzii de ementropie
obosit de drumurile din palmă
îmi puneam sufletul cu fața la zid
nebun după libertatea ascunsă în lucruri.
Chiar şi aceste rânduri târzii şi amestecate cu roua
unei dimineți de septembrie
mi se par o goană după libertatea
pe care ți-o dă singurătatea
în fața căreia şi nefericirea-i o scuză.
Corabia
Zi de zi am lucrat la corabia cu şapte pânze
ca la o mare construcție.
I-am aşezat cu grijă prova teuga babordul,
Treceau zilele – prostituate fierbinți
pentru ibovnici de treabă. Tinerețea
aşa a trecut.
Veneau oamenii un fel de Iisuşi astmatici:
„Se spune c-ar înălța o corabie
dar nimic nu se vede – ziceau -
poate că-i doar o corabie de vorbe”.
Zi şi noapte am continuat să lucrez la corabie.
Zi şi noapte imperiul îndoielii am frânt.
I-am aşezat cu grijă pupa trirema odgoanele
despăturita vatră din suflet gălețile cu rouă.
„Poftiți în corabia cu şapte pânze
vântu-i prielnic şi depărtarea ne-aşteaptă
iat-o cum luminează cu toate rănile sale !”
Dar oamenii întârziau să urce.
„Asta nu e o corabie ca toate corăbiile
ziceau încercând în mâini carcasa de litere
fierbinți
asta e o corabie de silabe
asta e o corabie umplută cu lacrimi”.
Călătoriile
Se dedică prietenilor mei Aurel, Nicolae şi Adrian
Am îmbătrânit odată cu gândurile noastre de fericire
zilnic sceptrele morții ne umblă prin sânge
zilnic golul stăpân ne cere câte ceva. Astă-noapte
mi-am văzut umbra clătinându-se
şi am tresărit şi m-a cuprins frica
aici în camera mea de la etajul patru unde
doar cuvintele mă salvează unde scriu scrisori
la o adresă ce nu mai există
aici unde continui să exist ca o rană glorioasă
ca umbra morii de vânt ca zâmbetul pe gura
bufonului
mai singur ca poemul acesta care n-a plecat
încă în lume şi care iată îmi cere încă un lucru
extraordinar despre mine.
Plouă pieziş plouă trist plouă cu îngeri
în camera mea de la etajul patru a unui oraş
de provincie unde doar poezia mă salvează
şi unde în fiecare seară îmi pregătesc marile călătorii
printre concepte surâsuri întrebări şi extaze false
gânduri de sinucidere
trandafirii de cârpă ai veacului
pe străzile unde nu-i nevoie să fii Iisus
ca să te vândă pe-un pumn de arginiți.
Am îmbătrânit odată cu gândurile noastre de fericire
speranțele ne-au ținut loc de aripi
am visat mult am tăcut mult am călătorit mult.
Din mine n-a rămas decât această singurătate
care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe.
Generația obosită
Dar cine să mai vadă cele o mie de mirese
dansând în fiecare noapte la marginea Nilului?
Şi cine cohorta de îngeri şi
vechiul burg dezmierdat de un clopot?
Cu zilele târându-se albe ca arginții trădării
(de care nici Iuda nu mai are nevoie)
într-o cameră – feed-back – înțesată cu amintiri şi
păianjeni
prietenul meu plecat pe-un fir de alcool
îşi sorbea gloriola
admonestând deşertul din clepsidră.