Poeme de la Efes
Vasile Dan
în nacelă
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012
în nacelă
1. deasupra ta, pe capul tău stă acelaşi om de hîrtie, de pămînt
eşti tu, eşti ancora lui,
el e uşor, un puf, un zmeu ce flutură sus nepăsător, tot mai sus
în aerul turbionar, rece, răscolitor,
pe catalige te înalți alergi după el cu capul pe spate cu
plămînii plini de aerul tare
de miresmele vii sau moarte ce nu ştii de unde vin
şi unde se duc,
intră în sîngele tău gîlgîind în bulboane adînci,
în inima pe care o ştii că-i acolo
fără să o vezi însă vreodată,
un paznic de far ce arde tăcut în carnea trupului tău
un dumnezeu mic, mic îngropat pe veci de viu în tine
ce îți umflă încă venele tîmplei dimineața
şi îți dezleagă limba în care taci sau vorbeşti
mai mult singur cîteodată în aşternutul iubitei
deseori „o floare de titan pe un loc mort” ori cenuşa
în scrumieră, dar tu te-ai fost lăsat de fumat demult,
vinul sec singur singurătatea însăşi pe care o deguşti
iubita tînără nu adoarme niciodată în prezența ta
nici creierul înaintea unui nou paradox „ploaia în sus
umflînd norii” în timp ce grăbeşti pasul
chiar în fața ta e o bunicuță de vată
cu creştetul alb imponderabilă ca un val de abur
acum în acest sfîrşit de ianuarie un țipăt moale
un pumn în apă
un spin în aerul serii
o unghie în carnea lăptoasă a unui nou născut
un scuipat hindus, o declarație de dragoste
între infanți,
pielea uşor iluminată de shiva
ca un manuscris încă nedescifrat de neofiți.
2. te văd iarăşi sus în nacelă cum urci
direct din gura mea în fiecare dimineață
şi nu te mai întorci niciodată pe dîmbul verde
de pămînt nou-nouț pe care stau singur
aşteptîndu-te.
te aştept cu spatele sau cu fața, într-o parte sau în genunchi
alergînd tîrîş prin mărăcini printre consoanele şuierătoare
ce îți înțeapă auzul moale prins în placenta unei limbi
mult mai mari degetele mioape au învățat să o vorbească
însă încet
precum ai duce la ochi orice, tot pămîntul
cu lumina lunii cu tot.
3. fiecare ascunde în fond ceva în sîngele său
o piramidă tulbure cu vîrful îngropat
ori transparentă înveşmîntînd o grămăjoară albă de oase.
ceva ce-ți iese în cele din urmă pe piele
ca o cerneală simpatică,
pe degetul mare, arătător, mijlociu, inelar, pe palma
deschisă, pe pagina cărții
necitite încă nici măcar de cel care o scrie întîi fără sunete,
fără litere, fără silabe, un chaos
e doar acolo un abur pe gură
un scuipat în noroiul
alb de hîrtie.
4. o, dar raiul genunchilor tăi albi ascunşi
sub pînza subțire a rochiei
nu mai lipseşte decît un guguştiuc ce s-a înecat
singur înghițindu-şi propriul său nume.
acum e seară uşa casei se-nchide singură
iar geamul se-nfundă cu întuneric
cauți o cheie albă
o ceață la coborîrea în depresiune.
5. tu ai inimă tu
ai sînge verde
în trup
precum norii primăvara
tu ai unghii ascuțite
precum zeii incestuoşi
tu ai gura închisă
nu spui nimic
tu nu spui niciodată nimic
tu exişti.