Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu
UN ALBUM DESPRE CULE
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008
Poate arhitectura să intereseze doar pe practicienii acestei profesii? Poate o carte despre cule să se potrivească cu ideea de cronică de carte istoriografică la Viața Românească, revistă prin excelență dedicată literelor? Sunt întrebări retorice, la care răspunsul pare aşadar inclus în interogație. Deschiderea orizonturilor spre alte manifestări ale spiritului nu poate să fie însă decât benefică, mai ales atunci când este în discuție – fără ca aceasta să fie neapărat o obsesie! – identitatea românească, contribuția originală pe care românii au adus-o în diferite domenii. Şi aici, din nou un pericol pândeşte: nu cumva persistă riscul de a cădea în protocronism, în nostalgii față de simptome propagandistice ale “epocii de aur”? Şi câte şi mai câte alte interpretări posibile...
Poate că tocmai astăzi, când Bucureştiul – ca şi întreaga țară – se află sub pericolul a numeroase demolări, al unor distrugeri irecuperabile, legitimate prin atotputernica ideologie a “economiei de piață”, în fața căreia alte considerente par să nu mai existe, merită să ne reîntoarcem la ceea ce face pur şi simplu frumusețea şi unicitatea acestor locuri. Amețiți de postmodernism şi de tot soiul de alte noutăți la modă, propagate prin diferite canale şi de către diferite autorități construite cu acest scop, există pericolul din ce în ce mai pronunțat ca ceea ce constituie tocmai farmecul şi interesul cultural al României să fie măcinat şi să dispară. Şi ne vom trezi, cu salarii mari şi cu maşini moderne, schimbate din ce în ce mai des, într-o țară a cărei memorie culturală a fost eradicată, de această dată nu prin mijloace dictatoriale, ci prin coerciția banului, perversă şi înşelătoare.
De aceea, publicarea albumului despre cule, scos de redacția revistei de arhitectură şi cultură vizuală “Igloo”, trebuie receptată cu mult interes şi cu satisfacție. Dincolo de numele hazliu, revista mi se pare a fi o publicație foarte serioasă ce poate vorbi unui public larg, mult dincolo de hotarele breslei arhitecților. De decenii nu s-a mai publicat o carte despre cule, de la cea a lui Radu Crețeanu şi a Sarmizei Crețeanu (1969), precum şi de la cea a arhitectului Iancu Atanasescu şi a lui Valeriu Grama (1974). Chiar dacă se înrudesc cu clădiri de la sud de Dunăre, culele reprezintă – dacă mai este nevoie a fi repetat acest fapt – o sinteză arhitectonică specific românească, îmbinând elemente ale arhitecturii populare autohtone cu altele venite din Balcani. Nu întâmplător ele au inspirat întregul stil neoromânesc de la sfârşitul secolului XIX şi de la începutul celui următor, cu numeroase prelungiri până la cel de-al doilea război mondial. Culele sunt aşadar în mare măsură la originea unui stil național în arhitectura românească. Studiul lor nu este, după cum s-ar putea crede în grabă, o manifestare de erudiție sau, mai rău, de snobism, ci o direcție majoră ce priveşte nu numai istoria arhitecturii rezidențiale boiereşti, ci însăşi civilizația românească în ansamblul ei.
çn explicarea provenienței culelor s-au confruntat două teorii: potrivit uneia dintre ele, originea turcească a numelui trimitea şi la o aceeaşi obârşie a acestui fenomen arhitectural; potrivit alteia, era vorba de construcții cu rădăcini profund autohtone. Conace şi case mari întărite există atât în întreaga Peninsulă Balcanică, din Bulgaria şi până în Maina Peloponezului cât şi în Anatolia, dar tipul culei româneşti nu se întâlneşte în această atât de vastă arie aparținând fostului Imperiu Otoman. Potrivit unei alte teorii, susținute încă în anul 1907, de către istoricul de artă ieşean Teohari Antonescu, “cula este un produs național specific românesc, iar originile ei se pierd în negura timpurilor”2. Arhitectul Iancu Atanasescu susținea că în arhitectura lor civilă fortificată, turcii au avut ca model turnurile romane de pază care existau în ținuturile cucerite3. Erau oare şi culele româneşti inspirate la origine din aceeaşi tradiție romană față de care exista chiar o moştenire de civilizație directă, după cum o dovedesc lexicul fundamental şi structura gramaticală a limbii române ?
çn Prefața cărții, d-l Bruno Andreşoiu aşternea o frază inspirată: “… este cu adevărat ceva în aceste case fortificate, în aceste mai mult decât turnuri de apărare, ceva misterios şi ciudat, care fascinează şi atrage deopotrivă” (p.8). Atmosfera culelor este foarte bine surprinsă de excelentele fotografii ale lui Şerban Bonciocat ce ilustrează cartea. Ele evocă totodată starea de degradare în care se află majoritatea, lăsate literalmente să cadă, cu câteva – foarte puține – excepții, dar şi atmosfera de linişte şi de împăcare cu sine pe care le sugerează. Cartea de față pare a fi tocmai un fel de mărturie de dinaintea căderii lor iremediabile.
A releva meritul inițiativei publicării acestei cărți nu presupune însă a trece sub tăcere anumite remarci critice. çn textul alcătuit de Luiza Zamora, fostă studentă a mea la Facultatea de Istorie a Universității din Bucureşti, se resimte poate nevoia unui aparat critic, chiar dacă nu este vorba de o lucrare de erudiție. Apartenența unora dintre monumentele prezentate la noțiunea de “culă” este discutabilă: Zătreni, Glogova, Budeasa, Tigveni şi Şuici pot fi ele considerate drept cule veritabile ? Dacă nu, merită atunci să ne întrebăm pur şi simplu: care este definiția unei cule? Aceasta se caracterizează mai ales prin ziduri fortificate, o anumită dispunere a încăperilor şi dezvoltarea mai ales pe verticală, deşi unele cule remarcabile precum cea care a aparținut lui I.G.Duca de la Măldăreşti (jud.Vâlcea) sau cula Cuțui de la Broşteni (jud. Mehedinți) sunt clădite mai ales pe plan orizontal. De asemenea, ce ar fi o culă tradițională fără pridvorul ei atât de tipic? çn definirea acestei construcții intră poate şi situarea față de cadrul natural, raporturile armonioase care se stabilesc între silueta ei şi peisajul colinar înconjurător. Foarte rare sunt culele de la câmpie şi cartea de față aminteşte câteva (Dobroteasa, jud.Olt; Frăsinet, jud.Teleorman), fără a le epuiza.
De ce oare se găsesc bani pentru atâtea alte scopuri, iar pentru a restaura aceste splendide mărturii de viață românească, nu ? Câte semnale de alarmă trebuie trase pentru a se întreprinde ceva ? çntrebările sunt cu certitudine retorice, iar pericolul rezidă în faptul ca această nedumerire să nu se cronicizeze, aceasta ținând eventual locul inițiativelor ca atare. Apariția albumului atrage atenția asupra chestiunii şi şi în aceasta constă meritul său. Ce-i de făcut cu culele noastre ? Răspunsul nu este prea uşor de dat, pentru că aceste clădiri venerabile sunt în majoritatea lor destul de improprii pentru a fi locuite de către potențialii sau realii proprietari care le-ar putea obține sau le-au obținut deja prin restituire sau cumpărare. Spre deosebire de conace şi castele, mai mult sau mai puțin confortabile, culele constituie o formă de locuire arhaică, boierească, foarte neobişnuită pentru contemporani, deşi nu este lipsit de sens să ne amintim că multe dintre ele au fost locuite până la instaurarea regimului totalitar: de pildă în cula de la Măldăreşti a locuit familia Greceanu, în cea de la Cernăteşti (jud.Dolj) – urmaşii Cernăteştilor, în cea de la Curtişoara, de lângă Târgu Jiu, devenită mai târziu nucleul unui frumos muzeu de arhitectură populară – familia Neamțu, din Craiova, care a cumpărat-o de la fostul proprietar, profesorul Cornoiu, iar cea de la Groşerea (jud.Mehedinți) a aparținut familiei Crăsnaru. Şi exemplele pot fireşte continua.
Pentru monumente istorice şi de arhitectură de o asemenea însemnătate ar trebui găsită o soluție de muzeificare, în sensul pozitiv al acestui termen, altfel expus uşor conotațiilor ironice. Culele au fost cu adevărat transformate în muzeu în unele cazuri, dar având în vedere faptul că nu se află în circuite turistice, cum este de pildă cazul culei de la Cernăteşti, exponatele, de obicei de artă populară, se acoperă literalmente cu un foarte gros strat de praf. Totuşi numărul culelor nu este atât de mare încât dacă ar exista voință de a face ceva, ele să nu poată fi conservate. Aceasta în condițiile în care în întreaga țară există o activitate de construcție uimitoare, se construiesc căsoaie aproape în fiecare localitate. Unde sunt arhitecții noştri iubitori ai monumentelor istorice ?
Plimbări repetate prin Oltenia m-au dus pe urmele acestor vestigii vitregite. Am constatat cu tristețe starea deplorabilă în care se află cula de la Şiiacu (jud.Mehedinți), trecută prin moştenire la mai mulți proprietari, cea de la Brabova, fostă a familiei Geblescu, precum şi foarte multe alte urme ale trecutului medieval şi modern lăsate de izbelişte. Albumul editat de revista “Igloo” vine într-o asemenea atmosferă de neputință şi totodată de nostalgie. E bine însă că se poate aşeza în bibliotecă într-o companie reprezentativă, alături de cartea despre conace a regretatei Corina Nicolescu şi, mai recent, de cele ale tânărului Narcis Dorin Ion, un alt absolvent al Facultății de Istorie a Universității bucureştene. Despre cule nu mai apăruse de mult o carte şi încă cu asemenea ilustrații, vitale pentru cunoaşterea subiectului! Poate că ar fi trebuit mai multă mediatizare pentru o asemenea apariție editorială izbutită.
MIHAI SORIN RĂDULESCU
Poate că tocmai astăzi, când Bucureştiul – ca şi întreaga țară – se află sub pericolul a numeroase demolări, al unor distrugeri irecuperabile, legitimate prin atotputernica ideologie a “economiei de piață”, în fața căreia alte considerente par să nu mai existe, merită să ne reîntoarcem la ceea ce face pur şi simplu frumusețea şi unicitatea acestor locuri. Amețiți de postmodernism şi de tot soiul de alte noutăți la modă, propagate prin diferite canale şi de către diferite autorități construite cu acest scop, există pericolul din ce în ce mai pronunțat ca ceea ce constituie tocmai farmecul şi interesul cultural al României să fie măcinat şi să dispară. Şi ne vom trezi, cu salarii mari şi cu maşini moderne, schimbate din ce în ce mai des, într-o țară a cărei memorie culturală a fost eradicată, de această dată nu prin mijloace dictatoriale, ci prin coerciția banului, perversă şi înşelătoare.
De aceea, publicarea albumului despre cule, scos de redacția revistei de arhitectură şi cultură vizuală “Igloo”, trebuie receptată cu mult interes şi cu satisfacție. Dincolo de numele hazliu, revista mi se pare a fi o publicație foarte serioasă ce poate vorbi unui public larg, mult dincolo de hotarele breslei arhitecților. De decenii nu s-a mai publicat o carte despre cule, de la cea a lui Radu Crețeanu şi a Sarmizei Crețeanu (1969), precum şi de la cea a arhitectului Iancu Atanasescu şi a lui Valeriu Grama (1974). Chiar dacă se înrudesc cu clădiri de la sud de Dunăre, culele reprezintă – dacă mai este nevoie a fi repetat acest fapt – o sinteză arhitectonică specific românească, îmbinând elemente ale arhitecturii populare autohtone cu altele venite din Balcani. Nu întâmplător ele au inspirat întregul stil neoromânesc de la sfârşitul secolului XIX şi de la începutul celui următor, cu numeroase prelungiri până la cel de-al doilea război mondial. Culele sunt aşadar în mare măsură la originea unui stil național în arhitectura românească. Studiul lor nu este, după cum s-ar putea crede în grabă, o manifestare de erudiție sau, mai rău, de snobism, ci o direcție majoră ce priveşte nu numai istoria arhitecturii rezidențiale boiereşti, ci însăşi civilizația românească în ansamblul ei.
çn explicarea provenienței culelor s-au confruntat două teorii: potrivit uneia dintre ele, originea turcească a numelui trimitea şi la o aceeaşi obârşie a acestui fenomen arhitectural; potrivit alteia, era vorba de construcții cu rădăcini profund autohtone. Conace şi case mari întărite există atât în întreaga Peninsulă Balcanică, din Bulgaria şi până în Maina Peloponezului cât şi în Anatolia, dar tipul culei româneşti nu se întâlneşte în această atât de vastă arie aparținând fostului Imperiu Otoman. Potrivit unei alte teorii, susținute încă în anul 1907, de către istoricul de artă ieşean Teohari Antonescu, “cula este un produs național specific românesc, iar originile ei se pierd în negura timpurilor”2. Arhitectul Iancu Atanasescu susținea că în arhitectura lor civilă fortificată, turcii au avut ca model turnurile romane de pază care existau în ținuturile cucerite3. Erau oare şi culele româneşti inspirate la origine din aceeaşi tradiție romană față de care exista chiar o moştenire de civilizație directă, după cum o dovedesc lexicul fundamental şi structura gramaticală a limbii române ?
çn Prefața cărții, d-l Bruno Andreşoiu aşternea o frază inspirată: “… este cu adevărat ceva în aceste case fortificate, în aceste mai mult decât turnuri de apărare, ceva misterios şi ciudat, care fascinează şi atrage deopotrivă” (p.8). Atmosfera culelor este foarte bine surprinsă de excelentele fotografii ale lui Şerban Bonciocat ce ilustrează cartea. Ele evocă totodată starea de degradare în care se află majoritatea, lăsate literalmente să cadă, cu câteva – foarte puține – excepții, dar şi atmosfera de linişte şi de împăcare cu sine pe care le sugerează. Cartea de față pare a fi tocmai un fel de mărturie de dinaintea căderii lor iremediabile.
A releva meritul inițiativei publicării acestei cărți nu presupune însă a trece sub tăcere anumite remarci critice. çn textul alcătuit de Luiza Zamora, fostă studentă a mea la Facultatea de Istorie a Universității din Bucureşti, se resimte poate nevoia unui aparat critic, chiar dacă nu este vorba de o lucrare de erudiție. Apartenența unora dintre monumentele prezentate la noțiunea de “culă” este discutabilă: Zătreni, Glogova, Budeasa, Tigveni şi Şuici pot fi ele considerate drept cule veritabile ? Dacă nu, merită atunci să ne întrebăm pur şi simplu: care este definiția unei cule? Aceasta se caracterizează mai ales prin ziduri fortificate, o anumită dispunere a încăperilor şi dezvoltarea mai ales pe verticală, deşi unele cule remarcabile precum cea care a aparținut lui I.G.Duca de la Măldăreşti (jud.Vâlcea) sau cula Cuțui de la Broşteni (jud. Mehedinți) sunt clădite mai ales pe plan orizontal. De asemenea, ce ar fi o culă tradițională fără pridvorul ei atât de tipic? çn definirea acestei construcții intră poate şi situarea față de cadrul natural, raporturile armonioase care se stabilesc între silueta ei şi peisajul colinar înconjurător. Foarte rare sunt culele de la câmpie şi cartea de față aminteşte câteva (Dobroteasa, jud.Olt; Frăsinet, jud.Teleorman), fără a le epuiza.
De ce oare se găsesc bani pentru atâtea alte scopuri, iar pentru a restaura aceste splendide mărturii de viață românească, nu ? Câte semnale de alarmă trebuie trase pentru a se întreprinde ceva ? çntrebările sunt cu certitudine retorice, iar pericolul rezidă în faptul ca această nedumerire să nu se cronicizeze, aceasta ținând eventual locul inițiativelor ca atare. Apariția albumului atrage atenția asupra chestiunii şi şi în aceasta constă meritul său. Ce-i de făcut cu culele noastre ? Răspunsul nu este prea uşor de dat, pentru că aceste clădiri venerabile sunt în majoritatea lor destul de improprii pentru a fi locuite de către potențialii sau realii proprietari care le-ar putea obține sau le-au obținut deja prin restituire sau cumpărare. Spre deosebire de conace şi castele, mai mult sau mai puțin confortabile, culele constituie o formă de locuire arhaică, boierească, foarte neobişnuită pentru contemporani, deşi nu este lipsit de sens să ne amintim că multe dintre ele au fost locuite până la instaurarea regimului totalitar: de pildă în cula de la Măldăreşti a locuit familia Greceanu, în cea de la Cernăteşti (jud.Dolj) – urmaşii Cernăteştilor, în cea de la Curtişoara, de lângă Târgu Jiu, devenită mai târziu nucleul unui frumos muzeu de arhitectură populară – familia Neamțu, din Craiova, care a cumpărat-o de la fostul proprietar, profesorul Cornoiu, iar cea de la Groşerea (jud.Mehedinți) a aparținut familiei Crăsnaru. Şi exemplele pot fireşte continua.
Pentru monumente istorice şi de arhitectură de o asemenea însemnătate ar trebui găsită o soluție de muzeificare, în sensul pozitiv al acestui termen, altfel expus uşor conotațiilor ironice. Culele au fost cu adevărat transformate în muzeu în unele cazuri, dar având în vedere faptul că nu se află în circuite turistice, cum este de pildă cazul culei de la Cernăteşti, exponatele, de obicei de artă populară, se acoperă literalmente cu un foarte gros strat de praf. Totuşi numărul culelor nu este atât de mare încât dacă ar exista voință de a face ceva, ele să nu poată fi conservate. Aceasta în condițiile în care în întreaga țară există o activitate de construcție uimitoare, se construiesc căsoaie aproape în fiecare localitate. Unde sunt arhitecții noştri iubitori ai monumentelor istorice ?
Plimbări repetate prin Oltenia m-au dus pe urmele acestor vestigii vitregite. Am constatat cu tristețe starea deplorabilă în care se află cula de la Şiiacu (jud.Mehedinți), trecută prin moştenire la mai mulți proprietari, cea de la Brabova, fostă a familiei Geblescu, precum şi foarte multe alte urme ale trecutului medieval şi modern lăsate de izbelişte. Albumul editat de revista “Igloo” vine într-o asemenea atmosferă de neputință şi totodată de nostalgie. E bine însă că se poate aşeza în bibliotecă într-o companie reprezentativă, alături de cartea despre conace a regretatei Corina Nicolescu şi, mai recent, de cele ale tânărului Narcis Dorin Ion, un alt absolvent al Facultății de Istorie a Universității bucureştene. Despre cule nu mai apăruse de mult o carte şi încă cu asemenea ilustrații, vitale pentru cunoaşterea subiectului! Poate că ar fi trebuit mai multă mediatizare pentru o asemenea apariție editorială izbutită.
MIHAI SORIN RĂDULESCU