FORTĂREAȚA

– Sînt nou aici. Ce se cuvine să fac?

Majoritatea au urlat ceva la mine. Semnificația am priceput-o însă din semne:

– Să ne predai îndată fortăreața, lua-te-ar dracu’!

Alții, mai puțini, au urlat încă şi mai tare altceva. Am dedus din semne:

– Să lupți ca un războinic, lua-te-ar dracu’! 

Atunci cei mulți dintre barbari i-au înhățat pe cei care strigaseră să lupt şi i-au spînzurat de cei mai apropiați copaci. Îndată după treaba asta, s-au retras şi de atunci nu au mai apărut pe lîngă zidurile noastre.

 

*

 

Am luat comanda garnizoanei într-o luni, de dimineață. Marți pe la prînz, barbarii au atacat fortăreața. Am adunat consiliul şi am cerut părerea ofițerilor. Unii, mai ales cei tineri, au cerut să rezistăm, alții au spus că e mai bine să le predăm fortăreața. Un al treilea grup a vrut să ieşim la cîmp deschis şi să-i atacăm pe barbari. S-au certat îndelung. S-a lăsat întunericul. Au fost aduse făclii şi disputa a continuat toată noaptea. În zori, un soldat de veghe a venit să ne spună că barbarii au plecat şi nu se mai zăresc.

 

*

 

Am luat comanda garnizoanei într-o zi de miercuri. Sîmbătă noaptea, barbarii au împresurat pe tăcute fortăreața. Duminică dimineață am văzut cetele lor înşirate în jurul zidurilor. Am ordonat să fie întinsă deasupra porții o pînză pe care scria: „Chiar şi barbarii respectă ziua Domnului”. După un timp, pînă au înțeles mesajul, barbarii au întins şi ei o pînză prinsă de două sulițe. Pe ea erau spoite stîngaci nişte imagini rudimentare. Un tălmaci, care nu era totuşi prea sigur pe pictogramele barbare, ne-a spus că pe ea ar fi scris: „Nu ne pasă. Noi luptăm numai duminica.” Ne-am petrecut aşa, privindu-ne şi fluturînd pînzele vreo patru săptămîni. La capătul lor, barbarii s-au retras şi de atunci nu au mai apărut pe lîngă zidurile noastre.

 

*

 

Am luat comanda garnizoanei într-o seară de vineri. Pentru a evita orice risc de spionaj din partea barbarilor, am ordonat imediat ca nimeni să nu învețe limba barbară. Cei care voi fi prinşi că o cunosc vor fi spînzurați pe loc. La primul consiliu, un ofițer mi-a spus că a învățat limba mai demult, în tinerețe, şi că va încerca să o uite, dar nu poate fi sigur că va reuşi. I-am spus că în acest caz nu riscă nicio pedeapsă. Totuşi, nu-mi puteam asuma riscul aşa că, în noaptea următoare, cînd era de strajă, i-am ordonat unui soldat să se apropie pe furiş de el şi să-l arunce de pe zid.

 

*

 

S-a întîmplat să iau comanda garnizoanei într-o duminică. Luni dimineață, barbarii au atacat fortăreața. S-au postat în jurul ei, la o distanță destul de mare şi au început să lanseze săgeți şi proiectile. Un grup îndrăzneț şi violent s-a năpustit asupra zidurilor, condus de un barbar uriaş care urla tot timpul ca să-i stîrnească pe-ai lui. Am ordonat o ieşire prin spate şi o învăluire aşa că, după o luptă scurtă, aproape toți barbarii au fost prinşi de vii. Atunci, oastea barbară a încetat să mai tragă. Ca să le arăt că nu glumim, am dat ordin să fie spînzurați pe rînd, din oră în oră, pe creasta zidurilor şi în afara lor, toți prizonierii. Barbarii şedeau şi priveau în tăcere. Ultimul a fost spînzurat şeful grupului, care, pînă cînd şi-a dat sufletul, a continuat să urle, probabil sloganuri de-ale lor. Cînd a încetat să se mai mişte, barbarii s-au ridicat şi au plecat. Iscoadele trimise către locul unde stătuseră barbarii au găsit cîteva obiecte de artă lăsate de ei, orînduite frumos, desigur în chip de daruri. 

 

*

 

Era o zi ploioasă de sîmbătă cînd am luat comanda garnizoanei. Luni în zori barbarii au atacat fortăreața. După cîteva schimburi de săgeți şi de pietroaie, s-au apropiat de poartă trei barbari ducînd un băț cu un steag alb. Pentru că nu ştiam unii limba altora, barbarii trimiseseră un mesaj simbolic. Solii au fost aduşi în fața mea. Primul era un bătrîn care mi-a întins un vas de lut şi două monede. Al doilea era un bărbat matur. El mi-a dat un peşte mort şi o bucată scurtă de lanț. Al treilea era un adolescent, aproape copil, care mi-a oferit o praştie şi o bucată de aramă pe care se zgîriaseră nişte semne ciudate. Ofițerii mei au încercat cîteva ore să interpreteze comunicarea barbarilor, dar fără niciun rezultat. Am hotărît ca obiectele, cu excepția peştelui mort, să fie păstrate, iar trimişii să fie spînzurați pe creasta zidurilor, în afara lor. A fost o hotărîre bună. Barbarii s-au retras imediat şi de atunci n-au mai apărut pe lîngă zidurile noastre.

 

 

 

*

 

Comandantul garnizoanei a murit într-o miercuri, pe la amiază. Miercuri noaptea am preluat comanda, iar joi seara barbarii au atacat fortăreața. Lupta a început cu încrîncenare. În cîteva zile ambele pîlcuri erau zdrobite de oboseală. Am ordonat să se arboreze pe ziduri un steag cu o inscripție care propunea un armistițiu. N-am primit răspuns. Era limpede că nu înțeleseseră. Am cerut atunci celor doi plutonieri care ştiau vag limba barbară să afişeze pe zid un fel de dicționar. Poate cei mai isteți barbari ar fi putut pricepe. Ei mi-au raportat că nu e cu putință pentru că barbarii nu cunosc nicio scriere. Atunci am făcut nişte plăci mari pe care am pictat diferite lucruri, am scris alături numele lor în limba noastră. În fiecare zi, un soldat afişa pe zi cîteva plăci, unul dintre plutonieri striga de pe zid denumirea în limba noastră şi în cea barbară, cît se pricepea. Alți soldați îi protejau cu scuturile pe cei doi. Barbarii au tras tot mai puțin, apoi deloc. După cîteva luni, o solie compusă din cinci barbari a venit cu un steag alb la porțile fortăreței pentru a negocia armistițiul. Am constatat că scrisul nu se lipise de ei, dar vorbeau binişor limba noastră. 

 

*

 

După ce am preluat comanda garnizoanei, într-o joi, am avut cîteva săptămîni de pace. Am pregătit cu grijă totul pentru un eventual atac. Într-o luni, noaptea, barbarii au atacat fortăreața. Totul era prevăzut. Am executat o ieşire fulgerătoare şi i-am capturat pe cei mai de seamă doi comandanți ai barbarilor. Oastea lor s-a retras şi s-a oprit la o distanță prudentă de ziduri. Am închis prizonierii cu grijă. A doua zi, după cum citisem cîndva într-o carte, i-am poftit prin semne curtenitoare la masă. Ofițerii şi cu mine am mîncat terci, cu mîna, din blide de lut şi am băut o poşircă din cupe de lemn. Celor doi barbari le-am oferit mîncare de soi în farfurii de argint, cu tacîmuri de aur care-i stinghereau, şi le-am dat vin vechi în cupe de cristal. După masă, i-am eliberat pe poarta principală, cu toată ceremonia. Barbarii nu s-au retras. Spre seară am primit de la ei o solie cu un mesaj scris în limba noastră, cu o gramatică îngrozitoare. Scrisoarea ne poftea pe mine şi pe aghiotantul meu să luăm masa la ei în ziua următoare.